De facto expropriation claim quashed and remanded after lower courts misapplied admissibility limits.

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cerere înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă, la data de 23 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar, au solicitat instanţei să constate că terenul în suprafaţă de 927 mp situat în str. x (actual Intrarea Carului), înscris în CF x Timişoara, nr. top. x a fost expropriat în fapt de către pârât; să oblige pârâtul la plata valorii de circulaţie a terenului, precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestui teren, începând cu data de 23 august 1991 şi până în prezent; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1345 C. civ., art. 44 din Constituţie, Legea nr. 33/1994, art. 562 C. civ.

Prin precizarea depusă la data de 21 februarie 2019, reclamanţii au solicitat, în temeiul art. 5 din Legea nr. 255/2010, obligarea unităţii administrativ teritoriale, respectiv Municipiul Timişoara, prin primar, la emiterea hotărârii de expropriere a terenului proprietatea lor, în suprafaţă de 927 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timişoara cu nr. top. x, corelativ cu obligarea pârâtului la plata unei juste despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a acestui teren.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 13668 din data de 27 noiembrie 2018, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, reţinând că obiectul cauzei nu este o cerere de expropriere, ci obligarea pârâtului Municipiul Timişoara la despăgubiri, urmare a unei exproprieri de fapt, iar competenţa nu poate fi stabilită în baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 746 din data de 23 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins ca inadmisibilă, cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la exproprierea imobilului situat în Timişoara str. x, înscris în CF nr. x, nr. top. x, în suprafaţă de 927 mp.

A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar.

A obligat pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, la plata către reclamanţi a sumei de 11.952 euro în echivalent RON la data plăţii efective (36 de luni la valoarea de 332 euro/lună) cu titlu de pretenţii.

A respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata valorii de circulaţie a imobilului.

A obligat acelaşi pârât la plata către reclamant a sumei de 20.170 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă:

Prin decizia civilă nr. 238 din data de 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de către reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile 746/PI din data de 23 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018, precum şi apelul formulat de către pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 238 din data de 15 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului pe care l-au formulat şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost ulterior precizată.

În esenţă, a susţinut următoarele:

- hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, astfel încât, în speţă, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- Curtea de Apel Timişoara a motivat soluţia de respingere a apelului pe care l-au formulat, invocând prevederile Legii nr. 10/2001 care se referă la regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie l945-22 decembrie 1989; or, au devenit proprietari ai acestui teren în anul 1991, dată de la care achită impozitul aferent acestuia;

- Legea nr. 10/2001 se referă la retrocedarea imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada anterioară anului 1989, iar prin retrocedare se înţelege redobândirea unui drept pierdut; au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în anul 1991 şi au un drept de proprietate asupra acestuia, astfel încât nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001;

- nu au posesia de fapt asupra terenului, astfel încât ar fi putut iniţia acţiunea în revendicare, respectiv a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, însă acest lucru ar fi inutil atât timp cât terenul este afectat de "un drum public şi spaţii verzi", ceea ce echivalează cu o pieire a bunului;

- raportat la art. 566 C. civ., există obligaţia alternativă a pârâtului de a plăti despăgubiri "dacă bunul a pierit din culpa sa...". Textul este vădit aplicabil în acele situaţii în care se constată că redobândirea posesiei bunului revendicat este imposibil de realizat (cum este cazul în speţa de faţă) - în aceste condiţii bunul fiind "pierit" din perspectiva juridică dată de C. civ. acestui termen;

- au dreptul de a primi contravaloarea proprietăţii pierite;

- speţa dedusă judecăţii reprezintă o acţiune în despăgubiri reprezentând valoarea bunului pierdut, ca urmare a unei exproprieri abuzive de fapt, fără însă a se proceda la plata unei drepte şi prealabile despăgubiri;

- fiind însă o acţiune în despăgubiri care protejează însuşi dreptul de proprietate, similar acţiunii în revendicare, aceasta trebuie să se bucure de acelaşi regim juridic, inclusiv în materia prescripţiei extinctive;

- în practica sa în materia exproprierii de fapt, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în aceste situaţii se impune a se recunoaşte părţii calea de acces la instanţă pe dreptul comun, altfel s-ar aduce atingere a dreptului de proprietate protejat de art. 1 Protocol 1 prin imposibilitatea sa de a obţine dezdăunări pentru bunul preluat de autorităţi fără niciun drept şi fără a se respecta procedura de expropriere reglementată de Legea nr. 33/1994;

- Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat, prin mai multe hotărâri, în litigii în care persoane private reclamau faptul că Statul le-a încălcat dreptul de proprietate, fie prin interdicţii care îi împiedicau să îşi exercite în mod real şi integral drepturile asupra unui imobil, fie prin ocuparea terenului prin obiective de interes public, fără a se proceda la exproprierea pentru utilitate publică şi la despăgubirea justă şi prealabilă;

- prin hotărârile sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut noţiunile de expropriere de fapt, pentru prima ipoteză, a interdicţiilor şi expropriere indirectă pentru cea de a doua ipoteză, a ocupării în fapt; în ambele situaţii, instanţa europeană a apreciat că a existat o ingerinţă a autorităţii publice asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor, protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a obligat Statul la despăgubiri (Burghelea contra României).

- decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

- devenind proprietari ai terenului în litigiu în anul 1991, este evident faptul că nu le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici nu se poate vorbi despre o "retrocedare" care presupune câştigarea unui drept pierdut, atât timp cât deţin dreptul de proprietate asupra acestui teren pentru care achită impozitul aferent;

- se prevalează de un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

- prezenta cauză este similară, ca situaţie de fapt, cu cauzele Burghelea c. României din 27 ianuarie 2009 şi Vergu c. României din 11 ianuarie 2011, în care instanţa europeană a constatat că, în absenţa unui transfer de proprietate amiabil în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994 sau a parcurgerii de către pârâtă a procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994, procedură transparentă şi, fără excepţie, judiciară, prevăzută specific în acest sens, ocuparea în mod irevocabil a terenului reclamantului s-a făcut fără a i se plăti în prealabil despăgubiri;

- prin hotărârile pronunţate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că realizarea unei lucrări fără demararea procedurii de expropriere prevăzute de lege, fără transferul dreptului de proprietate în patrimoniul statului şi în lipsa unei juste şi prealabile despăgubiri a proprietarului imobilului expropriat, care a fost transformat în mod ireversibil, constituie o încălcare a dreptului de proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, situaţia putând fi asimilată unei exproprieri de fapt (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 11 ianuarie 2011 pronunţată în cauza Vergu c. României);

- de la data dobândirii terenului şi până în prezent, nu şi-au putut exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra acestui teren, întrucât această suprafaţă de teren a fost transformată de pârâtă în "zonă aferentă căilor de comunicaţii, teren afectat de zonă verde şi accese carosabile existente", astfel cum rezultă din certificatul de urbanism cu nr. x din data de 4 decembrie 2017, eliberat de Primăria Timişoara;

- faţă de prevederile art. 566 C. civ., aplicabile speţei de faţă, au dreptul de a primi contravaloarea proprietăţii pierite;

- imobilul nu mai poate fi revendicat în materialitatea lui, astfel încât acţiunea în revendicare (imposibil de exercitat) se preschimbă într-o veritabilă acţiune în dezdăunări respectiv în despăgubiri, prejudiciul fiind reprezentat de însăşi valoarea dreptului de proprietate pierdut definitiv prin preluare abuzivă.

Prin cererea depusă la data de 31 martie 2021, recurenţii-reclamanţi şi-au exprimat acordul ca recursul să fie soluţionat în complet de filtru în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Municipiul Timişoara, prin primar, a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constarea nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea lui ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimatul-pârât a arătat că partea adversă a formulat critici care nu pot fi circumscrise în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

II.3. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. nu au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de către intimatul-pârât Municipiul Timişoara, prin primar.

II.4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07 decembrie 2021, completul de filtru a arătat că nu poate fi reţinută excepţia nulităţii recursului şi, în consecinţă, a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 238 din data de 15 decembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, fixând termen de judecată la data de 1 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanţii A. şi B. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Astfel cum s-a arătat, recurenţii-reclamanţi s-au prevalat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 - susţinând, în esenţă, că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei prin trimiterile făcute la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care aceştia au dobândit terenul în anul 1991, dar şi pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - în privinţa temeiurilor de drept substanţial aplicabile pentru soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 august 1991, recurenţii-reclamanţi au devenit proprietarii terenului situat în municipiul Timoşoara, pe str. x (actuală Intrarea Carului), în suprafaţa de 927 mp, înscris în cartea funciara nr. x, Timişoara cu nr. top. x.

Terenul achiziţionat de către recurenţi a făcut obiectul dezmembrării şi ieşirii din indiviziune, conform planului autorizat sub nr. x din 1973, pentru crearea actualei străzi înfundate, str. x, între numerele de casă 2/a până la 2/i, fiind trecut în proprietatea Consiliului Popular al municipiului Timişoara, fără însă a se preciza modalitatea de preluare a terenului şi fără a se evidenţia această preluate în cartea funciară, unde au figurat în continuare proprietarii tabulari C..

Preluarea în fapt a terenului în proprietatea statului nu a fost concretizată în vreun act de expropriere, nici anterior anului 1989 şi nici ulterior, nefiind operată în cartea funciară.

Şi în prezent acest teren reprezintă o "zona aferentă căilor de comunicaţii, teren afectat de zona verde şi accese carosabile existente".

În aceste condiţii, reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată solicitând, în principal, să se constate exproprierea de fapt a acestui teren şi să fie obligată unitatea administrativ-teritorială la achitarea contravalorii acestui teren (echivalentul justei despăgubiri în cazul exproprierii care, în principiu, trebuie să fie prealabilă, excepţie făcând exproprierile dispuse în temeiul legii speciale - Legea nr. 255/2010), precum şi obligarea aceluiaşi pârât la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru acest teren, pe ultimii 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată; ulterior, după declinarea competenţei materiale de soluţionare a cauze în favoarea tribunalului, reclamanţii au precizat cererea de chemare în judecată, prevalându-se, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, de prevederile art. 5 din Legea nr. 255/2010, sens în care au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Municipiul Timişoara, prin primar, la emiterea hotărârii de expropriere a terenului proprietatea lor, corelativ cu obligarea acestuia la plata unei juste despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a terenului.

Analizând cererea dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut că reclamanţii au suferit o privare de bun, concluzionându-se că aceştia s-au aflat în imposibilitate obiectivă de a-şi exercita atributele dreptului de proprietate asupra acestui bun. S-a apreciat că, şi dacă în drept reclamanţii şi-au păstrat dreptul de dispoziţie, în fapt, exercitarea pe deplin a atributelor dreptului de proprietate a fost practic imposibilă, în condiţiile în care terenul în cauză are destinaţia de stradă, aspect recunoscut şi de către pârât prin emiterea certificatului de urbanism depus la dosar şi confirmat şi de raportul de expertiză topografică efectuat în cauză.

Prima instanţă a mai reţinut că reclamanţii nu au înţeles să formuleze o acţiune în revendicare pentru a redobândi posesia terenului, ci au înţeles să îşi cantoneze pretenţiile în perimetrul legislativ ce reglementează instituţia exproprierii.

În acest context, s-a apreciat că în speţă nu sunt întrunite condiţiile stabilite prin Legea nr. 33/1994, întrucât nu s-a parcurs procedura premergătoare reglementată prin dispoziţiile art. 5-20 din lege, în cauză nefiind îndeplinită nici cerinţa legală de admisibilitate a declarării utilităţii publice, în condiţiile art. 3 din Legea nr. 33/1994.

Pentru aceste motive, tribunalul a reţinut, în privinţa primului capăt de cerere, că instanţa civilă nu poate fi sesizată decât după parcurgerea procedurii prealabile descrise în normele anterior invocate; pe de altă parte, cererea a fost admisă în parte, doar sub aspectul obligării pârâtului către reclamanţi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 3 ani anteriori formulării acţiunii, prin aplicarea raţionamentului dezvoltat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunţată în Cauza Burghelea contra României.

La rândul său, instanţa de apel a confirmat că este imposibilă deplina exercitarea de către reclamanţi a atributelor dreptului de proprietate asupra terenului, având în vedere destinaţia acestuia - stradă - reiterând că în privinţa reclamanţilor există o privare de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 927 mp, drept înscris în cartea funciară şi pentru care achită impozitele aferente.

Cu toate acestea, s-a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod corect că în cauză nu este admisibilă pretenţia reclamanţilor de a-l obliga pe pârât la declanşarea procedurii de expropriere a terenului proprietatea lor, prin întocmirea documentaţiei necesare, respectiv, a procedurii de stabilire a despăgubirilor băneşti cuvenite pentru terenul ce se va stabili că este necesar a fi expropriat, pretenţie care face obiectul procesului pendinte.

S-a apreciat că o astfel de solicitare se constituie într-o veritabilă cerere de expropriere a propriului teren, îndreptată de reclamanţi împotriva Municipiului Timişoara, prin primar, în condiţiile în care nici art. 21 Legea cadru nr. 33/1994 nici legea specială nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu permit demararea procedurii în această manieră, întrucât atât declararea utilităţii publice, cât şi iniţiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autorităţile sale, nu şi în favoarea persoanelor expropriate.

Totodată, în lipsa acordului părţilor - Primăria Municipiului Timişoara şi reclamanţii pricinii -, s-a reţinut că nu poate fi incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 4 din Legea nr. 33/1994 care ar da instanţei civile posibilitatea să tranşeze în privinţa cuantumului despăgubirilor, în cazul în care ar exista acordul ambelor părţi cel puţin cu privire la modalitatea de transfer a dreptului de proprietate.

Curtea de apel a stabilit că situaţia de fapt incidentă în cauză nu permite însă tratarea prezentei acţiuni nici prin prisma art. 566 din C. civ. care presupune exercitarea şi admiterea unei acţiuni în revendicare imobiliară, iar în situaţia în care bunul a pierit obligă la restituirea contravalorii proprietăţii pierite.

Totodată, s-a reţinut că terenul în litigiu a fost preluat de la antecesorul reclamanţilor, drumul public fiind construit anterior anului 1989 şi a apreciat că, faţă de solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtului la demararea procedurii de expropriere conform Legii 33/1991, se impune a fi avută în vedere şi Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul ca aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, instanţa de apel a indicat şi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 care reglementează măsurile reparatorii stabilite pentru situaţia imobilelor expropriate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii reparatorii, făcând trimitere şi la soluţia de unificare a practicii judiciare reflectată în Decizia dată în recurs în interesul legii nr. 33/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite.

În considerarea acestor argumente, instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a considerat inadmisibil demersul reclamanţilor prin care au solicitat obligarea pârâtului la emiterea hotărârii de expropriere a imobilului aflat în proprietatea lor tabulară.

Pentru acest segment al considerentelor curţii de apel din cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte reţine că în mod fondat recurenţii-reclamanţi susţin incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât Decizia nr. 53/2007 şi Decizia nr. 33/2008, ambele pronunţate în recurs în interesul legii, nu prezentau nicio utilitate juridică pentru cauza pendinte, faţă de circumstanţele particulare ale speţei, astfel cum au fost reţinute şi de instanţa de apel.

Se constată că cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 pentru a se avea în vedere interpretarea acestei dispoziţii legale dată prin Decizia nr. 53/2007 (reclamanţii nesolicitând retrocedarea terenului întrucât nu a fost utilizat pentru scopul exproprierii în termen de 1 an de la dispunerea măsurii, fără a exista o nouă declarare de utilitate publică) şi nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu puteau fi considerate incidente pentru situaţia de fapt dedusă judecăţii, cel puţin pentru motivul că reclamanţii au dobândit proprietatea asupra terenului (1991), aşadar, în afara perioadei de referinţă în contextul legii reparatorii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

Având în vedere cadrul obiectiv al judecăţii şi situaţia de fapt reţinută în cauză, Înalta Curte apreciază că instanţele de fond nu au lămurit în mod suficient temeiurile de drept pe baza cărora cererea formulată de reclamanţi putea şi trebuia a fi analizată, astfel încât acestora să nu le fie negat însuşi dreptul de acces la instanţă, concluzie permisă de soluţia de respingere ca inadmisibil a primului capăt de cerere, fără ca instanţele să indice reclamanţilor o altă cale legală în cadrul căreia drepturile lor pretins încălcate să poată fi analizate în mod real şi efectiv.

Se constată că instanţa de apel, în privinţa primului capăt de cerere, ca şi tribunalul, a stabilit, pe de o parte, că cererea nu poate fi analizată pe temeiul dispoziţiilor dreptului comun - art. 566 şi urm. din C. civ. - acţiunea în revendicare - întrucât reclamanţii nu pot tinde la redobândirea posesiei terenului, dată fiind afectarea acestuia unui drum public, iar, pe de altă parte, că temeiul juridic indicat de reclamanţi - (art. 5 din Legea nr. 255/2010, potrivit cererii precizatoare de la dosar tribunal sau dispoziţiile Legii nr. 33/1994 - dreptul comun pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică - astfel cum instanţele de fond au analizat) nu oferă o soluţie eficientă şi efectivă pentru reclamanţi, întrucât cererea a fost apreciată inadmisibilă, potrivit argumentelor arătate.

Înalta Curte constată că încă de la prima instanţă s-a reţinut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/23.08.1991 de fostul D. au dobândit în proprietate terenul în suprafaţă de 927 mp din Timişoara, str. x (actuală Intrarea Carului), fiind titularii unui "bun actual" din perspectiva analizei presupuse de o încălcare a art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, în acord cu jurisprudenţa CEDO.

Totodată, ambele instanţe au reţinut că în privinţa reclamanţilor a operat o privare de bun sub forma exproprierii de fapt, întrucât, deşi aceştia au dobândit dreptul de proprietate printr-un act juridic translativ de proprietate pe care şi l-au putut intabula în cartea funciară şi pentru care au achitat în mod neîntrerupt impozitul aferent, ab initio nu au putut exercita aupra acestuia plenitudinea prerogativelor dreptului lor, fiind împiedicaţi a intra în stăpânirea bunului, a-l folosi, a-i culege fructele, având doar un simbolic şi doar teoretic drept de dispoziţie juridică.

Înalta Curte observă că o astfel de constatare a instanţelor de fond corespunde evaluărilor pe care instanţa de contencios european le realizează în cauze similare vizând pretinse încălcări ale art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, în special, în ceea ce priveşte dreptul la respectarea bunurilor - prima teză din alin. (1) (a se vedea, în acest sens, par. 42 din Cauza Vergu împotriva României, soluţionată prin Hotărârea din 9 aprilie 2013 şi par. 37 din Cauza Burghelea împotriva României, soluţionată prin Hotărârea din 27 ianuarie 2009).

Trebuie precizat că această situaţie a fost una continuă, având efecte neîntrerupte inclusiv după anul 1994 când România a devenit parte a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin ratificarea Convenţiei conform Legii nr. 30/1994 (ceea ce permite luarea în considerare în cauză a garanţiilor art. 1 Protocolul 1), iar cauza acestei lipsiri de prerogativele dreptului de proprietate are la bază o conduită culpabilă a autorităţilor care, la momentul anului 1971, nu au indicat temeiului legal al unei astfel de preluări şi nici nu au operat formalităţile necesare pentru opozabilitatea faţă de terţi prin înscrierea menţiunilor în cartea funciară a măsurii de preluare în proprietatea unităţii administrativ teritoriale, în urma dezmembrării şi ieşirii din indiviziune, conform Planului de dezmembrare şi ieşire din indiviziune aut. sub nr. x/1973, aspecte reţinute ca atare în cauză.

Mai mult decât atât, pornind de la premisa ingerinţei neîntrerupte în dreptul de proprietate al reclamanţilor, care nu s-au putut bucura niciodată de prerogativele dreptului de proprietate dobândit în baza unui act juridic cu titlu oneros, tribunalul a acordat acestora contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ultimii 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată (în sumă de 11.952 euro), făcând trimitere explicită la par. 48 din Hotărârea pronunţată la 27 ianuarie 2009 de instanţa europeană în Cauza Burghelea contra României.

Drept urmare, rezultă că în privinţa acestui al doilea capăt de cerere instanţele de fond (având în vedere că şi curtea de apel a confirmat această soluţie, criticată în apelul pârâtului) au făcut aplicarea principiilor şi criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie - acordarea unei reparaţii echitabile pentru situaţia constatării unei încălcări a dispoziţiilor materiale ale Convenţiei (în acest caz, art. 1 Protocolul 1), reparaţie care are menirea de a plasa victima încălcării într-o situaţie, pe cât posibil, identică sau cel puţin similară cu aceea în care încălcarea nu ar fi avut loc.

Statuările anterior reliefate ale instanţelor de fond reprezintă dezlegări jurisdicţionale intrate sub autoritate de lucru judecat, întrucât numai reclamanţii sunt cei care au declarat calea de atac împotriva deciziei instanţei de apel, nu şi pârâtul cauzei.

Aceste constatări generate de criticile susţinute de reclamanţi prin motivele de recurs, din perspectiva dispoziţiilor dreptului material aplicabile, conduc la concluzia că instanţele anterioare aveau la dispoziţie toate elementele de fapt şi de drept pentru a da cererii de chemare în judecată (respectiv, primului capăt de cerere) calificarea juridică adecvată, în acord cu finalitatea urmărită de către reclamanţi prin formularea acţiunii, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, precum şi pentru a stabili reperele de analiză dincolo de limitele dreptului naţional (Legea nr. 33/1994 sau art. 566 şi urm. din C. civ.), anume reclamarea unei încălcări a art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie - dreptul recurenţilor-reclamanţi la respectarea bunurilor lor -, încălcare pretins a fi fost săvârşită printr-o expropriere de fapt, reţinută, de altfel, în cauză.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel pe lângă argumentele străine de natura cauzei [potrivit celor arătate în analiza motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6], a avut în vedere exclusiv demonstrarea neîntrunirii cerinţelor Legii nr. 33/1994 şi a neincidenţei în cauză a prevederilor art. 566 şi urm. din C. civ., adăugând acestei analize argumente privind aplicarea a art. 1 Protocolul 1, însă într-o manieră incompletă (doar în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă) şi potrivit unui raţionament neunitar, întrucât nu au fost aplicate aceleaşi criterii de analiză şi în privinţa primului capăt de cerere (cu referire la stabilirea unei juste reparaţii, potrivit art. 41 din Convenţia europeană, în condiţiile în care premisa exproprierii de fapt deja a fost reţinută).

Astfel cum şi recurenţii susţin prin motivele de recurs, speţa dedusă judecăţii reprezintă, în esenţă, o acţiune în despăgubiri prin care s-a solicitat constatarea unei exproprieri de fapt, tinzându-se la obţinerea contravalorii bunului şi a lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată, având în vedere că situaţia privării de proprietate a avut caracter continuu.

Chiar dacă ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, redactată în termenii anteriori expuşi, recurenţii reclamanţi au solicitat, printr-o precizare de acţiune, ca în temeiul art. 5 din Legea nr. 255/2010 să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de expropriere a terenului proprietatea lor, nu trebuie absolutizat temeiul juridic indicat de reclamanţi în cuprinsul actelor procedurale care emană de la aceştia.

Mai mult decât atât, se poate observa că prevederile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. stabilesc imperativ că "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă."

În plus, având în vedere că în cuprinsul motivelor de apel reclamanţii au indicat, din nou, în mod explicit, noţiunea de "expropriere de fapt" din perspectiva jurisprudenţei CEDO, bazându-se şi pe considerentele sentinţei tribunalului care a analizat cauza în mod parţial pe aceste temeiuri (al doilea capăt de cerere), reclamanţii pretinzând, între altele, şi recunoaşterea dreptului de acces efectiv la instanţă (în condiţiile în care primul capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil), curtea de apel însăşi avea posibilitatea de a constata că aceste susţineri ale reclamanţilor din motivele de apel se circumscriu explicitării pretenţiilor reclamanţilor cuprinse implicit în cererile adresate primei instanţe, potrivit art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

Dezlegarea anterioară este în acord cu soluţia de principiu pronunţată prin Decizia nr. 28/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a stabilit că "explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în primă instanţă."

Or, în aplicarea acestor dispoziţii procedurale, astfel cum au fost interpretate în vederea aplicării unitare prin decizia invocată, instanţa de apel era ţinută să analizeze cauza prin prisma acestor explicaţii lămuritoare ale reclamanţilor din cuprinsul motivelor de apel, având în vedere că temeiurile de drept naţional (legislaţia în materia exproprierii şi în materia apărării dreptului de proprietate - acţiunea în revendicare) nu permiteau identificarea unei norme direct incidente, adecvate pentru situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Prin urmare, Înalta Curtea apreciază că este necesar ca, în rejudecare, curtea de apel va fi ţinută să reevalueze cauza, pornind de la situaţia de fapt dedusă judecăţii în vederea calificării primului capăt de cerere prin care reclamanţii au afirmat existenţa unei privări de proprietate de tipul exproprierii de fapt, din perspectiva jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, solicitând să se constate această exproprierea de fapt şi să se dispună dezdăunarea lor corespunzătoare valorii de circulaţie terenului ocupat de un obiectiv de utilitate publică - stradă (pretenţia concretă sau obiectul dedus judecăţii prin acest capăt de cerere).

În acest sens, se vor avea în vedere statuările deja intrate sub autoritate de lucru judecat în cauza de faţă, din perspectiva unei analize presupuse de reclamarea unei încălcări a art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie: existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, existenţa privării de proprietate de tipul unei exproprieri de fapt - ingerinţa autorităţilor, având în vedere că terenul este afectat unei cauze de utilitate publică (stradă) - precum şi împrejurarea că pentru o parte a prejudiciului solicitat de reclamanţi (lipsa de folosinţă pentru 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată) acestora li s-a recunoscut în cadrul prezentului litigiu o reparaţie echitabilă de către prima instanţă, soluţie confirmată în apel, în temeiul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 41 din Convenţie în legătură cu încălcări ale art. 1 Protocolul 1.

Pe de altă parte, având în vedere că reclamanţii au susţinut existenţa unei exproprieri de fapt, cererea dedusă judecăţii presupunea verificarea încălcării dreptului lor de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, la nivelul standardului de protecţie recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa dezvoltată pe normei convenţionale invocate, astfel că, în rejudecare, curtea de apel va aprecia dacă instituţia juridică a răspunderii civile delictuale - art. 1357 şi urm. din C. civ. - ar fi în măsură să constituie remediul juridic din dreptul national, susceptibil a permite evaluarea completă a pretinselor încălcări ale dispoziţiilor din Convenţia europeană.

Este de precizat că punerea în aplicare şi apărarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie revin în primul rând autorităţilor naţionale, iar mecanismul de soluţionare a plângerilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prezintă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de apărare a drepturilor omului.

Or, din acest motiv, art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului obligă statele membre să pună la dispoziţia cetăţenilor săi, în dreptul intern, o cale de atac efectivă (recurs efectiv) pentru a fi posibilă reclamarea în faţa unei instanţe independente şi imparţiale a unor încălcări materiale ale Convenţiei, înainte de activarea mecanismului internaţional de plângere în faţa Curţii de la Strasbourg.

Enunţând în mod explicit obligaţia statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în propria ordine juridică, art. 13 stabileşte în beneficiul justiţiabililor o garanţie suplimentară pentru respectarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie.

Din perspectiva art. 13 din Convenţie, curtea de apel va analiza dacă dispoziţiile din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală corespund cel mai bine acestei finalităţi, în absenţa unui remediu procedural specific în legile speciale care să permită reclamarea în justiţie a acestui tip de încălcare şi, prin urmare, o cale de atac reală, efectivă şi eficientă în privinţa reclamanţilor.

Astfel cum deja s-a menţionat, deşi s-a reţinut în mod corect că prevederile Legii nr. 33/1994 sunt inoperante în raport de situaţia de fapt particulară a speţei (întrucât reclamanţii au susţinut ab initio preexistenţa unei lipsiri de dreptul lor de proprietate fără plata unei despăgubiri, urmărind să pună în acord situaţia de fapt cu starea de drept ce s-ar naşte prin pronunţarea hotărârii în cauza de faţă), instanţa de apel nu a indicat calea legală de urmat pentru analizarea pretinselor încălcări ale drepturilor reclamanţilor, negându-le dreptul de acces la instanţă, contrar prevederilor art. 5 şi art. 6 din C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se apreciază că prin respingerea cererii ca inadmisibilă a fost nesocotit şi imperativul asigurării securităţii raporturilor juridice, având în vedere că astfel s-ar menţine o stare de incertitudine pe o perioadă nedefinită, dat fiind faptul că dreptul de proprietate are un caracter perpetuu, dar şi constatându-se pasivitatea autorităţilor în reglarea situaţiei juridice a acestui teren începând din 1971 şi până în prezent.

Or, printr-o eventuală constatare a exproprierii de fapt prin hotărâre judecătorească definitivă s-ar pune capăt unei incertitudini juridice, întrucât aceasta ar avea aptitudinea să permită evidenţierea pentru viitor a existenţei dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul intimatului-pârât, după despăgubirea reclamanţilor cu contravaloarea terenului, ceea ce ar atrage şi consecinţa evitării unor cereri repetitive ulterioare, prin care aceştia să pretindă de la intimat, din timp în timp, contravaloarea lipsei de folosinţă.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând că sunt întrunite cerinţele cazurilor de casare reglemenate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, va admite recursul reclamanţilor şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 238 din data de 15 decembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 februarie 2022.