Revision petition for ex officio annulment of credit contracts in criminal civil proceedings denied as extra petita

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin sentinţa penală nr. 104 F din 09 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a dispus condamnarea inculpaţilor pentru infracţiuni de constituire şi aderare la un grup infracţional organizat, înşelăciune, spălare de bani, iar cu privire la latura civilă a dispus disjungerea acesteia, formându-se dosarul nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 364 din 23 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis apelurile inculpaţilor şi a desfiinţat sentinţa nr. 104 F din 09 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, trimiţând cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, formându-se dosarul nr. x/2013.

Prin încheierea din 27 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală a dispus reunirea laturii civile la dosarul nr. x/2013, iar prin adresa din 23 aprilie 2018, revizuenta a precizat cuantumul prejudiciului ca fiind de 70.812.586,26 RON şi a solicitat obligarea inculpaţilor, în mod solidar, la repararea întregului prejudiciu conform art. 1003 din C. civ., iar în subsidiar, obligarea inculpaţilor la plata prejudiciului aferent fiecărui contract de credit încheiat.

Prin sentinţa civilă nr. 23F din 15 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a dispus condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire, iniţiere sau aderare la un grup infracţional organizat, înşelăciune, spălare din bani, santaj, uz de fals şi fals în înscrisuri sub semnătură privată cu privire la o serie de acte contabile, lipsire de liberatate în mod nelegal.

Cu privire la latura civilă, Curtea de Apel Bucureşti a dispus obligarea inculpaţilor la plata, în mod solidar, a prejudiciului creat părţii civile A. şi desfiinţarea contractelor de credit încheiate de A. cu societăţile comerciale deţinute de inculpaţi, în temeiul art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., deşi o astfel de măsură nu a fost solicitată de partea civilă, nici prin cererea de constituire parte civilă şi nici prin adresele ulterioare de actualizare a prejudiciului. În considerentele hotărârii, curtea de apel a reţinut ca fiind echitabilă, în vederea reparării prejudiciului pe latura civilă, soluţia de restabilire a situaţiei anterioare prin desfiinţarea contractelor încheiate în mod fraudulos, urmând ca inculpaţii să fie obligaţi la restituirea creditelor sau contravalorii contractelor de leasing, inclusiv dobânzile aferente.

Împotriva soluţiei pronunţate de curtea de apel, A. a formulat apel prin care a solicitat desfiinţarea sentinţei penale nr. 23 F din 15 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, privind latura civilă în sensul a înlăturării dispoziţiilor privind desfiinţarea contractelor de credit încheiate de societăţile deţinute de inculpaţi cu A. şi pe cale de consecinţă, menţinerea contractelor de credit.

Prin decizia nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., astfel cum a fost extins în favoarea inculpaţilor, precum şi apelurile declarate de mai mulţi inculpaţi.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de părţile civile A. S.A. şi B., de inculpata C. şi apelurile declarate de D., E., F., a respins cererile formulate de G. şi H. de restituire a unor bunuri şi a menţinut dispoziţiile din sentinţa apelată referitoare la soluţionarea laturii civile, la măsurile asiguratorii cu privire la repararea pagubei/restabilirea situaţiei anterioare, precum şi celelalte dispoziţii care nu sunt contrare deciziei.

2. Cererea de revizuire

Împotriva deciziei penale nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2013, în temeiul prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a formulat cerere de revizuire revizuenta A. S.A., înregistrată pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2021, la data de 02 martie 2021.

Revizuenta a susţinut că cererea se încadrează în prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1) din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acesteia, schimbarea, în parte, a deciziei penale nr. 353A din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2013, în sensul admiterii, în parte, a apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 23 F din 15 februarie 2019 a Curţii de apel Bucureşti, secţia penală, şi pe cale de consecinţă, desfiinţarea sentinţei privind latura civilă, în sensul înlăturării dispoziţiilor privind desfiinţarea contractelor de credit încheiate de societăţile deţinute de inculpaţi cu A., cu consecinţa menţinerii contractelor de credit.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că, prin constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal, A. a formulat cerere prin care a solicitat obligarea inculpaţilor la plata contravalorii prejudiciului creat acesteia, evaluat la suma de 80.974. 961,14 RON, la care se adaugă dobânzile şi comisioanele calculate începând cu data de 12 iulie 2013, până la data executării obligaţiei de plată.

Prin sentinţa penală nr. 104 F din 09 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a dispus condamnarea inculpaţilor pentru infracţiuni de constituire şi aderare la un grup infracţional organizat, înşelăciune, spălare de bani, iar cu privire la latura civilă a dispus disjungerea acesteia, formându-se dosarul nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 23F din 15 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a dispus condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire, iniţiere sau aderare la un grup infracţional organizat, înşelăciune, spălare din bani, santaj, uz de fals şi fals în înscrisuri sub semnătură privată cu privire la o serie de acte contabile, lipsire de liberatate în mod nelegal.

Cu privire la latura civilă, Curtea de Apel Bucureşti a dispus obligarea inculpaţilor la plata, în mod solidar, a prejudiciului creat A. şi desfiinţarea contractelor de credit încheiate de A. cu societăţile comerciale deţinute de inculpaţi, în temeiul art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., deşi o astfel de măsură nu a fost solicitată de partea civilă, nici prin cererea de constituire parte civilă şi nici prin adresele ulterioare de actualizare a prejudiciului.

În pronunţarea soluţiei, curtea de apel a reţinut ca echitabilă în vederea reparării prejudiciului pe latura civilă, soluţia de restabilire a situaţiei anterioare prin desfiinţarea contractelor încheiate în mod fraudulos, urmând ca inculpaţii să fie obligaţi la restituirea creditelor sau contravalorii contractelor de leasing, inclusiv dobânzile aferente.

Împotriva soluţiei pronunţate de curtea de apel, A. a formulat apel prin care a solicitat desfiinţarea sentinţei penale nr. 23 F din 15 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, privind latura civilă în sensul a înlăturării dispoziţiilor privind desfiinţarea contractelor de credit încheiate de societăţile deţinute de inculpaţi cu A. şi pe cale de consecinţă, menţinerea contractelor de credit.

Soluţia curţii de apel a fost menţinută, în mod greşit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a respins apelul exercitat de partea civilă A. împotriva sentinţei penale nr. 23 F din 15 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, având în vedere că desfiinţarea înscrisurilor a fost realizată în mod nelegal, cu nesocotirea prevederilor art. 397 alin. (3), art. 256 şi art. 25 din C. proc. pen. faţă de împrejurarea că această măsură nu a fost solicitată de A. în cadrul acţiuniii civile şi nici nu erau întrunite condiţiile pentru a putea fi dispusă, din oficiu, de către instanţă.

În cuprinsul C. proc. pen., noţiunea de înscris este utilizată cu sensul de instrumentum, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa în materie potrivit căreia, deşi normele C. proc. pen. utilizează sintagma "desfiinţarea înscrisurilor ", instanţele dispun anularea actului juridic în sensul de negotium iuris.

Or, în cauza pendinte, se impunea ca instanţa de judecată să facă distincţie între manifestarea de voinţă care a condus la încheierea contractelor de credit cu A. de către societăţile deţinute de inculpaţi, şi materializarea acestora în înscrisuri. Din această perspectivă, în mod nelegal, instanţa de apel a respins apelul promovat de A. şi a menţinut soluţia de desfiinţarea a contractelor de credit privite ca acte juridice, lipsind de efecte raportul juridic încheiat de părţi, în contextul în care A. nu a solicitat acest lucru prin acţiune, iar legiuitorul a prevăzut sancţiunea desfiinţării suportului material al înscrisului cu consecinţa eliminării acestuia din circuitul civil.

În raport de prevederile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a creat un raport de accesoralitate între acţiunea penală şi acţiunea civilă, astfel încât limitele judecăţii privind acţiunea penală au incidenţă şi în soluţionarea acţiunii civile, instanţa având obligaţia de a se pronunţa doar asupra faptelor şi persoanelor arătate în acţiunea civilă. Ca atare, în ceea ce priveşte desfiinţarea de înscrisuri, măsura nu poate fi luată decât dacă faptele care fac obiectul acţiunii penale constă în falsificarea de înscrisuri.

Reiese, aşadar, că validitatea unui înscris poate fi verificată numai în ipoteza în care obiectul acţiunii penale constă în infracţiuni de falsuri cu privire la înscrisuri, situaţie care nu este întrunită în speţă, unde acţiunea penală nu vizează astfel de infracţiuni cu privire la contractele de credit, astfel că desfiinţarea acestora excedează limitelor învestirii instanţei.

În absenţa solicitării părţii civile A. de desfiinţare a contractelor, ci doar de reparare a prejudiciului creat, în sensul a obligării inculpaţilor la plata soldului restant, desfiinţarea înscrisurilor încalcă dreptul părţii civile de a determina limitele acţiunii civile, aspect reţinut şi în doctrina în materie, ceea ce atrage incidenţa motivului de reviziuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, soluţia de desfiinţare a contractelor de credit încheiate între A. şi societăţile deţinute de inculpaţi, ca efect al restabilirii situaţiei anterioare, în condiţiile art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., nu poate fi pronunţată din oficiu, aşa cum greşit a constatat curtea de apel.

Totodată, desfiinţarea unor înscrisuri nu este un mod de repunere a părţilor în situaţia anterioară şi nici de reparare a prejudiciului, conform art. 998 şi art. 999 din C. civ.

Repararea prejudiciului poate consta în obligarea inculpatului la restituirea lucrului, înlocuirea sau repararea bunului prejudiciat, iar nu în desfiinţarea unui înscris.

Prin urmare, desfiinţarea contractelor de credit în sensul de instrumentum probationem nu poate reprezenta un mod de restabilire a echilibrului între două patrimonii şi nici un mod de restabilire a situaţiei anterioare.

Conform art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., instanţa se pronunţă asupra desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiuniii, de unde rezultă că desfiinţarea înscrisurilor reprezintă o sancţiune distinctă de restabilirea situaţiei anterioare, şi nu se includ reciproc.

De altfel, contractele de credit nu puteau fi desfiinţate nici în baza invocării, din oficiu, a nulităţii faţă de împrejurarea că încheierea frauduloasă a acestora echivalează, în civil, cu noţiunea de dol, sancţionat cu nulitatea relativă care poate fi invocată doar de către părţi, nu şi de instanţă, din oficiu. Or, revizuenta A. nu a învestit instanţa de judecată cu o cerere de constatare a nulităţii contractelor de credit pentru dol (înşelăciune). De asemenea, având în vedere că respectivele contracte de credit au fost încheiate de societăţile deţinute de inculpaţi, care nu fost părţi în dosarul penal, desfiinţarea acestora încalcă principiul contradictorialităţii şi nu poate reprezenta o sancţiune specifică repunerii prăţilor în situaţia anterioară, conform prevederilor legii civile, de vreme ce, părţi în respectivele contracte nu sunt inculpaţii.

3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul I. a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca nefondată. De asemenea, a învederat că se impune analiza admisibilităţii căii de atac din perspectiva formulării acesteia în termenul legal.

Prin întâmpinare, intimatul J. a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. De asemenea, a învederat că înţelege să invoce excepţia tardivităţii cererii de revizuire, în raport de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., apreciind că între data comunicării deciziei a cărei revizuire se solicită şi data formulării acesteia au trecut mai mult de 30 zile.

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii K. şi L. au solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire.

La data de 25 mai 2021, intimaţii M., N., O. şi P. au depus concluzii scrise, în cuprinsul cărora au invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în soluţionarea cererii de revizuire, apreciind că aceasta este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând cererea de revizuire dedusă judecăţii, prin raportare la dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Prioritar, se reţine că în ceea ce priveşte excepţiile necompetenţei materiale şi tardivităţii, acestea au fost soluţionate la termenul din 29 septembrie 2021, în sensul respingerii acestora, Înalta Curte constatând că este competentă material să soluţioneze cererea de revizuire, iar în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, a reţinut că cererea a fost formulată cu respectarea termenului legal, prevăzut de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Cu privire la cererea de revizuire, Înalta Curte reţine că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 C. proc. civ. cu privire la obiectul cererii de revizuire, în ceea ce priveşte decizia penală nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2013 -,hotărâre definitivă care evocă fondul, fiind astfel îndeplinită cerinţa de admisibilitate referitoare la obiectul revizuirii.

În ceea ce priveşte motivele pentru care se poate cere revizuirea, Înalta Curte constată că revizuenta a invocat ca motiv de retractare faptul că instanţa penală s-a pronunţat, pe latură civilă, asupra unui lucru pe care nu l-a cerut, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Analizând motivul de revizuire invocat, Înalta Curte constată că pct. 1 al alin. (1) a art. 509 C. proc. civ., se referă la situaţia în care, instanţa "s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut", având în vedere ipotezele extra petita/minus petita şi plus petita, toate cele trei situaţii vizând inadvertenţele dintre obiectul pricinii supuse judecăţii şi ceea ce instanţa a hotărât.

Raţiunea instituirii acestui motiv de revizuire este reprezentată de respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, precum şi de îndeplinirea obligaţiei instanţei de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii.

În cauză, în esenţă, revizuenta a susţinut că instanţa penală, în cadrul soluţionării laturii civile, s-a pronunţat cu privire la desfiinţarea contractelor de credit încheiate de A. cu societăţile comerciale deţinute de inculpaţi, în temeiul art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., în absenţa solicitării părţii civile A. de desfiinţare a acestor contracte, încălcând astfel dreptul părţii civile de a determina limitele acţiunii civile.

Înalta Curte reţine că prin decizia penală nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins apelul exercitat de revizuenta A. împotriva sentinţei penale nr. 23/F din 15 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală şi a menţinut dispoziţiile din sentinţa apelată referitoare la soluţionarea laturii civile prin care au fost desfiinţate contractele de credit încheiate de A. cu societăţile comerciale deţinute de inculpaţi.

În cadrul acţiunii civile, revizuienta solicitase obligarea inculpaţilor la plata prejudiciului creat acesteia, evaluat la suma de 80.974. 961,14 RON, la care se adaugă dobânzile şi comisioanele calculate începând cu data de 12 iulie 2013, până la data executării obligaţiei de plată.

Pe calea extraordinară de atac a revizuirii, revizuenta susţine că instanţa penală s-ar fi pronunţat extra petita, în sensul că a acordat ceea ce nu s-a cerut - dispunând desfiinţarea contractelor de credit, încheiate de A. cu societăţile comerciale deţinute de inculpaţi.

Esenţial pentru soluţionarea prezentei cereri de revizuire este faptul că aceasta vizează decizia pronunţată de Înalta Curte, secţia penală în apel, ceea ce determină ca susţinerile revizuentei cu privire la pronunţarea extra petita să fie analizate din perspectiva raportării la obietul cererii de revizuire, respectiv decizia nr. 353/A din 18 noiembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2013.

Or, în speţă, criticile privind modul de rezolvare a acţiunii civile au fost invocate în apel, fiind analizate de instanţa de control judiciar, care a respins apelul ca nefondat, răspunzând în considerente motivelor de apel invocate de partea civilă A.. Aşa fiind, instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, respectând rolul devolutiv al căii de atac exercitate de partea civilă, astfel încât nu se poate susţine că instanţa ar fi depăşit limitele învestirii sale.

În cauză, în motivarea hotărârii atacate, instanţa penală s-a pronunţat cu privire la repunerea părţilor în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 367 C. pen., reţinând că această restabilire este posibilă şi se impune, în raport de prevederile art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., având în vedere că înscrisurile care consfinţeau încheierea contractelor de credit de către A. şi societăţile administrate de către inculpaţi, au fost încheiate în mod fraudulos, şi ca atare, nu mai pot fi menţinute în circuitul civil.

În considerentele soluţiei pronunţate de instanţa penală s-a mai reţinut că, deşi pentru infracţiunile-scop (infracţiuni de înşelăciune), s-a constatat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, în raport de dispoziţiile. art. 25 alin. (3) C. proc. pen. aceasta are obligaţia de a soluţiona acţiunea civilă în procesul penal, şi ca atare, a dispus desfiinţarea contractelor de credit.

De asemenea s-a reţinut că: "Este de necontestat că acţiunea civilă, chiar formulată în cadrul procesului penal, guvernat de principiul oficialităţii, este supusă principiului disponibilităţii. Cu toate acestea, atunci când legiuitorul impune instanţei penale, în cadrul soluţionării procesului penal, obligaţia de a analiza o anumită cerere, cum este în ipoteza vizată de prevederile art. 25 alin. (3) şi art. 256 din C. proc. pen., aceasta este îndrituită să ia măsurile ce se impun. Prin urmare, restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, prin desfiinţarea totală sau parţială a înscrisurilor încheiate în mod fraudulos, deci atunci când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, se dispune independent de existenţa constituirii părţii civile şi/sau atitudinea procesuală a acesteia."

În atare împrejurare, este nefondată susţinerea revizuentei A. potrivit căreia prin desfiinţarea contractelor de credit încheiate de aceasta cu societăţile administrate de inculpaţi, fără ca respectivele societăţi să figureze ca părţi, instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii-, aceasta fiind analizată în apel de instanţa penală care a arătat în considerente care sunt raţiunile de fapt şi de drept care au determinat menţinerea soluţiei pronunţată în primă instanţă.

În decizia supusă revizurii, instanţa a reţinut că aspectele civile ale cauzei din perspectiva dreptului civil material incident, sunt reglementate de art. 1349, art. 1357, art. 1369, art. 1382-1383 şi art. 1384 din C. civ. referitoare la dreptul la regres al fiecărei persoane obligate în solidar la plata prejudiciului. Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că, în speţă "stabilirea pentru fiecare inculpat a sumei care urmează a fi achitată părţilor civile ca şi pretinsa lipsă a temeiului contractual, la executarea parţială sau totală a unor contracte, precum şi posibilitatea executării garanţiilor de diferite categorii, sunt lipsite de relevanţă juridică, acestea urmând a fi invocate şi examinate în faza de executare a hotărârii penale care excede prezentei cauze, fiind o chestiune ce urmează a fi stabilită ulterior, în faza punerii în executare a hotărârii penale, între inculpaţii obligaţi în solidar (divizarea obligaţiei solidare pe fiecare inculpat)."

Înalta Curte, analizând susţinerile revizuentei, constată că situaţia invocată în cuprinsul cererii de revizuire nu poate fi subsumată uneia dintre ipotezele vizate de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., respectiv extra petita, întrucât instanţa de apel şi-a motivat soluţia, răspunzând pe larg criticilor formulate în apel de partea civilă.

Pe de altă parte, modalitatea în care sunt formulate argumentele din cererea de revizuire vizează aceleaşi aspecte invocate în apel, ceea ce înseamnă că se tinde la reformarea hotărârii atacate - or, în acest context, respectivele susţineri nu pot constitui temei pentru exercitarea căii de atac a revizuirii.

Înalta Curte constată că susţinerile revizuentei referitoare la faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins apelul promovat de partea civilă A. şi a menţinut soluţia curţii de apel, lipsind de efecte raportul juridic încheiat de părţi (în contextul în care validitatea unui înscris poate fi verificată numai în ipoteza în care obiectul acţiunii penale constă în infracţiuni de falsuri cu privire la înscrisuri), constituie critici de netemeinicie ale deciziei atacate, care vizează situaţia de fapt şi tind la reformarea hotărârii.

Împrejurarea că instanţa penală a constatat că restabilirea situaţiei anterioare se impune faţă de modalitatea în care au fost încheiate respectivele contracte de credit, nu poate fi asimilată cerinţelor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în sensul că instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, cum arată revizuenta. De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a analizat toate aceste critici, examinându-le în considerente, astfel încât nu se poate susţine că s-ar fi proununţat în lipsa învestirii de către parte, cu sublinierea că obiectul cererii de revizuire îl constuie decizia pronunţată de instanţa supremă în apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în esenţă, revizuenta îşi exprimă, nemulţumirea cu privire la soluţia, dispusă ex officio, de către instanţă, cu privire la desfiinţarea şi scoaterea din circuitul civil a contractelor încheiate de A. cu societăţile administrate de inculpaţi, chestiune care excedează controlului prin intermediul cererii de revizuire pendinte.

În realitate, prin exercitarea căii de atac a revizuirii, se urmăreşte repunerea în discuţie a modului de soluţionare a laturii civile deduse judecăţii, cu privire la care instanţa de judecată s-a pronunţat în mod definitiv.

Susţinerile revizuentei privesc, în esenţă, nemulţumiri de fond ale acesteia cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel în analiza laturii civile or, soluţia pronunţată în apel, din perspectiva rezolvării date criticilor de netemeinicie, nu mai poate fi examinată în prezenta cale extraordinară de atac, întrucât ar însemna deschiderea unei noi judecăţi; or, legiuitorul, prin limitarea câmpului de aplicare a dispoziţiilor art. 509 C. proc. civ. la cazurile expres prevăzute, a avut în vedere ca revizuirea să nu se transforme într-o veritabilă cale de atac de reformare.

De altfel, aşa cum s-a statuat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nicio parte în proces nu este îndreptăţită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive doar în scopul de a obţine o reexaminare a cauzei. Astfel, potrivit acestei jurisprudenţe, competenţa instanţelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca o cale de atac deghizată, în măsura în care hotărârea atacată este definitivă şi împotriva acesteia, legea nu regllementează o cale de atac care să permită reevaluarea fondului cauzei.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că susţinerile revizuentei nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. ("A.") împotriva deciziei penale nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. ("A.") împotriva deciziei penale nr. 353/A din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.