Preclusion of ownership re-litigation by positive res judicata and civil delictual liability for refusal to vacate unexpropriated land

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 08 iunie 2017, sub nr. de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată Consiliul Local al municipiului Oradea şi Municipiul Oradea prin primar, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 221.790,96 RON, reprezentând despăgubiri urmare a faptului că, în perioada martie 2014 - martie 2017, nu au putut folosi terenul proprietatea acestora, în suprafaţă de 1152 mp, situat în localitatea Oradea, Str. x, imobil înscris în CF x Oradea (nr. cadastral x provenit din CF vechi x Seleus, nr. top x; respectiv, obligarea pârâţilor, începând cu data de 1 aprilie 2017, la plata de despăgubiri, până la momentul eliberării terenului sau până la finalizarea prin plata a sumelor reprezentând contravaloarea terenului expropriat.

Prin completarea la acţiune, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul în suprafaţă de 1152 mp, situat în localitatea Oradea, Str. x, înscris în CF x Oradea, provenit din nr. Cadastral x Oradea (provenit la rândul său din CF vechi x Seleus, nr. top x) şi acordarea cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Bihor

Prin sentinţa civilă nr. 65/LM/2019 din 01 aprilie 2019, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B..

3. Decizia pronunţată de Curtea de apel

La data de 21 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea a fost învestită cu soluţionarea apelului formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 65/LM/2019 din 01 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor.

Prin încheierea nr. 1513 din 26 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, secţia I civilă a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare formulată de petenţii A. şi B., a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Oradea la Curtea de Apel Alba Iulia şi a păstrat actele de procedură îndeplinite.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. x/2017.

La data de 20 martie 2020, în cauză a fost formulată cerere de intervenţie accesorie de către numita C., cerere admisă în principiu prin încheierea din data de 23 iulie 2020.

Prin decizia civilă nr. 909/2020 din 06 ugust 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 65/LM/2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă în dosar nr. x/2017, a schimbat, în tot, sentinţa atacată şi, rejudecând, a admis, în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. şi a dispus obligarea pârâţilor să lase acestora, în deplină proprietate şi posesie imobilul teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafaţă de 1152 mp. De asemenea, a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 115.381,50 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada martie 2014- februarie 2019, precum şi în continuare până la momentul eliberării terenului sau până la finalizarea prin plată a sumelor reprezentând contravaloarea terenului expropriat, respectiv suma de 1923,025 RON/luna - 23076,30 RON/anual, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert D., varianta 1 A. A obligat pârâţii să plătească intimaţilor suma de 13563 RON, repezentând cheltuieli de judecată la fond şi suma de 7320 RON, cheltuieli de judecată în apel. A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C..

4. Judecata în recurs.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs principal pârâţii Municipiul Oradea prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Oradea şi recurs incident reclamanţii E. şi F..

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., pârâţii Municipiul Oradea prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Oradea au solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate şi menţinerea sentinţei civile nr. 65/LM/2019 din 01 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor .

În argumentarea criticilor de nelegalitate, subsumate motivelor de casare invocate, pârâţii Municipiul Oradea prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Oradea au învederat următoarele:

În mod greşit, instanţa de apel s-a raportat la existenţa puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea în contextul în care instanţa a constatat că faţă de înscrierile de carte funciară, în cauză, nu s-a dovedit că a fost urmată procedura exproprierii pentru întregul imobilul, ci numai pentru o parte din acesta, diferenţa fiind reînscrisă, pe numele vechilor proprietari.

Ca atare, respingerea acţiunii care a format obiectul dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea nu echivalează cu recunoaşterea valabilităţii titlului de proprietate exhibat de părţile adverse şi nici cu o confirmare a existenţei în patrimoniul acestora a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere că, potrivit evidenţelor de carte funciară, numai imobilul cu nr. topografic x, în suprafaţă de 819 mp., înscris în CF nr. x Oradea, a trecut în proprietatea statului, nu şi imobilul cu nr. topografic x, pentru care exproprierea nu a fost notată în cartea funciară, fiind preluat, în anul 1976, în cadrul procesului de sistematizare, în baza Legii nr. 115/1938, de Statul Român, fără titlu. Ca atare, intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu efectuată în anul 2011 de către reclamanţi şi de către G. a dreptului de proprietate, nu are nicio relevanţă în pricina pendinte.

Certificatul de moştenitor exhibat de părţi nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. topografic x. Prin urmare, numita G. nu putea transmite, în mod valabil, prin vânzare un drept pe care aceasta nu îl deţinea.

Imobilul înscris în CF nr. x Oradea, nr. cadastral x, pentru care reclamanţii au solicitat despăgubiri, a făcut obiectul litigiului înregistrat sub nr. x/2013 pe rolul Judecătoriei Oradea. Astfel, potrivit sentinţei civile nr. 3283/2014 pronunţată de Judecătoria Oradea, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 495/A/2014 pronunţată de Tribunalul Bihor, s-a dispus anularea Planului de amplasament şi delimitare a corpului de proprietate avizat de O.C.P.I., cu consecinţa desfiinţării numărului cadastral x şi a revenirii la situaţia anterioară de carte funciară. În cadrul acestui litigiu, s-a statuat că imobilul având nr. cadastral x nu a respectat delimitarea fostului număr topografic x şi că acesta a fost format din alte numere topografice ale altor terenuri aflate în proprietatea Statului Român.

Aşadar, în prezent, numărul cadastral x nu mai există, acesta fiind desfiinţat. Cu toate acestea, pe parcursul derulării acestui litigiu, reclamanţii au întabulat în cartea funciară imobilul cu un alt număr cadastral, respectiv nr. cad. x, înscris în CF nr. x Oradea.

Decizia curţii de apel este nelegală şi din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a normelor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale, reglementat de dispoziţiile art. 1357 din C. civ., în contextul în care imobilul cu nr. top x a fost preluat de stat în anul 1976, cu ocazia implementării programului de sistematizare a cartierului Nufărul. în temeiul prevederilor art. 33 din Legea nr. 58/1974, fără emiterea unui decret de expropriere, fără notarea în Cartea Funciară şi fără acordarea unei juste despăgubiri,

Imobilul în litigiu este amenajat ca parc, este inclus în cadastrul verde al Municipiului Oradea, se află în administrarea Primăriei Municipiului Oradea şi în proprietatea Statului Român, ca atare nu există temei juridic pentru a se proceda la predarea acestuia, aşa cum se solicită de către reclamanţi.

În cauză, nu a existat nicio deposedare abuzivă a imobilului, ulterioară anului 2011, prin urmare nu poate fi admisă teza potrivit căreia reclamanţii ar fi îndreptăţi la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă sau pentru refuzul de predare a posesiei cu privire la imobil.

De asemenea, împrejurarea că reclamanţii au achiziţionat imobilul de la G., fără a depune minime diligenţe pentru a verificări în fapt în legătură cu destinaţia concretă a imobilului, nu poate fi apreciată ca o culpă a pârâţilor care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestora.

Prin urmare, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 din C. civ. privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, în sensul existenţei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a vinovăţiei autorului faptei ilicite, şi nici condiţia răspunderii civile contractuale, între părţile litigante inexistând raporturi contractuale care să nască o astfel de antrenare a răspunderii civile.

Reţinerea instanţei de apel potrivit căreia prejudiciul reclamat este unul cert, faţă de împrejurarea că imobilul este utilizat parţial, cu destinaţia de parc şi parţial pentru locuri de parcare, depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti.

Astfel, cu toate că, în considerentele deciziei, instanţa de apel a constatat că pentru două dintre variantele raportului de expertiza efectuate în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întrucât prejudiciul nu este unul cert, dispune obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri, în condiţiile în care în sarcina acestora nu a fost stabilită nicio culpă.

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 20 octombrie 2020, reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, în cadrul întâmpinării, intimaţii au formulat recurs incident.

6. Procedura de filtru.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor la data de 11 februarie 2021, conform dovezilor aflate la filele x; nicio parte nu a depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 26 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a admis, în principiu recursul declarat de pârâţii Municipiul Oradea, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Oradea împotriva deciziei civile nr. 909/2020 din data de 6 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă pentru care a acordat termen la data de 29 septembrie 2021, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor. Prin aceeaşi încheiere, completul de filtru a dispus anularea recursului incident exercitat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 909/2020 din data de 6 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţii Municipiul Oradea, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Oradea" este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Critica ce conturează greşita valorificare de către instanţa de apel a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea va fi analizată de prezenta instanţă din perspectiva motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece se pune în discuţie încălcarea unor norme de procedură în materia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., aşa cum s-a relevat şi prin încheierea de admitere în principiu.

În drept, potrivit art. 431 (2) din C. proc. civ., care reglementează efectele lucrului judecat: "Oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Reiese, aşadar că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., presupune în termenii acestui text, că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, care are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Reglementarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat are drept scop prevenirea evitării contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti.

În doctrină, s-a apreciat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este incident atunci când în al doilea proces se pune în discuţie o chestiune rezolvată printr-o hotărâre anterioară, fără a presupune însă o identitate de acţiune, ci doar de chestiuni litigioase dezlegate în cadrul celor două procese.

Atâta vreme cât aspectul litigios a fost consemnat şi rezolvat în actul jurisdicţional anterior, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, înseamnă că acesta nu mai poate constitui obiect al analizei ulterioare proprii din partea instanţei, impunându-se noii judecăţi ca un "dat" ce nu poate fi ignorat".

În acelaşi sens cu doctrina în materie, este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prin decizia nr. 405 din 25 iunie 2020, Curtea Constituţională a României a apreciat că efectul pozitiv al lucrului judecat vizează atât dispozitivul, dar, mai ales considerentele hotărârilor judecătoreşti, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, asupra imposibilităţii de a se contrazice hotărârile definitive anterioare şi a necesităţii asigurării unei practici judiciare unitare (Hotărârea în cauza Amurăriţei vs. România), reţinând că instanţele naţionale sunt obligate să ţină seama de constatările şi dezlegările date de instanţe în procedurile anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri, constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 (1) din Convenţie".

În speţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat că prima instanţă a ignorat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea, respectiv a sentinţei civile nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, rămasă irevocabilă prin decizia civilă mr. 4281/2012 a Curţii de Apel Oradea.

Astfel, cu privire la această chestiune, curtea de apel a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, menţinută prin decizia civilă nr. 116/A/2012 a Tribunalului Oradea, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 4281/2012 a Curţii de Apel Oradea, toate pronunţate în dosarul nr. x/2011 prin care s-a statuat că doar imobilul cu numărul topo x, în suprafaţă de 819 mp a făcut obiectul exproprierii, nu şi imobilul cu nr. topo x, în suprafaţă de 1152mp.

Totodată, s-a reţinut că, în raport de prevederile art. 30 din Legea nr. 7/1996, şi faţă de menţiunile din cuprinsul CF x Seleuş şi CF x Oradea, provenit din conversia de pe hărtie a CF x Seleuş, pârâţii, în calitate de succesori în drepturi ai numitului H., sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. topo x în suprafaţă de 1152 mp. Cu privire la trecerea suprafeţei de teren de 1152 mp în proprietatea statului, prin aceeaşi sentinţă, nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, s-a reţinut că nu există probe care să demonstreze preluarea de către stat, în una din modalităţile prevăzute de lege, a respectivei suprafeţe, şi ca atare, nu există temeiuri care să justifice anularea certificatului de moştenitor suplimentar nr. 13/2011 şi a contractului de vânzare cumpărare x din 22 februarie 2011, autentificat de I., încheiat între reclamanţi, în calitate de cumpărători, şi G., în calitate de vânzătoare, având ca obiect imobilul în litigiu.

Înalta Curte reţine că prin motivele de recurs, recurenţii-pârâţi au criticat decizia curţii de apel susţinând că, în mod nelegal, instanţa a dat eficienţă puterii de lucru judecat sentinţei civile nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea şi că din această perspectivă, în opinia acestora, exproprierea a vizat şi suprafaţa de 1152 mp, având nr. topo x, preluată de Statul român, fără titlu, în anul 1976 în cadrul procesului de sistematizare, în temeiul Legii nr. 115/1938, care a dobândit dreptul de proprietate prin efectul legii, fără a fi necesară înscrierea în cartea funciară.

Critica recurenţilor este nefondată.

Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea pronunţată în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafaţă de 1152 mp. a rămas în proprietatea antecesorului numitei G. şi nu a trecut într-o formă sau alta în proprietatea Statului Român. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă, s-a reţinut că nu au fost prezentate dovezi care să susţină teza potrivit căreia imobilul teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x ar fi făcut obiectul unei exproprieri de către Statul român, aceste chestiuni nemaiputând fi reluate odată ce au fost analizate printr-o altă hotărâre judecătorească.

Având în vedere cele anterior reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat, în mod corect, eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat reţinând că prin sentinţa civilă nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea pronunţată în dosarul nr. x/2011 a fost tranşată, în mod definitiv, chestiunea litigioasă referitoare la dreptul de proprietate dobândit de reclamanţi prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x la data de 11 februarie 2011 de I., contract pe care reclamanţii îşi întemeiază dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, stabilindu-se, totodată şi faptul că imobilul în suprafaţă de 1152 mp din CF x nr. topo x nu a trecut în proprietatea Statului român, fără a se putea reţine o încălcare a prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cu privire la celelalte argumente invocate de recurenţi, subsumate aceleiaşi critici de nelegalitate, prin care au învederat că certificatul de moştenitor nu face dovada proprietăţii asupra imobilului cu nr. topo x şi ca atare, în opinia acestora, nici G. nu putea transmite reclamanţilor, în mod valabil, dreptul de proprietate asupra imobilului pe care nu îl deţinea, Înalta Curte reţine că aceste critici sunt nefondate, în contextul în care, prin aceeaşi sentinţă, nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a statuat, în mod expres, că nu există temeiuri care să justifice anularea certificatului de moştenitor suplimentar nr. 13 din 18 februarie 2011, respectiv a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 22 februarie 20211 de BNP J. având ca obiect imobilul teren situat în Oradea, înscris în CF nr. x Oradea cu nr. topo x, în suprafaţă de 1152 mp, provenit din conversia pe hărtie a CF x Seuş.

Or, în acest context, nu se poate susţine, în mod fondat, că autoarea reclamanţilor G. nu putea transmite, în mod valabil, reclamanţilor, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi pe cale de consecinţă, că reclamanţii A. şi B. au dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar, şi că nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri, aşa cum s-a arătat cu ocazia dezbaterilor asupra recursului.

Prin urmare, calitatea reclamanţilor de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafaţă de 1152 mp este una irefragabilă, care nu mai poate fi pusă în discuţie în prezentul litigiu, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că în termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).

Este, prin urmare, just ca părţile să respecte ceea ce s-a statuat definitiv, chestiunile litigioase stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare.

Înalta Curte constată că părţi în dosarul nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea au fost Municipiul Oradea, în calitate de reclamant, intimat în prezenta cauză, şi pârâţi, G. şi A. şi B., ultimii doi având calitatea de reclamanţi în prezenta cauză, şi a avut ca obiect anularea certificatului de suplimentar nr. x din 18 februarie 2011, respectiv a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 22 februarie 20211 de BNP J..

Or, faţă de această împrejurare, Înalta Curte constată că prin prezentul demers judiciar niciuna dintre părţi nu mai era îndreptăţită să conteste valabilitatea titlului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, respectiv a certificatului de suplimentar nr. x din 18 februarie 2011 şi a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 22 februarie 20211 de BNP J., aşa cum au procedat recurenţii pârâţi, judecata anterioară purtată în legătură acest aspect nemaiputând fi pusă în discuţie, în raport de prevederile art. art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., puterea de lucru judecat reţinută, anterior, în cadrul considerentelor sentinţei civile nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2011, fiind valorificată, în mod corect şi legal, de instanţa de apel ca mijloc de probă pentru dovedirea temeiniciei pretenţiilor reclamanţilor deduse judecăţii în cauza pendinte.

În continuare, Înalta Curte reţine că în ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor pârâţi vizând istoricul de număr cadastral al imobilului în litigiu, din perspectiva în care, în prezent numărul cadastral x nu mai există, fiind desfiinţat, reclamanţii efectuând, intabularea pe parcursul derulării litigiului cu un alt număr cadastral înscris în CF x Oradea, acestea excedează controlului de legalitate permis de lege instanţei de recurs, nereprezentând aspecte cu privire la care instanţa de apel să se fi pronunţat prin decizia recurată.

În legătură cu această chestiune, se reţine că instanţa de apel nu a fost învestită cu efectuarea unei analize a legalităţii demersurilor prin care reclamanţii au efectuat procedura de intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate, aceasta reţinând că imobilul identificat cu nr. cadastral x, a dobândit numărul cadastral x Oradea, în urma unei solicitări de schimbare a identificatorului stradal formulate de reclamanţi la data de 08 noiembrie 2018 pentru a se evita confuzia dintre imobilul cu nr. cad. in CF x pentru care a fost anulată documentaţia cadastrală din 2011 prin sentinţa civilă 3283 din 19 martie 2014 a Judecătoriei Oradea şi decizia civilă nr. 495/A/2014 a Tribunalului Bihor, şi imobilul cu acelaşi nr. cadastral x dar într-o altă geometrie/configuraţie conform unei noi documentaţii.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâţilor la plata sumei de 221.790,96 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă perioada martie 2014 - martie 2017 a imobilului, proprietatea acestora, în suprafaţă de 1152 mp, situat în localitatea Oradea, Str. x, imobil înscris în CF x Oradea (nr. cadastral x provenit din CF vechi x Seleus, nr. top x, respectiv, obligarea la plata de despăgubiri, începând cu data de 1 aprilie 2017, până la momentul eliberării terenului sau până la finalizarea prin plata a sumelor reprezentând contravaloarea terenului expropriat.

Sub acest aspect, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că art. 1357 din C. civ., consacră un principiu general ce corespunde unor cerinţe de echitate socială şi securitate juridică potrivit căruia aceia care sunt lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în condiţiile art. 1357 din C. civ. este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii legale: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În speţă, în ceea ce priveşte fapta ilicită, instanţa de apel a reţinut că pârâţii au împiedicat pe reclamanţi în folosinţa imobilului prin neeliberarea acestuia după soluţionarea, definitivă şi irevocabilă, a dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Oradea, prin care s-a statuat că imobilul teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafaţă de 1152 mp. a rămas în proprietatea antecesorului numitei G. şi nu a trecut, într-o formă sau alta, în proprietatea Statului Român.

În considerarea acestor elemente factuale, instanţa de apel a constatat că izvorul obligaţiei de plată în sarcina pârâţilor îl reprezintă, folosirea fără drept de către pârâţi a imobilului pentru care reclamanţi au făcut dovada unui drept de proprietate.

Totodată, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, instanţa de apel a reţinut că acesta este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a reclamanţilor, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului de proprietate, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat fiind rezultată din ocuparea fără drept a terenului în litigiu de către pârâţi şi lipsa de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a terenului.

În privinţa cuantumului prejudiciului, s-a reţinut, în esenţă, că în raport de prevederile art. 1385 din C. civ., doar în varianta 1 A a raportului de expertiză întocmit în cauză de expert D., varianta în care terenul este utilizat parţial cu destinaţia de parc, şi parţial cu destinaţia de locuri de parcare închiriate, fără afectarea situaţiei actuale, certitudinea prejudiciului nu poate fi pusă la îndoială, şi ca atare a dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumei de 1923,025 RON/luna - 23076,30 RON/anual.

Din examinarea considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată că situaţia premisă care stă la baza raţionamentului judiciar expus în adoptarea soluţiei criticate în recurs, este reprezentată de existenţa în patrimoniul reclamanţilor a dreptului de proprietate asupra imobilului teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafaţă de 1152 mp, drept recunoscut acestora în temeiul unui titlu valabil, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x din 22 februarie 2011 la BNP J.

Prin criticile formulate, recurenţii-pârâţi au susţinut nelegalitatea deciziei curţii de apel, pe de o parte din perspectiva obligării acestora la plata de despăgubiri în contextul în care, în opinia acestora, în cauză, imobilul în litigiu nu a fost supus exproprierii, iar reclamanţii nu sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar pe de altă parte, din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1357 din C. civ. privind condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor -pârâţi sunt contradictorii în cuprinsul memoriului de recurs în sensul că, pe de o parte, arată că exproprierea pentru imobilul teren cu numărul topografic x nu a fost notată în cartea funciară, imobilul fiind preluat de către stat fără titlu, în cadrul procesului de sistematizare, ca ulterior, să afirme că imobilul nu a fost supus exproprierii şi ca atare, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri (paragraful 6 al paginii 5 din recurs).

Privitor la calitatea reclamanţilor de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, această chestiune a fost deja examinată în cadrul recursului pendinte cu ocazia analizei motivului de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., reţinându-se valabilitatea titlului exhibat de aceştia în probarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, care nu mai poate fi pusă în discuţie în raport de statuările sentinţei civile nr. 12487/2011 a Judecătoriei Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2011, dar şi de prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

În continuare, cu privire la pretinsa aplicare şi interpretare greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1357 din C. civ., Înalta Curte constată că recurenţii au susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut în sarcina acestora săvârşirea unei fapte ilicite în contextul în care, în opinia acestora, în cauză, ulterior anului 2011, nu a avut loc o deposedare a reclamanţilor care să îi îndreptăţească pe aceştia la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, imobilul aflându-se în proprietatea Statului român, fiind amenajat ca spaţiu verde, fiind inclus în cadastrul verde al Municipiul Oradea, aflat în administrarea Primăriei Municipiului Oradea, neexistând niciun temei legal care să oblige la eliberarea imobilului.

În privinţa pretinsei inexistenţe a unei fapte ilicite, din perspectiva absenţei oricărui temei pentru care imobilul în litigiu să fie pus la dispoziţia reclamanţilor de către recurenţii pârâţi, Înalta Curte constată că prin criticile formulate se ignoră, practic, efectele obligatorii ale hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2011 a Judecătoriei Oradea, care a consfinţit valabilitatea titlului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului teren înscris în CF x Oradea (CF actualizat x Oradea, nr. cad. x) provenit din CF vechi x Seleus, nr. top. x, situat în Oradea, str. x, în suprafaţă de 1152 mp şi care deci, îi obligau pe pârâţi, în virtutea principiului executării de bunăvoie a obligaţiilor, la predarea imobilului, neexecutarea unei astfel de obligaţii situându-i pe terenul ilicitului civil.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, în cauză, nu a fost reclamată o deposedare cu privire la imobilul în litigiu, însă, contrar susţinerilor recurenţilor, nu numai în ipoteza deposedării se poate reţine în sarcina pârâţilor existenţa unei fapte ilicite, ci prin orice demers al acestora care afectează reclamanţilor titulari ai dreptului de proprietate exerciţiul atributelor acestui drept, inclusiv prin aceea a nelăsării în deplină, liniştită şi netulburată posesie a imobilului, şi folosirea fără drept a imobilului, cum este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte culpa, ca formă a vinovăţiei, aceasta a rezultat din împrejurarea că ulterior finalizării pricinii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 a Judecătoriei Oradea, prin care pârâţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul reclamanţilor, aceştia au dobândit poziţia unor posesori de rea credinţă, şi ca atare, prin refuzul de a preda imobilul au cauzat reclamanţilor un prejudiciu.

Ca element al răspunderii civile delictuale, prejudiciul a fost determinat, în speţă, de lipsa de folosinţă a terenului, despăgubirile fiind stabilite prin raportul de expertiză dispusă în primă instanţă.

În privinţa cuantumului despăgubirilor acordate, Înalta Curte constată că prin criticile formulate recurenţii au susţinut că prin validarea raportului de experetiză în varianta 1A, instanţa şi-a depăşit atribuţiile, argumentând prin aceea că "aceasta reprezenta o variantă favorabilă apelanţilor" iar " varianta raportului de expertiză a fost aleasă de la sine putere pentru a soluţiona favorabil cererea de acordare a despăgubirilor".

O asemenea critică nu poate fi examinată în condiţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în absenţa invocării, în concret, a unor aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, prin aceasta recurenţii pretinzând, de fapt, o eventuală imparţialitate a magistraţilor care excedeze prezentei cauze şi pentru care legiuitorul a reglementat proceduri speciale.

Înalta Curte mai reţine că trimiterile pe care recurenţii le-au făcut la dispoziţiile art. 1385 din C. civ. sunt pur formale, inapte a declanşa controlul de legalitate, în lipsa oricăror critici care să vizeze modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea sau interpretarea respectivei norme raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, simplele redări ale considerentelor instanţei avute în vedere la validarea raportului de expertiză în varina 1A, fără a fi combătute în vreun fel reţinerile curţii de apel nu pot declanţşa un control de legalitate.

De asemenea, susţinerile recurenţilor reclamanţi referitoare la o pretinsă lipsă de diligenţă a reclamanţilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare din perspectiva neefectuării de către aceştia a unor minime demersuri pentru identificarea regimului juridic şi a destinaţiei, în fapt, a imobilului, şi pentru care, în opinia acestora, nu pot fi obligaţi la plata de despăgubiri, sunt neavenite în contextul procesual dat, faţă de obiectul pricinii deduse judecăţii, dar şi în raport de silogismul judiciar pentru care instanţa de apel l-a avut în vedere atunci când a dispus obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1357 C. civ., în cauză fiind întrunite, în mod cumulativ, condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale.

Privitor la o pretinsă aplicare şi interpretare greşită a normelor care reglementează angajarea răspunderii civile contractuale, prevăzută de art. 1350 din C. civ., Înalta Curte constată că reclamanţii nu au promovat acţiunea în temeiul unor raporturi contractuale, instanţa de apel neefectuând o dezlegare cu privire la condiţiile angajării unei atare răspunderi, prin urmare, critica este lipsită de obiect, fără corespondent în motivarea soluţiei din apel, care a efectuat o analiză exlcusiv din perpsectiva îndeplinirii condiţiilor privind anagajarea răspunderii civile delictuale.

Cu privire la cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. dar şi în raport de soluţia de respingere, ca nefondată, a căii de atac exercitate în cauză, şi de anulare, prin încheierea din data de 26 mai 2021 a recursului incident exercitat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 909/2020 din data de 6 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, Înalta Curte va obliga pe pârâţii Municipiul Oradea, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Oradea la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii Municipiul Oradea, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Oradea împotriva deciziei civile nr. 909/2020 din data de 6 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, ca nefondat.

Obligă pe pârâţii Municipiul Oradea, prin primar, şi Consiliul Local al Municipiului Oradea la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.