Superficies claim quashed and remanded for failure to address temporal applicability of Civil Code.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, la 4 iunie 2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Ploieşti, prin Primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună recunoaşterea dreptului de superficie al reclamantei asupra terenului proprietatea pârâtului, în suprafaţă de 3.152 mp, situat în Ploieşti, judeţul Prahova, aferent construcţiilor proprietatea S.C. A. S.A, înscrise în cartea funciară nr. x Ploieşti şi celorlalte lucrări (pod rulant, basculă, platforme betonate de încărcări-descărcări şi depozitare mărfuri şi materiale) care fac proprie folosinţa acestor construcţii, precum şi obligarea pârâtului să îi permită exercitarea deplină şi netulburată a acestui drept.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1413 din 13 iunie 2019, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. Galaţi.

Prin decizia nr. 1152 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 9 lit. a) din contractul de închiriere încheiat între părţi, acesta încetează la expirarea termenului, iar, conform art. 23, la expirarea duratei contractului, în cazul neîncheierii de către reclamantă a unui nou contract, în baza art. 2 alin. (2), investiţia realizată va deveni proprietatea Consiliului local al municipiului Ploieşti.

Susţinerile apelantei, în sensul că instanţa nu a luat în considerare că, deşi societatea a avut iniţiativa încheierii unui nou contract de închiriere, intimatul a fost cel care a refuzat, nu conduc la concluzia existenţei vreunui culpe a acestuia din urmă, deoarece, în contractul menţionat, nu se prevede obligaţia de a încheia un nou act juridic.

Prin semnarea contractului cu respectivele clauze, apelanta şi-a asumat obligaţia ca investiţia realizată să devină proprietatea Consiliului local al municipiului Ploieşti, astfel că susţinerile formulate pe acest aspect sunt nefondate.

Prin urmare, instanţa a apreciat că singurul mod de dobândire a dreptului de proprietate, incident în prezenta cauză, este în temeiul unui act juridic, care însă nu există. Contractul de închiriere nr. x/07 iulie 1999, încheiat între reclamantă şi pârât, a expirat la 06 iulie 2014, iar, între părţi, nu s-a mai încheiat un alt act cu privire la terenul în litigiu.

Apelanta nu este îndreptăţită să i se recunoască vreun drept de superficie, întrucât nu este încheiat niciun contract în acest sens.

Faptul că, între părţi, a fost încheiat un contract de închiriere, care a expirat, indiferent de toate demersurile efectuate de apelantă pentru reînnoirea acestuia, nu se încadrează în dispoziţiile prevăzute de art. 693 alin. (2) C. civ., privind dobândirea dreptului de superficie în temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege.

Astfel, nu se pot reţine criticile apelantei, în sensul că instanţa de fond a dat o interpretare juridică greşită dispoziţiilor legale privind aplicarea, în timp, a legii civile, în speţă, a prevederilor art. 6 C. civ. cu referire la art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 referitoare la C. civ.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1152 din 23 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii precizate, în sensul recunoaşterii dreptului de superficie al reclamantei asupra terenului proprietatea pârâtului, în suprafaţă de 3.129 mp, pentru următoarele motive:

a. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la aplicarea, în timp, a legii civile în materia dreptului de superficie, în speţă, a prevederilor art. 6 C. civ. raportat la art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., conform cărora "dispoziţiile art. 693-702 C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ..". Raportat la perioada edificării construcţiilor (2006-2008), este incident vechiul C. civ., potrivit art. 5 şi art. 68 din Legea nr. 71/2011. În privinţa aspectelor care vizează dreptul de superficie, se face aplicarea art. 6 alin. (2) din noul C. civ., iar nu a art. 6 alin. (6), care se referă la "regimul general al bunurilor" şi care trebuie înţeles în contextul raporturilor de proprietate, fiind vorba despre regimul circulaţiei juridice a bunurilor şi nu de modalităţile de constituire a dezmembrămintelor dreptului de proprietate.

Mai mult, instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamantei cu privire la dispoziţiile legale incidente în cauză, în legătură cu aplicarea, în timp, a legii civile, fără a motiva, în vreun fel, soluţia pe acest aspect.

b. Curtea, în cadrul considerentelor, a depăşit limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat, cu încălcarea prevederilor art. 477 raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., creând reclamantei o situaţie mai grea în propria cale de atac, contrar art. 481 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluţionând în această modalitate un alt litigiu, în speţă, dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Prahova (suspendat). Sunt incidente dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei recurate în dosarul suspendat, având ca obiect cererea Primăriei Ploieşti de a fi obligată recurenta să-i predea investiţia în discuţie. Or, primele trei alineate ale motivării deciziei din prezentul dosar reprezintă soluţia pentru celălalt litigiu.

În acest context, instanţa de apel a interpretat, în mod eronat, legea părţilor, respectiv prevederile art. 23 din contractul de închiriere nr. x/1999, raportat la art. 1266-1269 C. civ., fără să fi fost învestită în acest sens, cu încălcarea dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ., creând reclamantei o situaţie mai grea în propria cale de atac, în sensul că, deşi cererea introductivă şi apelul privesc constatarea dreptului de superficie, o parte importantă a motivării instanţei de apel (primele trei alineate din cele şapte) conduce la soluţia deposedării reclamantei de bunurile indicate ca reprezentând fondul dominant.

În consecinţă, invocă nulitatea considerentelor care privesc interpretarea prevederilor art. 23 din contractul de închiriere nr. x/1999.

În continuare, susţine că interpretarea Curţii, în sensul că, "prin semnarea contractului cu respectivele clauze, apelanta şi-a asumat obligaţia ca investiţia realizată va deveni proprietatea Consiliului Local al Mun. Ploieşti" contravine prevederilor art. 1266 C. civ., cu referire la voinţa concordantă a părţilor. Solicită şi aplicarea dispoziţiilor art. 1268-1269 C. civ., în cazul în care instanţa de recurs va aprecia că, clauza din contract este una îndoielnică.

c. Hotărârea din apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la naşterea dreptului de superficie, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În acest sens, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 492 C. civ. 1864, a prevederilor art. 693-702 din noul C. civ., care reglementează, în prezent, dreptul de superficie, interpretând greşit actele şi situaţiile juridice deduse judecăţii (cu referire la naşterea dreptului de superficie), dând o importanţă necuvenită contractului de închiriere nr. x/1999, lăsând însă fără relevanţă situaţia juridică, în sine, a edificării construcţiilor în perioada anilor 2006-2008, precum şi consimţământul intimatului cu privire la edificare, exprimat prin emiterea autorizaţiei de construire, care are valoarea unei convenţii.

S-a reţinut de instanţa de fond, teză confirmată în apel, că, până la 06 iulie 2014, şi-a produs efectele contractul nr. x/07 iunie 1999, astfel încât reclamanta poate solicita constatarea dreptului de superficie doar începând cu 07 iulie 2014, interpretare fără suport legal.

În speţă, este relevantă situaţia juridică generată de faptul şi momentul edificării construcţiilor, în perioada 2006-2008, precum şi situaţia generată de consimţământul intimatului cu privire la edificare, exprimat prin emiterea autorizaţiei de construire. Astfel, reclamanta a edificat construcţiile în baza unei autorizaţii emise de intimat şi s-a notat dreptul de proprietate asupra construcţiilor în cartea funciară, prin voinţa şi concursul acestuia.

Prin urmare, raportat la particularităţile cauzei deduse judecăţii, dreptul de superficie s-a născut ope legis la data edificării construcţiilor (anii 2006-2008), indiferent că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile vechiului sau noului C. civ., fiind invocate, în subsidiar, prevederile art. 693-702 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La 09 noiembrie 2020, intimatul pârât Municipiul Ploieşti, prin Primar, a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a hotărârii instanţei de apel.

La 23 noiembrie 2020, recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de pârât, ca nefondate.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din camera de consiliu de la 20 mai 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. A.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1152 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

a. Primul motiv de recurs conţine, în esenţă, două susţineri majore, încadrabile în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. Pe de-o parte, se invocă absenţa argumentării criticii din apel referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind aplicarea legii civile în timp (pct. 6), iar, pe de altă parte, aplicarea art. 6 alin. (6) din noul C. civ., cu înlăturarea eronată a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din acelaşi cod cu referire la art. 5 şi art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a actului normativ menţionat (pct. 8).

Prima dintre critici este întemeiată, ceea ce va conduce la admiterea recursului, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Astfel, în calea de atac exercitată în dosarul primei instanţe de control judiciar, apelanta reclamantă a susţinut că, în mod greşit, Tribunalul a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ. (art. 693-702), în raport de momentul solicitării recunoaşterii dreptului de superficie (în prezent), referindu-se la o normă legală cu caracter general în materia regimului bunurilor (art. 6 alin. (6) din actualul act normativ) şi cu ignorarea art. 6 alin. (2) din acelaşi cod, respectiv a art. 68 din Legea nr. 71/2011. Afirmă apelanta că, faţă de data edificării construcţiilor, care, în opinia sa, impun recunoaşterea dreptului de superficie (2006-2008), sunt incidente cele două texte de lege, ultimul excluzând aplicarea noului C. civ. în cazul drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a acestuia din urmă.

Sub acest aspect, Curtea a arătat că nu pot fi reţinute criticile apelantei, în sensul că prima instanţă a dat o interpretare juridică greşită dispoziţiilor legale privind aplicarea, în timp, a legii civile, şi anume a art. 6 C. civ. cu referire la art. 68 din Legea nr. 71/2011. Or, acest considerent reprezintă o simplă concluzie a instanţei de apel, fără să cuprindă raţionamentul pentru care instanţa a înlăturat criticile reclamantei şi care ar fi presupus să stabilească momentul şi criteriile avute în vedere pentru constituirea dreptului de superficie pretins a fi recunoscut în prezenta cauză şi, respectiv, legea aplicabilă în raport de cele două elemente enunţate. Considerentul instanţei de apel privind neîncadrarea ipotezei din speţă în dispoziţiile art. 693 alin. (2) din noul C. civ., referitoare la modurile de dobândire a dreptului de superficie din perspectiva actualului act normativ, nu poate fi apreciat ca implicând un răspuns şi în ceea ce priveşte problema legii aplicabile în timp, supusă dezbaterii Curţii prin cererea de apel.

Prin urmare, în condiţiile în care motivarea Curţii, sub acest aspect, lipseşte în totalitate, decizia atacată nu corespunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., vizând expunerea argumentelor pentru care instanţa a înlăturat motivul de apel respectiv şi care implică precizarea punctuală a chestiunilor de fapt şi de drept care au condus instanţa la un anume raţionament.

În consecinţă, sunt îndeplinite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce va determina admiterea recursului declarat de reclamantă, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În raport de această soluţie şi faţă de absenţa unor considerente ale Curţii care să poată fi supuse controlului de legalitate în recurs, Înalta Curte nu poate verifica legea aplicabilă în speţă (actualul sau vechiul C. civ.) în raport de criticile recurentei, acest aspect urmând a fi avut în vedere în rejudecare.

b. În ce priveşte încălcarea limitelor de învestire de către instanţa de apel în raport de dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., susţinerea nu poate fi primită, de vreme ce chiar apelanta, la finele motivelor de apel, evocă, în argumentarea demersului său judiciar, aspectele analizate de Curte. Astfel, cu referire la "obligaţia de predare a investiţiei realizate pe terenul menţionat, ce a constituit obiectul contractului de închiriere nr. x/07.07.1999 întemeiată pe dispoziţiile art. 23 din contractul de închiriere", raportându-se la clauza contractuală al cărei conţinut îl redă, apelanta afirmă că menţiunea din actul juridic privind intrarea, în proprietatea intimatului, a investiţiilor realizate pe terenul Consiliului local Ploieşti devine operantă în cazul unei conduite culpabile din partea reclamantei, ceea ce nu subzistă în speţă, în contextul solicitărilor repetate de încheiere a unui nou contract. Prin urmare, Curtea a procedat la verificarea a însuşi raţionamentului expus de reclamantă, concluzia diferită de a părţii la care instanţa a ajuns neputând fi considerată o depăşire a limitelor de învestire, cu încălcarea art. 477 C. proc. civ.

Pe de altă parte, la acest moment procesual, critica nu mai prezintă importanţă, în condiţiile în care, urmare a neanalizării susţinerilor din apel referitoare la legea aplicabilă, aspect primordial în soluţionarea cauzei, decizia a fost casată în întregime, în rejudecare instanţa urmând a expune propriul raţionament. Nu în ultimul rând, ulterior stabilirii legii aplicabile, Curtea va aprecia asupra relevanţei contractului de închiriere în judecarea litigiului, în mod firesc şi în contextul susţinerilor reclamantei vizând momentul pretins de aceasta ca fiind al naşterii dezmembrământului, legat de edificarea investiţiilor şi de actele emise de intimat în urma corespondenţei purtate cu partea adversă, inclusiv autorizaţia de construire emisă de Primărie.

În mod similar, nici problema respectării sau nu a principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac (art. 481 C. proc. civ.) nu mai prezintă interes, în condiţiile casării, în întregime, a deciziei recurate, urmând ca, la reluarea judecăţii, Curtea să aibă în vedere exigenţele acestui principiu în limitele textului de lege evocat.

Cât priveşte interpretarea greşită a art. 23 din contractul de închiriere nr. x/1999, cu încălcarea art. 1266 C. civ., şi solicitarea recurentei de a se face aplicarea, în calea extraordinară de atac, a art. 1268-1269 C. civ. în situaţia în care s-ar considera clauza respectivă ca fiind îndoielnică, Înalta Curte nu poate cenzura aceste susţineri, întrucât actul juridic reprezintă un mijloc de probă în prezentul dosar, exclus de la evaluare în condiţiile în care recursul presupune doar verificarea aspectelor de legalitate, iar nu şi de netemeinicie a hotărârii atacate.

c. Referitor la susţinerilor subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, acestea reiau, în esenţă, criticile prezentate anterior, la care Înalta Curte deja a răspuns, astfel încât nu se va reveni asupra raţionamentului expus.

În principiu, instanţa de apel va stabili momentul naşterii dreptului de superficie pretins de reclamantă, în funcţie de cele afirmate de părţi şi de circumstanţele particulare ale speţei, precum şi legea aplicabilă, urmând a judeca litigiul în aceste coordonate.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 şi 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de recurenta reclamantă, cererea va fi avută de instanţa de apel, în raport de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra fondului litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1152 din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2021.