Compensation for good-faith construction on land: judicial obligation to correct erroneous legal qualification under active judge role versus party disposition limits

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă la data de 29 iunie 2020 în dosar nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. şi C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că este constructor de bună- credinţă şi că a edificat cu contribuţie majoritară (90%) şi cu acordul pârâţilor, construcţiile: casă, D+ P+M, situată în Craiova, str. x, jud. Dolj, compusă din 8 camere; casa, P+M, situata în Com. Talpas, jud. Dolj, compusă din 9 camere, să se dispună obligarea pârâţilor la plata către reclamant a unei sume reprezentând contravaloarea a 90% din construcţiile arătate pe care le evaluează la 70.000 euro, echivalentul în RON a sumei de 340.000 RON, urmând ca valoarea finală să fie stabilită pe baza unei expertize de specialitate.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 78 din data 08.02.2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2020, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C..

S-a dispus sesizarea OCPI în vederea notării litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Dolj, secţia I civilă în CF nr. x Talpas - nr. cadastral x şi în CF electronică nr. 218095 Craiova - nr. cadastral x.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 204 din data de 1 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 78 de la 08 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi C., având ca obiect acţiune în constatare.

A obligat apelantul-reclamant A. la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi B. şi C..

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 204 din data de 1 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

II.1. Motivele de recurs

În susţinerea recursului, recurentul se prevalează de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant arată că, învestită fiind cu cercetarea criticilor din motivele apelului, curtea de apel a reţinut că deşi a invocat faptul că instanţa nu este ţinută de temeiul de drept al acţiunii, ci de obiectul şi cauza juridică a pretenţiilor, raportat la motivele acţiunii, cu toate acestea a respins apelul ca nefondat.

Prin cererea de chemare în judecară, recurentul-reclamant a formulat următoarele petite:

1. să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă, având în vedere că a edificat, cu acordul pârâţilor, cu o contribuţie majoritară de 90%, construcţiile: D+P+M, situată în Craiova, str. x, jud. Dolj şi o casă P+M, situată în Com. Talpas, jud. Dolj, compusă din 9 camere.

2. să se dispună obligarea pârâţilor la plata către reclamant a unei sume reprezentând contravaloarea a 90% din construcţiile arătate, suma pe care o evaluează la 70.000 euro, echivalentul în RON a sumei de 340.000 RON, urmând ca valoarea finala să fie stabilită pe baza de expertiză.

Astfel, se susţine că, potrivit acţiunii, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând dreptul de creanţă asupra imobilelor pe care le-a construit cu bună-credinţă, fiind vorba despre o acţiune declarativă şi, drept efect, urma să îşi realizeze drepturile de creanţă.

Sub aspectul limitelor obiective ale cererii, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii şi cauza juridică sunt cele care sunt indicate de către reclamant, iar instanţa este ţinută de aceasta chestiune, cu excepţia temeiului juridic al acţiunii, în sensul că instanţa este nu numai îndreptăţită, ci chiar obligată, în exercitarea rolului activ, să ajute efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime.

În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că ar fi vorba despre o acţiune de accesiune imobiliară artificială, deşi niciodată, în motivarea cererii, reclamantul nu a susţinut o asemenea situaţie.

Reţinând un atare obiect şi aceată cauză juridică, raportat la motivele acţiunii, curtea de apel a denaturat elementele cererii de chemare în judecată, în contextul în care reclamantul-recurent a înţeles să ceară dreptul său de creanţă aferent construcţiilor, nicidecum accesiunea imobiliară artificială, date fiind textele de lege care fundamentează pretenţiile deduse judecăţii şi având în vedere că exista obligaţia din partea pârâţilor de a-l despăgubi cu contravaloarea dreptului său creanţă, conform cererii de chemare în judecată, care se circumscrie unei acţiuni în pretenţii.

Prin urmare, inadvertenţele referitoare la cauza acţiunii şi limitele judecăţii fixate de parte, judecătorul era obligat să califice acţiunea după scopul urmărit de acestea, dacă avea îndoieli în legătură cu temeiul de drept sau cu indicarea completă a acestuia; acest lucru nu trebuie confundat însă cu lipsa cauzei juridice a acţiunii, fiind atributul instanţei să stabilească norma legală incidenţă în raport de obiectul concret dedus judecăţii.

Or, astfel cum rezultă în mod explicit din acţiune, dreptul pretins de reclamant este un drept de creanţă, drept patrimonial, întrucât acesta nu are calitatea de proprietar al terenului şi nu invocă accesiunea, ci exclusiv un drept de creanţă decurgând din calitatea de constructor de bună-credinţă, drept care se consideră născut concomitent cu momentul valorificării dreptului de proprietate asupra construcţiei de către debitorul obligaţiei de despăgubire.

În consecinţă, pornind de la temeiurile de fapt şi de drept indicate în acţiune, recurentul-reclamant susţine că pretinde plata dreptului de creanţă, astfel încât, curtea de apel a desfăşurat o cercetare în afara coordonatelor obiectului cererii şi a identificat o altă cauză a acţiunii, pe care recurentul-reclamant nu a indicat-o.

Se constată că instanţa de apel s-a îndepărtat de la limitele judecăţii, aşa cum au fost ele stabilite prin cererea de chemare în judecată, denaturând obiectul şi cauza juridică a pretenţiilor formulate de reclamant.

Prin urmare, aceste inadvertenţe referitoare la cauza acţiunii şi la limitele judecaţii, fixate de partea ce conturează cadrul procesual înăuntrul căruia ar fi trebuit verificate criticile din apel, au drept consecinţă nerespectarea unui principiu fundamental al procesului civil, anume principiul disponibilităţii, ceea ce, în opinia recurentului, atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Aşa cum rezultă din motivarea în fapt, recurentul-reclamant este căsătorit cu fiica pârâţilor şi, împreună cu soţia sa, au convenit cu pârâţii, foştii săi socrii, de comun acord cu aceştia, să edifice pe terenul acestora cele două construcţii.

Ulterior, conform motivării în fapt, înţelegerea verbală nu s-a concretizat într-un înscris, şi, mai mult, în legătură cu imobilul din com. Talpas, jud. Dolj, deşi s-a încheiat act de vânzare-cumpărare, pârâţii, împreună cu fosta soţie, au căzut de acord să anuleze aceasta vânzare.

II.2. Apărările formulate în cauză

B. şi C., în calitate de intimaţi - pârâţi, în termen legal, prin avocat, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, cu cheltuieli de judecată efectuate de aceştia în recurs.

Prealabil, intimaţii susţin că deşi recurentul-reclamant invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit căruia prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar cu toate acestea nu a menţionat în concret care sunt aceste reguli de procedură nesocotite de curtea de apel.

În aceste condiţii, intimaţii-pârâţi, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., invocă nulitatea recursului declarat de reclamant, având în vedere, în plus faţă de cele deja arătate, că în cuprinsul cererii de recurs nici nu pot fi identificate critici care să poată fi încadrate de instanţa de recurs în acest motiv de casare, astfel încât recurentul a indicat pur formal această teză de recurs.

În opinia intimaţilor, instanţa fondului în mod corect a analizat acţiunea şi temeiul de drept invocat, motivarea sentinţei fiind completă, prin care se arata într-o maniera lămuritoare considerentele pentru care a fost pronunţată hotărârea.

Se arată că reclamantul, prin reprezentant convenţional, a fost interpelat de către instanţa dacă menţine temeiul juridic iniţial al cererii, astfel încât a fost pusă în discuţia pârtilor aceasta chestiune, reclamantul a menţionat temeiul de drept, astfel încât, instanţa, în mod legal şi temeinic, s-a pronunţat în limitele învestirii sale.

În practica judiciară şi în doctrină, este unanim admis că în situaţia în care ar fi existat o înţelegere între proprietarul terenului şi autorul lucrării, prin care primul îi îngăduie celui de-al doilea să efectueze o lucrare, nu operează instituţia accesiunii imobiliare. Pentru a invoca buna-credinţă din perspectiva accesiunii imobiliare artificiale, reclamantul ar fi trebuit sa se raporteze mai întâi pe un act sau fapt de dobândire a proprietăţii asupra terenului, care însă nu a produs efect achizitiv, din motive independente de voinţa sa.

În aplicarea prevederilor art. 494 C. civ., referitoare la accesiunea construcţiilor, plantaţiilor şi a altor lucrări realizate de un terţ pe terenul altuia, buna-credinţă a constructorului se determină prin raportare la dispoziţiile art. 486 din acelaşi Cod, conform cărora posesorul era de bună-credinţă când posedă ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute. Pe aceste baze, în literatura juridică s-a arătat că prin constructor de bună-credinţă se înţelege acea persoană care ridică o construcţie, face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată, că acel teren se află în proprietatea sa.

Or, la dosarul cauzei există acte din care rezultă fără echivoc ca proprietarii terenului sunt cei doi intimaţi, drept de proprietate dobândit cu mult timp înainte ca apelantul să se căsătorească cu fiica acestora.

Intimaţii-pârâţi arată că, în fapt, ei sunt proprietarii celor două imobile menţionate în acţiune, recurentul A. neavând nicio contribuţie la construirea acestora, astfel cum nereal susţine.

Recurentul a fost căsătorit cu fiica lor D. între anii 2005-2019, dar recurentul nu a contribuit cu absolut nimic la construirea niciuneia dintre case.

În consecinţă, pe fond, intimaţii solicită respingerea recursului ca nefondat, dacă se va trece peste excepţia nulităţii căii de atac.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 204 din data de 1 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă este fondat, pentru considerentele ce urmează, în cauză neputând fi reţinută excepţia nulităţii căii de atac.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de către intimaţii-pârâţi prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că recurentul-reclamant s-a prevalat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs sunt susceptibile de a fi analizate din perspectiva acestui caz de casare, în esenţă, recurentul invocând încălcarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

În evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte observă că instanţele de fond au reţinut obiectul cererii de chemare în judecată prin intermediul căreia recurentul-reclamant a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă pentru cele două imobile (din Craiova, str. x şi din com. Talpaş jud. Dolj), susţinând că a avut o contribuţie majoritară (90%) la edificarea acestora, construcţii ridicate cu acordul intimaţilor pârâţi pe terenul proprietatea acestora (foştii săi socri); prin cel de-al doilea capăt de cerere, a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri, evaluate provizoriu la 70.000 euro, constând în contravaloarea a 90% din valoarea construcţiilor anterior menţionate.

Totodată, prin cererea de chemare în judecată, dar şi ulterior, la interpelarea instanţei (la termenul din 8.02.2021, în faţa tribunalului), recurentul-reclamant a arătat că temeiul juridic al cererii îl constituie dispoziţiile art. 581 din C. civ. şi, implicit, accesiunea artificială imobiliară.

Pornind de la această premisă pe care a considerat-o imuabilă, prima instanţă, pronunţându-se în limitele şi în termenii în care a fost învestită, a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând că în speţă nu sunt întrunite premisele legale pentru ca reclamantul să poate invoca buna-credinţă din perspectiva accesiunii imobiliare artificiale, întrucât acesta ar fi trebuit să se întemeieze pe un act sau fapt juridic de dobândire a proprietăţii asupra terenului care nu a produs efectul achizitiv în patrimoniul său, din motive independente de voinţa sau cunoaşterea sa, caz în care, reclamantul putea invoca falsa reprezentare că a edificat construcţiile pe terenul proprietatea sa.

Consecutiv, s-a apreciat că numai în aceste condiţii, reclamantul ar fi fost în măsură să considere că prin atitudinea lor, proprietarii terenului au înţeles să îşi exercite dreptul de accesiune asupra construcţiilor, situaţie în care ar fi trebuit să uzeze de calea acţiunii declaratorii, prin care să solicite constatarea raportului juridic născut odată cu edificarea construcţiilor, urmată de realizarea drepturilor sale.

Or, în această cauză, reclamantul a arătat că a realizat cele două construcţii ca urmare a înţelegerii cu proprietarii terenului, situaţie în care nu se poate întemeia pe accesiune.

În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că acţiunea, analizată pe temeiul instituţiei juridice a accesiunii artificiale imobiliare, nu poate fi admisă.

Deşi în apel reclamantul a criticat neidentificarea de către prima instanţă a normelor de drept aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii, curtea de apel a apreciat, chiar după invocarea prevederilor art. 22 alin. (2), (4) şi (6) din C. proc. civ., că instanţa învestită cu soluţionarea unui litigiu este ţinută de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil să se pronunţe în limitele, dar şi în baza temeiului juridic indicat de parte, cu atât mai mult cu cât acesteia i-au fost solicitate precizări asupra temeiului pretenţiilor deduse judecăţii şi, în plus, pe parcursul soluţionării cauzei, a beneficiat de asistenţă juridică de specialitate prin intermediul unui avocat.

În aceste circumstanţe, curtea de apel a concluzionat că prima instanţă nu avea posibilitatea de a schimba temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamant, în condiţiile în care acesta a arătat explicit că cererea sa de chemare în judecată are drept temei accesiunea artificială imobiliară, iar din petitul acţiunii reiese că acesta invocă situaţia constructului de bună-credinţă.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant susţine în mod fondat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., încălcare care i-a cauzat o vătămare (neanalizarea efectivă a pretenţiilor deduse judecăţii) ce nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, în temeiul cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, consacrat ca atare în prevederile art. 9 din C. proc. civ., stabileşte, între altele, că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Complementar, întrucât principiul disponibilităţii nu are un caracter absolut, este reglementat şi rolului judecătorului în aflarea adevărului (sau rolul activ al instanţei), consacrat prin dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., ambele reguli fundamentale de desfăşurare a procesului civil fiind susceptibile de aplicare concomitentă în aceeaşi cauză.

Or, art. 22 din C. proc. civ. prevede astfel: "(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (...)

(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (...)"

Din conţinutul acestei norme, contrar celor reţinute de instanţa de apel, reiese că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii, iar nu în baza temeiului juridic indicat de părţi, părţi care, pot să nu invoce o cauză juridică a cererii formulate sau, din eroare, neatenţie ori din neştiinţă, pot indica un temei juridic greşit sau inadecvat faţă de finalitatea urmărită prin formularea cererii.

Mai mult decât atât, instanţa are obligaţia de a da sau a recalifica faptele deduse judecăţii, în primul caz, dacă partea însăşi nu a indicat un temei juridic, iar în cel de-al doilea, dacă partea a invocat un temei juridic greşit sau impropriu pretenţiilor formulate şi la a căror recunoaştere în justiţie tinde.

O atare obligaţie subzistă în mod egal atât în cazul în care partea este asistată de avocat, cât şi în ipoteza în care aceasta nu beneficiază de asistenţă juridică de specialitate.

Sigurul caz în care instanţa sau judecătorii cauzei nu pot schimba denumirea sau temeiul juridic indicat de părţi este cel descris de art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., ipoteză în care este necesar acordul lor expres cu privire la drepturi de care, potrivit legii, pot dispune.

În acest context, este de precizat că numai în privinţa unor norme dispozitive părţile pot stabili astfel de convenţii procesuale (cu referire la motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile judiciare), întrucât astfel de înţelegeri nu sunt permise în cazul unor norme imperative şi a căror aplicare părţile ori instanţa nu le pot înlătura (de exemplu, părţile nu pot opta pentru soluţionarea unui litigiu pe baza dispoziţiilor dreptului comun, dacă, în materia respectivă, în legătură cu care sunt formulate pretenţiile într-un proces, există legi sau norme speciale, prioritare în aplicare, întrucât intervin efectele principiului de ordine publică specialia generalibus derogant, sens în care prevăd şi art. 10 şi art. 11 din C. civ.).

Or, în speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel nu a indicat existenţa unei astfel de convenţii între părţi cu referire la temeiul juridic al cererii deduse judecăţii, ceea ce ar fi fost de natură a se constitui într-un veritabil impediment pentru identificarea de către instanţă a normelor de drept aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Ca atare, concluzia curţii de apel în sensul că tribunalul nu avea posibilitatea de a schimba temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamant este în mod vădit contrară prevederilor art. 22 alin. (1), (4) şi (5) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, principiul disponibilităţii părţilor impunea instanţei respectarea obiectului cererii de chemare în judecată şi limitelor în care au fost formulate pretenţiile în cauză, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa având obligaţia de a se pronunţa, în aceste limite, asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Aşa fiind, instanţele de fond deşi au reţinut în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată nu au dat o calificare juridică pretenţiilor reclamantului, deşi au constatat că finalitatea urmărită de către reclamant era obligarea pârâţilor la dezdăunarea sa pentru cele două construcţii ridicate, cu acordul acestora, pe terenul proprietatea pârâţilor.

Împrejurarea că în cadrul circumstanţelor factuale ale cauzei, sau cu valoare prejudicială, reclamantul a pretins constatarea calităţii sale de constructor de bună-credinţă, nu era de natură a antrena în mod necesar instituţia de drept material a accesiunii artificiale imobiliare, chiar dacă noţiunea de constructor de bună-credinţă este un concept legal cu un conţinut bine definit de normele dreptului civil edictate în această materie (art. 581, art. 586 etc. din C. civ.), întrucât această chestiune prejudicială trebuia tratată în contextul cererii prin care reclamantul tindea la realizarea pretinsului său dreptului său de creanţă, născut din faptul material afirmat, al edificării unor construcţii pe terenul proprietatea intimaţilor, dar cu acordul acestora.

Or, în contextul în care ab initio recurentul-reclamant a afirmat existenţa unui acord al intimaţilor-pârâţi pentru ridicarea celor două construcţii sau de a contribui la edificarea acestora, pentru calificarea juridică a cererii de chemare în judecată putea fi luată în considerare drept cauză juridică a acesteia o eventuală răspundere contractuală ori, în subsidiar, în absenţa dovedirii unor raporturi contractuale (chiar cu luarea în considerare a unei imposibilităţi de preconstituire a unor înscrisuri doveditoare), principiul îmbogăţirii fără justă cauză - actio de in rem verso, potrivit art. 1345 şi urm. din C. civ.

Stabilirea unei calificări juridice pentru situaţia de fapt dedusă judecăţii ori identificarea normelor juridice de drept substanţial aplicabile este un imperativ al procesului civil pentru asigurarea liberului acces la instanţă al părţilor, în vederea protejării drepturilor şi intereselor lor legitime, întrucât "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum prevede art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi, în acelaşi sens, art. 1 alin. (1) şi (2) din C. civ., instanţele de judecată având obligaţia de a analiza în mod real şi efectiv pretenţiile deduse judecăţii, potrivit standardului stabilit de Curtea europeană a drepturilor omului în aplicarea art. 6 par. 1 din Convenţia europeană, în componeneta normei referitoare la dreptului de acces la instanţă.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, va admite recursul declarat de reclamant şi va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi C. şi B..

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 204 din data de 1 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 februarie 2022.