Validity of construction permit and pre-2010 accession regime determine demolition of administrative structures on retroceded land

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Deliberând, asupra cauzei de faţă reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 7 decembrie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe Unitatea Administrativ Teritorială Zemeş şi în garanţie pe Statul Român prin Ministerul de Finanţe, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâtă:

l. în temeiul art. 582 alin. (1), lit. b) pct. 2 C. civ. să ridice pe cheltuiala proprie imobilele construite în mod nelegal, abuziv în curtea casei sale (sala de nunti, garaj şi suprafaţa de 33,12 mp din dispensarul veterinar);

2. să cureţe de toate deşeurile şi să aducă în stare de folosinţă agricolă terenul;

3. să aducă terenul rămas nebetonat la nivelul celui pe care l-au betonat, prin nivelarea acestuia cu pământ fertil;

4. să-i achite daune morale în cuantum de 2.000.000 euro;

5. să-i achite, pentru lipsa de folosinţă a terenului, conform prevederilor art. 582 alin. (2) C. civ. despăgubiri în cuantum de 5 Euro/mp pe lună, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului, pentru suprafaţa de 2944 mp începând cu 1 ianuarie 1991 până la 30 octombrie 2002, pentru suprafaţa de 1834 mp începând cu 31 octombrie 2002 până la 21 ianuarie 2009 şi pentru suprafaţa de 829,81 mp începând cu 22 ianuarie 2009 până la eliberarea terenului de construcţiile arătate mai sus, ridicate nelegal în curtea casei sale. Din suma rezultată urmează a fi scăzută suma de 47.400 RON (aproximativ 11.000 euro) plătită de UAT Zemeş, pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 2012 - 25 mai 2014, conform contractului de închiriere încheiat la 6 iulie 2012 şi a actului adiţional nr. x din 5 iulie 2013, contract reziliat prin HCL 56 din 19 martie 2014 începând cu 25 mai 2014.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 117 din 13 februarie 2019, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeş şi chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul de Finanţe.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel:

La 19 noiembrie 2019, apelantul-reclamant A. a invocat excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construcţie nr. x din 13 decembrie 1993 .

Prin încheierea din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a dispus introducerea în cauză, ca intervenient forţat, a emitentului actului administrativ, respectiv Consiliul Judeţean Bacău, în vederea soluţionării excepţiei invocate.

Prin decizia nr. 227 din 22 iunie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construcţie nr. x din 13 decembrie 1993.

A admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 117 din 13 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bacău, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pe pârâtă să ridice pe cheltuiala proprie imobilul garaj în suprafaţă de 25,40 mp identificat în expertiza B..

A fost obligată pârâta să aducă în stare de folosinţă agricolă terenul aflat sub garaj, după ridicarea construcţiei.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă totală de 519,95 mp (compus din 25,40 mp ocupaţi de garaj şi 494,55 mp teren aflaţi sub construcţia "sală de nunţi") în cuantum de 2,4 RON/mp/lună începând cu 29 noiembrie 2017 (data formulării acţiunii) şi până la data pronunţării hotărârii, iar în continuare, doar pentru terenul aflat sub garaj până la ridicarea acestuia.

Au fost respinse celelalte pretenţii ca nefondate.

A fost menţinută soluţia de respingere cu privire la cererea de chemare în garanţie. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către apelant şi nici de către intervenientul forţat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, atât reclamantul A., cât şi pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeş au formulat recurs.

Criticile de nelegalitate invocate de reclamantul A., prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., vizează în esenţă următoarele aspecte:

Astfel, reclamantul a susţinut că decizia recurată este lovită de nulitate absolută, pentru că judecătorul fondului nu a judecat pricina prin prisma art. 582 pct. 1 lit. b) şi pct. 2 C. civ. şi nu a ţinut cont de autoritatea de lucru judecat a altor două hotărâri.

În această idee s-a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 582 alin. (1) lit. b) şi pct. 2 C. civ., pe care a fost întemeiată acţiunea, temei de drept ce a fost modificat de instanţa de fond şi de apel în art. 494 C. civ. În acest sens s-a invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, întrucât se raportează la un alt temei de drept, respectiv la accesiunea imobiliară artificială, reţinându-se greşit că acest aspect a fost pus în discuţie la termenul din 24 februarie 2020.

De asemenea, reclamantul a mai învederat că soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate a autorizaţiei de construcţie, ridicată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, este greşită întrucât nu au fost analizate susţinerile întemeiate pe art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 50/1991.

În raport de starea de fapt şi de înscrisurile aflate la dosar, reclamantul a mai susţinut că imobilele au fost construite cu rea-credinţă, iar aspectele esenţiale nu au fost corect analizate de instanţă.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate şi cele privind lipsa de folosinţă, se susţine că trebuiau acordate, întrucât pârâta, cu rea-credinţă a împiedicat exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate

Prin recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeş, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate următoarele aspecte de nelegalitate:

Astfel, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeş a susţinut că anterior restituirii suprafeţei de teren reclamantului cu bună-credinţă a fost edificată o clădire, care face parte din domeniul public al Comunei Zemeş, fiind înscrisă în cartea funciară, că a plătit reclamantului chirie până când acesta a modificat cuantumul chiriei.

Ca urmare, se susţine că, de fapt, reclamantul urmăreşte prin acţiune o îmbogăţire fără justă cauză.

5. Apărările formulate în cauză:

În termen legal, la 30 septembrie 2020, Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, în numele şi pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a comunicat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A. şi admiterea recursului declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeş.

A precizat că din interpretarea dispoziţiilor art. 72 C. proc. civ., art. 223 alin. (1) şi art. 224 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Statul Român nu este proprietarul construcţiilor edificate pe terenul reclamantului, iar Unitatea Administrativ Teritorială Zemeş are calitatea de proprietar, nu de administrator al bunurilor.

În ceea ce priveşte repararea prejudiciului invocat de reclamant, a menţionat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, iar cuantumul daunelor morale solicitate este excesiv.

Recurentul-reclamant A. a comunicat, în termen legal, întâmpinare la recursul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Zemeş, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

La 26 octombrie 2020, recurentul-reclamant A. a comunicat răspuns la întâmpinarea formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, prin care a arătat, în esenţă, că a chemat în garanţie Statul Român în subsidiar. A subliniat că repararea prejudiciului invocat este prevăzută de dispoziţiile art. 582 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. civ.

6. Procedura de filtru:

Prin încheierea din 20 mai 2021, completul de filtru a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeş împotriva deciziei civile nr. 227 din 22 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, fixând termen la 23 septembrie 2021, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. invocate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenţi, Înalta Curte reţine că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate pot fi: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii, ceea ce nu se verifică în cauză.

Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevede că "în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză, în condiţiile în care instanţa a analizat raporturile juridice dintre părţi în limitele învestirii şi a situaţiei de fapt conturată în cauză şi necontestată.

Astfel, instanţa de apel în motivarea/argumentarea soluţiei adoptate a reţinut în mod corect că în raport cu susţinerile reclamantului "obiectul cauzei deduse judecăţii în apel constă în esenţă, în obligarea autorităţii la ridicarea pe cheltuiala proprie imobilele construite nelegal: sala de nunţi, garaj şi suprafaţă de 33, 12 mp din dispensarul veterinar, la curăţarea tuturor deşeurilor şi aducerea în stare de folosinţă agricolă a terenului aşa cum era în anul 1936 când a fost cumpărat de autoarea apelantului, atât a terenului de pe care se vor ridica construcţiile cât şi terenul nebetonat care a fost groapă de gunoi, aducerea terenului nebetonat la nivelul celui pe care autoritatea publică l-a betonat dinspre sala de nunţi şi pe care l-a înălţat cu până la 40 cm, prin nivelarea acestuia cu pământ fertil, achitarea de daune morale de 2.000.000 euro, achitarea, pentru lipsa de folosinţă a terenului, conform art. 582 pct. 2 C. civ. despăgubiri 5 euro/mp/lună."

În raport cu aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut că, "temeiul de drept invocat de apelantul reclamant cu privire la petitele acţiunii, a fost cel al accesiunii, arătată în drept de acesta ca fiind art. 582 pct. 1, lit. b) pct. 2 C. civ..", iar referitor la acest temei de drept, "deşi judecătorul este ţinut de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv în speţă, accesiunea imobiliară, instanţa nu este ţinută şi de textul de lege menţionat, aceasta având obligaţia de a stabili dispoziţiile legale aplicabile prin raportare la situaţia de fapt calificată juridic de parte."

Din această perspectivă, în motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a mai reţinut că "prin raportare la art. 59 din legea de punere în aplicare a noului C. civ., în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării. Astfel, în cauza de faţă, cum din probele administrate a rezultat faptul că imobilele prin raportare la care s-a invocat dreptul de accesiune, au fost edificate anterior anului 2010, se reţine că regimul accesiunii este cel reglementat de dispoziţiile art. 494 C. civ. 1864, temei pus în discuţie la termenul din 24.02.2020."

De asemenea, în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că "pe parcursul judecăţii din apel, apelantul a invocat excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construcţie emisă pentru imobilul sală de nunţi, chestiune prejudicială dată în competenţa prezentei instanţe prin prisma dispoziţiilor art. 4 L 554/2004", excepţie analizată şi argumentată în condiţiile în care instanţa a reţinut că "deşi din punct de vedere procedural, dispoziţiile ce se aplică în cauză sunt cele în vigoare la data sesizării instanţei cu cauza în care s-a invocat excepţia, pentru soluţionarea pe fond a acesteia, se vor avea în vedere dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii actului contestat" cu referire la aplicabilitatea următoarelor dispoziţii legale: Legea nr. 50/1991, art. 1 şi 6, în forma în vigoare la data emiterii autorizaţiei de construcţie.

Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a motivat soluţia adoptată prin raportare atât la starea de fapt constatată în cauză, necontestată în condiţiile în care "reclamantul a dobândit dreptul de proprietate în baza legii 10/2001, iniţial asupra unei suprafeţe de 1310 mp teren, prin sentinţa civilă nr. 244/2003 pronunţată de Tribunalul Bacău, astfel cum a rămas irevocabilă prin decizia nr. 6585/2004 a ÎCCJ. Curtea reţine ca fiind relevante considerentele acestei din urmă instanţe, care a reţinut că instanţa de apel (care a menţinut sentinţa de fond) a interpretat greşit dispoziţiile art. 16 din L 10/2001, neavând în vedere faptul că bunul aparţine domeniului public al comunei. Astfel, a reţinut ÎCCJ în motivarea recursului, faptul că sala de festivităţi-cămin cultural, face parte din categoria unui aşezământ social-cultural necesar continuării activităţilor obşteşti sau social culturale din localitate, exceptat de la restituirea în natură (terenul destinat utilităţilor)."

Totodată, Înalta Curte observă şi constată că instanţa de apel şi-a motivat soluţia în condiţiile în care în ce priveşte "achitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă", ultimul petit din acţiune, s-a reţinut că din modul de formulare a petitului, "rezultă că apelantul reclamant urmăreşte despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a aproape întregului teren retrocedat. Or, astfel cum s-a arătat anterior, prin invocarea ca temei de drept a accesiunii imobiliare, reclamantul a circumscris acţiunea numai la suprafeţele de teren care fac obiectul dreptului său de opţiune, respectiv cele pe care s-au edificat construcţii (legal sau nelegal). Astfel, instanţa nu poate ca în baza temeiului indicat de reclamant, să analizeze şi să acorde reclamantului lipsa de folosinţă asupra întregului teren retrocedat, o astfel de posibilitate având instanţa numai în ipoteza în care ar fi fost învestită cu o cerere în răspundere civilă delictuală.

De asemenea, se mai reţine faptul că, întrucât manifestarea de voinţă a apelantului reclamant în sensul invocării accesiunii se consideră că produce efecte prin prisma dispoziţiilor art. 494 C. civ. doar din momentul promovării prezentei acţiuni, instanţa va avea în vedere posibilitatea acordării contravalorii lipsei de folosinţă, doar de la acest moment. Nu vor fi reţinute susţinerile apelantului reclamant referitor la faptul că acţiuni similare au fost promovate de acesta, însă i-au fost respinse. Din observarea acestor acţiuni rezultă că, cu excepţia celei respinse ca prematur formulate în baza legii 10/2001, cererile ulterioare ale reclamantului, vizând problema ridicării construcţiilor şi cea a lipsei de folosinţă, au fost respinse pe considerente de procedură, neavând loc o cercetare pe fond a cauzei."[…] "La stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă, cu începere de la data formulării acţiunii" s-a avut în vedere "doar suprafaţa aferentă garajului precum şi pe cea aferentă sălii de nuntă, respectiv cele pe care sunt edificate aceste construcţii cu privire la care s-a invocat accesiunea. Se mai are în vedere de către instanţă faptul că, potrivit susţinerilor apelantului-reclamant, din anul 2014 acesta a delimitat terenul exterior clădirilor aflate pe terenul său (garaj şi sală de nunţi) cu gard, nepermiţând accesul pe acestea, astfel încât, întrucât la data promovării prezentei, suprafaţa de teren nedeţinută în fapt de apelant era cea aferentă sălii de festivităţi şi garajului (care fac obiectul prezentei acţiuni), rezultă că lipsa de folosinţă nu poate privi decât aceste suprafeţe."

Or, din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată atât în fapt, cât şi în drept, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, ceea ce nu se verifică în speţă.

Astfel, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bacău, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Zemeş şi a chematului în garanţie Statul Român prin Ministerul de Finanţe la ridicarea imobilelor construite ilegal în curtea sa, pe cheltuială proprie, conform art. 582 alin. (1) lit. b) C. civ., să aducă terenul la starea iniţială de teren agricol, să înalţe cu 40 cm terenul nebetonat, pentru a ajunge la nivel cu restul curţii, să îi plătească daune de 2.000.000 euro, să îi achite daune materiale pentru lipsa de folosinţă, conform modului de calcul indicat.

Faţă de obiectul dedus judecăţii şi în condiţiile în care din probele administrate a rezultat faptul că imobilele prin raportare la care s-a invocat dreptul de accesiune, au fost edificate anterior anului 2010, Înalta Curte reţine că în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel că regimul accesiunii este cel reglementat de dispoziţiile art. 494 C. civ. 1864 prin raportare la art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Din această perspectivă sunt nefondate susţinerile reclamantului legate de modificarea de către instanţa de apel a temeiului de drept al acţiunii.

Or, faţă de dispoziţiile legale enunţate, incidente în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, faţă de succesiunea faptelor si actelor juridice ce vizează construcţiile din litigiu, instanţa de apel reţinând şi puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei nr. 105/2009 a Tribunalul Bacău, rămasă irevocabilă, în ce priveşte sala de nunţi edificată în anii 1993-1997 având autorizaţiile emise de lege, în mod legal şi corect, s-a constatat existenţa bunei-credinţe a unităţii administrative la momentul edificării ei.

În ce priveşte critica recurentului legată de neacordarea daunelor morale solicitate, de faptul că motivarea capătului de cerere referitor la daunele morale, este legată în principal de litigiile promovate de reclamant cu privire la terenul expropriat, precum şi cu privire la neajunsurile legate de faptul că a trebuit să suporte evenimentele desfăşurate în sala de nunţi, inclusiv utilizarea necorespunzătoare de către persoanele care au folosit sala de nunţi, a terenului său, Înalta Curte reţine că în raport cu obiectul dedus judecăţii întemeiat pe instituţia accesiunii, în mod legal a reţinut instanţa de apel că o asemenea solicitare excede temeiul de drept invocat de apelant, grefându-se pe răspunderea civilă delictuală, care nu a fost invocată în cauză.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentului-reclamant legate de soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate a autorizaţiei de construcţie, ridicată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care instanţa de apel a examinat excepţia de nelegalitate a autorizaţiei de construcţie nr. x/13.12.1993, în raport cu motivele invocate în susţinerea acestei excepţii, respectiv că la momentul emiterii actului administrativ contestat s-au încălcat dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 50//1991, care vizează faptul că o astfel de autorizaţie nu poate fi eliberată decât proprietarului, precum şi dispoziţiile legii care prevăd necesitatea existenţei avizelor necesare desfăşurării obiectivului pentru care se solicită emiterea autorizaţiei.

Din această perspectivă instanţa de apel, în mod legal şi corect, a analizat excepţia în raport de faptul că dreptul de proprietate al fostului proprietar expropriat a fost recunoscut doar în urma retrocedării terenului, respectiv după urmarea procedurilor legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, că dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut în anul 2010, aspecte ce au fost raportate la actele depuse de Consiliul Judeţean, care a emis autorizaţia de construcţie a sălii de nunţi, din care rezultă că cererea de emitere a actului administrativ a fost formulată de reprezentantul autorităţii publice, în considerarea faptului că terenul aparţinea Consiliului Local al Comunei Zemeş.

De asemenea, în raport cu dispoziţiile legale ce guvernează raporturile juridice dintre părţi, art. 494 C. civ., Înalta Curte mai reţine că instanţa de apel a analizat în mod legal şi corect existenţa relei-credinţe a pârâtei în ceea ce priveşte garajul edificat pe terenul reclamantului, în suprafaţă de 25,40 mp teren, fără autorizaţie de construcţie.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile formulate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 227 din 22 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 227 din 22 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2021.