Immovable accession dispute: finality of material jurisdiction despite subsequent value exceeding threshold

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 20 noiembrie 2007, sub nr. x/2007 reclamanţii A., B., C. şi D., în contradcitoriu cu pârâţii S.C. E. S.A., S.C. F. S.A., S.C. Laboratorul Central S.A. şi S.C. G., au solicitat constatarea intervenirii accesiunii imobiliare artificiale cu privire la construcţiile şi amenajările amplasate în perimetrul străzilor Barbu Văcărescu, Gheorghe Tiţeica, Luigi Galvani şi Ramuri Tei, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară omologată în dosarul nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 764 din 23 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia sale necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a constatat incidenţa prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., reţinând că, raportat la valoarea pretenţilor reclamanţilor faţă de fiecare pârât în parte, respectiv de 30.000 RON în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. E. S.A., de 30.000 RON în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. F. S.A., de 410.000 RON în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. Laboratorul Central S.A. şi de 30.000 RON în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. G., competenţa materială de soluţionare a pricinii aparţine Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Urmare a pronunţării soluţiei de declinare pricina a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 2387 din 16 martie 2009, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii principale formulate de reclamanţi împotriva pârâtei- reclamante S.C. Laboratorul Central S.A., a cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie formulate de pârâta reclamantă anterior menţionată în contradictoriu cu reclamanţii, respectiv cu chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă şi a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă între judecătorie şi tribunal, exclusiv în ceea ce priveşte cererile cu privire la care a dispus declinarea.

Prin aceeaşi sentinţă, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a dispus disjungerea cererii principale formulate de reclamanţi împotriva pârâtelor S.C. E. S.A., S.C. G. şi S.C. F. S.A., înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. x/2009.

Prin încheierea din 20 mai 2010, pronunţată în dosarul nr. x/2009, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti. De asemenea, la acelaşi termen, a admis cererea formulată de pârâta G. şi a dispus disjungerea cererii reclamanţilor având ca obiect accesiune imobiliară în contradictoriu cu pârâtele S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A., acordându-se termen de judecată la data de 06 septembrie 2010 şi formându-se dosar nou cu privire la aceste pârâte.

Prin încheierea din 24 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2009, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis cererea de repunere pe rol, constatând că dosarul nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti a fost soluţionat definitiv şi irevocabil prin decizia civilă nr. 327 din 23 martie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2824 din 29 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2009, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cererii formulate de reclaman’i ]n contradictoriu cu pârâta G., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului în vederea soluţionării acestuia curţii de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a reţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 181 din C. proc. civ., având în vedere că valoarea iniţială a obiectului cererii deduse judecăţii, la momentul sesizării instanţei, de 30.000 RON, a fost una provizorie, iar în urma întocmirii raportului de expertiză evaluatorie aceasta a fost determinată la suma de 1709798,8 RON, peste valoarea prag de 500.000 RON, prevăzută de art. 2 pct. 1 teza 1 din C. proc. civ., ceea ce atrage competenţa materială a tribunalului.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin sentinţa civilă nr. 70F/2011 din 20 mai 2021, pronunţată în camera de consiliu, a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reţinând că, în anul 2009, la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2387 din 16 martie 2009, Judecătoria Sectorului 2 s-a considerat competentă material să soluţioneze cererea principală formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâtele S.C. E. S.A., S.C. G. şi S.C. F. S.A., în sensul în care, prin dispozitivul acestei sentinţe a dispus încuviinţarea efectuării unei expertize în specialitatea construcţii având ca obiectiv identificarea construcţiilor indicate de către reclamanţi şi evaluarea acestora cu indicarea valorii acestor, atât în iulie 2008, cât şi în prezent, măsură dispusă pentru soluţionarea fondului cererii de accesiune reală imobiliară, şi nu pentru stabilirea competenţei instanţei, acest moment procesual fiind depăşit.

Ulterior, la termenul din 20 mai 2010, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cererii având ca obiect accesiune imobiliară, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta G., până la rămânerea definitivă ţi irevocabilă a soluţiei în dosarul nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti, măsură dispusă în cadrul soluţionării, pe fond, a pricinii deduse judecăţii.

Urmare a cererii de repunere pe rol formulate de reclamanţi la data de 23 mai 2019, la termenul din 24 iunie 2019, Judecătoria scetorului 2 Bucureşti a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, constatând că decizia civilă nr. 327 din 23 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti a rămas definitivă şi irevocabilă.

Din perspectiva dreptului părţilor de a le fi soluţionate cererile într-un termen rezonabil, în analiza conflictului negativ de competenţă, curtea de apel a constatat că judecata pricinii având ca obiect cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta G. privind constatarea accesiunii imobiliare, a fost suspendată din anul 2010 până în anul 2019, în condiţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

De asemenea, în analiza regulatorului de competenţă, curtea de apel a reţinut că nu este legal ca Judecătoria sectorului 2 Bucureşti să reţină în 2009 că este competentă material să soluţioneze pricina, iar în anul 2020 să constate că nu mai este competentă, indiferent de valorile stabilite, ulterior, printr-o expertiză al cărei scop nu era legat de tranşarea chestiunii legate de competenţa sa.

Astfel, prin pronunţarea sentinţei civile nr. 2387 din 16 martie 2009, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti s-a considerat competentă din punct de vedere material să soluţioneze cererea, şi prin urmare, ulterior nu mai poate reveni asupra propriei soluţii, aceasta având caracterul unei hotărâri de dezînvestire în privinţa cererilor în contradictoriu cu S.C. Laboratorul Central S.A. şi a unei încheieri premergătoare interlocutorii în privinţa cererilor în contradictoriu cu pârâtele în legătură cu care instanţa şi-a reţinut competenţa, inclusiv pârâta S.C. G.

Art. 159 alin. (1) pct. 2 şi art. 159 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. potrivit cărora necompetenţa materială de ordine publică poate fi invocată în orice stare a pricinii nu înseamnă că instanţa poate să nesocotească caracterul interlocutoriu al unei hotărâri judecătoreşti şi să revină asupra unor dispoziţii asupra cărora legea nu mai permite revenirea.

Prin urmare, instanţa învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă a constatat că după momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2387 din 16 martie 2009, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti nu se mai putea considera necompetentă material să soluţioneze cererea reclamanţilor în contradictoriu cu S.C. G., astfel că, de la momentul respectiv, competenţa materială de soluţionare a litigiului era câştigată respectivei instanţe, ceea ce înseamnă că hotărârea de declinare este greşită.

Împotriva sentinţei civile nr. 70F/2011 din 20 mai 2021 a declarat recurs, în termenul legal, pârâta G., apreciind-o ca nelegală sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a susţinut că, în mod greşit, curtea de apel a reţinut că expertiza a fost administrată pentru soluţionarea pe fond, a pricinii, de vreme ce, prin sentinţa civilă nr. 2387 din 16 martie 2009, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a dispus efectuarea expertizei în vederea determinării valorii obiectului cererii deduse judecăţii şi deci, stabilirii propriei competenţe materiale.

Valorile indicate de reclamanţi prin cererile introductive de instanţă precum şi împrejurarea că aceştia au menţionat că urmează să îşi precizeze cererea de chemare în ipoteza în care în urma efectuării expertizei de specialitate topografice şi construcţii civile vor fi identificate şi alte construcţii sau amenajări de orice natură pe terenurile proprietatea acestora, în sensul includerii şi acestora în obiectul acţiunii deduse judecăţii, întăresc teza potrivit căreia valoarea obiectului dedus judecăţii a rezultat în urma expertizei dispuse în cauză, instanţa nepronunţând nicio hotărâre interlocutorie prin care să se declare competentă. Or, aceste aspecte demonstrează o greşită reţinere de către curtea de apel a cadrului procesual, a susţinerilor părţilor, precum şi o nesoluţionare pe fond a cererii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 3041 din C. proc. civ.

Un alt aspect invocat de recurenta-pârâtă în argumentarea nelegalităţii soluţiei pronunţate de curtea de apel cu ocazia soluţionării regulatorului de competenţă, a vizat împrejurarea că, în absenţa pronunţării unei încheieri interlocutorii prin care să se pronunţe cu privire la propria competenţă materială, în mod corect, cu respectarea dispoziţiilor art. 159 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a dispus efectuarea unei expertize în vederea stabilirii competenţei materiale, în considerarea faptului că necompetenţa materială de ordine pblică poate fi invocată de instanţă în orice stare a pricinii.

Examinând criticile invocate de recurentă, Înalta Curte va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Prioritar, Înalta Curte reţine că în soluţionarea recursului pendinte urmează a avea în vedere normele procesual civile în vigoare la epoca la care instanţa a fost învestită cu cererea de chemare în judecată, respectiv 20 noiembrie 2007.

În drept, potrivit art. 181 din C. proc. civ., instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii acestui obiect.

Textul de lege are valoare de principiu confirmând regula potrivit căreia competenţa se stabileşte încă din momentul sesizării instanţei, instanţa sesizată iniţial prelungindu-şi competenţa chiar dacă prin modificarea valorii intermediere a obiectului cererii de chemare în judecată acesta a depăşit limita legală care a determinat, potrivit legii, atragerea competenţei.

În cauza de faţă, Înalta Curte constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 20 noiembrie 2007, sub nr. x/2007, astfel cum a fost precizată ulterior la data de 16 ianuarie 2008, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii S.C. E. S.A., S.C. F. S.A., S.C. Laboratorul Central S.A. şi S.C. G., au solicitat constatarea intervenirii accesiunii imobiliare artificiale asupra tuturor construcţiilor şi amenajărilor amplasate în perimetrul străzilor Barbu Văcărescu, Gheorghe Tiţeica, Luigi Galvani şi Ramuri Tei, situate în Bucureşti, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară omologată în dosarul nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti.

Constatând necompetenţa sa materială în soluţionarea pricinii, prin raportare la valoarea obiectului cererilor deduse judecăţii, indicată pentru fiecare pârât în parte (respectiv de 30.000 RON în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. E. S.A., de 30.000 RON în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. F. S.A., de 410.000 RON în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. Laboratorul Central S.A. şi de 30.000 RON în ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. G.), prin sentinţa civilă nr. 764 din 23 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2008.

Învestită prin declinare, prin sentinţa civilă nr. 2387 din 16 martie 2009, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii principale formulate de reclamanţi împotriva pârâtei reclamante S.C. Laboratorul Central S.A., a cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie formulate de pârâta reclamantă anterior menţionată, în contradictoriu cu reclamanţii, respectiv cu chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă între judecătorie şi tribunal exclusiv în ceea ce priveşte cererile cu privire la care s-a dispus declinarea şi a dispus disjungerea cererii principale formulate de reclamanţi împotriva pârâtelor S.C. E. S.A., S.C. G. şi S.C. F. S.A., care a fost înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe, sub nr. x/2009.

În legătură cu acest moment procesual, Înalta Curte reţine următoarele aspecte:

Este de necontestat că excepţia necompetenţei materiale, ca excepţie procesuală de procedură absolută şi peremptorie, putea fi invocată în orice fază procesuală a judecării pricinii. Aceasta nu presupune însă că instanţa de judecată este îndrituită să se pronunţe, în mod etapizat, în legătură cu propria competenţă materială, aşa cum, în mod greşit a procedat Judecătoria sectorului 2 Bucureşti. Astfel, posibilitatea invocării, de către instanţă, din oficiu, sau de către oricare dintre părţi, în orice fază a procesului a excepţiei necompetenţei materiale a instanţei nu poate fi interpretată decât în sensul în care aceasta poate fi pusă în discuţie numai o singură dată în faţa instanţei, reprezentând, astfel, un singur moment procesual, care odată depăşit, nu mai poate fi reluat sau repus în discuţie în faţa aceleiaşi instanţe (cu excepţia situaţiei în care soluţia de declinare este suspusă controlului de legalitate, în condiţiile art. 158 alin. (2) din C. proc. civ.). Or, în cauză, acest moment procesual, de verificare a propriei competenţe de către instanţa de judecată, a fost epuizat la termenul din 16 martie 2009, când Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, ca urmare a invocării excepţiei necompetenţei materiale de pârâta S.C. Laboratorul Central S.A., a constatat că, raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Laboratorul Central S.A. nu este competentă material, iar în privinţa celorlalte pretenţii deduse judecăţii, fără a reţine în mod expres propria competenţă, a dispus măsura disjungerii.

Împrejurarea că, în legătură cu celelalte pretenţii deduse judecăţii care au făcut obiectul măsurii de disjungere, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti nu a constatat în mod expres că este legal învestită cu soluţionarea acestora, nu poate îndreptăţi pârâta G. să afirme, în mod întemeiat, că acest aspect nu a fost tranşat, devreme ce, cu privire la acestea nu a fost invocată excepţia necompetenţei materiale, nici din oficiu şi nici la cererea părţilor.

De altfel, normele procesual civile în vigoare la momentul iniţierii demersului judiciar nu prevedeau obligaţia instanţei de a verifica, din oficiu, propria competenţă materială.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, cererea pârâtei S.C. G. S.A de încuviinţare a probei cu expertiză tehnică de specialitate deşi a avut ca obiectiv stabilirea valorii clădirilor aparţinând pârâtei S.C G., situate pe terenul proprietatea reclamanţilor, în suprafaţă de 3345 mp, din str. x, intabulat în CF. nr. x a localităţii Bucureşti, nu a fost formulată în scopul soluţionării excepţiei necompetenţei materiale a instanţei, aşa cum nefondat se arată prin motivele de recurs, această măsură fiind dispusă de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în vederea stabilirii obiectului acţiunii şi identificării exacte a construcţiilor indicate de către reclamanţi prin cererea precizatoare de la dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Bucureşti faţă de care se invoca un drept de accesiune imobiliară artificială, şi, deci, în scopul soluţionării, pe fond, a pricinii.

Înalta Curte mai reţine că în raport de obiectul acţiunii reclamanţilor care vizează constatarea intervenirii accesiunii imobiliare artificiale cu privire la construcţiile şi amenajările amplasate de pârâta S.C G., pe terenul proprietatea reclamanţilor, deşi determinarea valorii construcţiilor nu constiuie per se o dovadă a dreptului dedus judecăţii, aceasta reprezintă o etapă premergătoare necesară în vederea dezlegării pe fond a pricinii.

Acest aspect reiese din chiar conţinutul dispozitivului sentinţei potrivit căruia instanţa a dispus:"încuviinţarea, în dosarul nou format, a efectuării unei expertize specialitatea construcţii având ca obiective identificarea construcţiilor indicate de către reclamanţi prin cererea precizatoare de la dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Bucureşti, cu privire la fiecare dintre pârâtele S.C. E. S.A., S.C. G. şi S.C. F. S.A, cu indicarea locului situării acestora pe terenul dobândit de reclamanţi prin sentinţa civilă nr. 327 din 23 martie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/1998 şi a valorii acestora în luna iulie 2008, cât şi la momentul încuviinţării probei".

Prin urmare, Înalta Curte reţine că la termenul din 16 martie 2009, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a tranşat, în mod definitiv şi irevocabil, competenţa sa materială de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtele S.C. E. S.A., S.C. G. şi S.C. F. S.A., fără posibilitatea de mai reveni asupra propriei soluţii, aşa cum în mod greşit a procedat prin sentinţa civilă nr. 2824 din 29 iunie 2020.

Relativ la soluţia de disjungere, Înalta Curte constată că prin aceasta s-a produs o confirmare a propriei competenţe materiale a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti în soluţionarea cererii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu celelalte pârâte, inclusiv cu pârâta G., aceasta fixând termen de judecata în vedea soluţionării pe fond a dosarului nou format, măsura disjungerii reprezentând o instituţie pusă de legiuitor la dispoziţia instanţei de judecată atât în scopul unei mai bune administrări a justiţiei, cât şi pentru respectarea dispoziţiilor legale care impun soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, şi care nu poate fi invocată, ulterior, ca argument pentru dezînvestirea instanţei.

De altfel, Înalta Curte constată că poziţia procesuală a pârâtei S.C. G. în ceea ce priveşte competenţa materială a instanţei în soluţionarea pricinii este una oscilantă, în sensul în care se reţine că, prin întâmpinarea depusă în faţa Tribunalului Bucureşti, pârâta S.C. G. a invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea acţiunii, iar pe de altă parte, prin prezentul demers judiciar critică soluţia curţii de apel de stabilire a competenţei materiale în favoarea judecătoriei, apreciind că tribunalul este competent material.

Aşadar, Înalta Curte reţine că, în mod corect, curtea de apel a constatat că măsura încuviinţării efectuării unei expertize în specialitatea construcţii având ca obiectiv identificarea construcţiilor indicate de către reclamanţi şi evaluarea acestora cu indicarea valorii acestor, atât în iulie 2008, cât şi în prezent, a fost dispusă pentru soluţionarea pe fond a cererii de accesiune reală imobiliară artificială, şi nu pentru stabilirea competenţei instanţei, acest moment procesual fiind depăşit.

Aprecierea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti asupra propriei competenţe în soluţionarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtele S.C. E. S.A., S.C. G. şi S.C. F. S.A., nu fost una expresă, dar, cu certitudine rezultă din măsurile dispuse de către aceasta, reprezentate de soluţia de disjungere, respectiv de suspendare a judecăţii pricinii, în raport de prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., măsuri dispuse în scopul analizei pe fond a cererii.

Chiar dacă ulterior măsurii de disjungere a cererii formulate de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâtele S.C. E. S.A., S.C. G. şi S.C. F. S.A., prin raportul de expertiză întocmit în cauză la data de 10 mai 2010, s-a constatat că valoarea construcţiilor care se află pe terenul dobândit de reclamanţi prin sentinţa civilă nr. 327 din 23 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, depăşeşte suma de 5 miliarde RON vechi, şi, ca atare, ar fi revenit spre competentă soluţionare, în primă instanţă, tribunalui, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Judecătoria sectorului 2 Bucureşti trebuia să respecte prevederile art. 181 din C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece, chiar dacă ulterior învestirii intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect".

Învestită cu verificarea conformităţii cu normele constituţionale a prevederilor art. 181 din C. proc. civ., prin Decizia nr. 83/2007 Curtea Constituţională a stabilit că "în virtutea acestui text de lege, instanţa judecătorească învestită prin cererea de chemare în judecată îşi prelungeşte competenţa cu privire la soluţionarea litigiului al cărui obiect şi-a modificat valoarea, iar o atare soluţie legislativă este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea prevederilor art. 181 din C. proc. civ. fiind aceea de a evita declinările de competenţă impuse de majorarea sau micşorarea cuantumului obiectului supus litigiului".

În legătură cu aserţiunea recurentei potrivit căreia "instanţa nu era îndrituită să se pronunţe asupra propriei competenţe în baza unei valori provizorii a obiectului cererii deduse judecăţii", Înalta Curte reţine că momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului este acela al sesizării instanţei, deci al introducerii cererii de chemare în judecată.

Privitor la susţinerea recurentei potrivit căreia în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că potrivit normei legale anterior menţionate:

"Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2);"

În argumentarea acestei critici, recurenta s-a rezumat în a susţine că "instanţa de apel a reţinut în mod greşit cadrul procesual, susţinerile părţilor şi cele dispuse de instanţă", fără a indica, în mod concret, normele de procedură eludate de curtea de apel în pronunţarea sentinţei recurate or, în lipsa unei atare menţiuni, instanţa de recurs nu poate efectua controlul de legalitate, întrucât, în caz contrar, s-ar substitui poziţiei părţilor, ceea ce nu e permis.

Un ultim aspect, invocat de recurentă vizează faptul că prin sentinţa civilă nr. 2387 din 16 martie 2009, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a declarat necompetentă numai cu privire la cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta S.C. Laboratorul Central S.A., respectiv cu privire la soluţionarea cererii reconvenţionale formulate şi a cererii de chemare în garanţie formulate de aceasta în contradictoriu cu reclamanţii şi cu chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin aceasta stabilindu-şi limitele competenţei în soluţionarea cererii de chemare în judecată, ca ulterior, recurenta pârâtă să afirme că "instanţa nu a pronunţat o încheiere interlocutorie prin care să se declare competentă, raportat la valoarea obiectului cererii deduse judecăţii, stabilite prin raportul de expertiză, şi ca atare, în opinia acesteia, competenţa materială de soluţionare a pricinii aparţine tribunalului.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-pârâte, se contrazic, în sensul în care, pe de o parte, susţine că prin sentinţa civilă nr. 2387 din 16 martie 2009, "Judecătoria sectorului 2 Bucureşti îşi stabileşte competenţa", ca ulterior să revină, şi să arate că, în lipsa unei încheieri interlocutorii care să tranşeze cu privire la competenţa materială raportat la valoarea obiectului deduse judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului".

Or, aşa cum s-a arătat anterior, chestiunea competenţei materiale a instanţei, deşi nu trebuie invocată in limine litis, odată pusă în discuţie sau verificată din oficiu, de către instanţă, ulterior nu mai poate fi reanalizată, soluţia dată de instanţă cu privire la această chestiune fiind una asupra căreia instanţa nu mai poate reveni.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod legal, soluţionând conflictul de competenţă, instanţa a dat eficienţă sentinţei civile nr. 2387 din 16 martie 2009 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, hotărâre prin care instanţa a examinat chestiunea competenţei materiale în soluţionarea pricinii, şi care ulterior nu mai poate fi pusă în discuţie, aşa cum impun exigenţele art. 181 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta G. împotriva sentinţei civile nr. 70F/2021 din 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta G. împotriva sentinţei civile nr. 70F/2021 din 20 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.