Lack of legal interest for co-owners to challenge property restitution title under Law 10/2001

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, sub nr. x/21.12.2018, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Iaşi, Municipiul Iaşi, Primăria Municipiului Iaşi, Direcţia de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat Iaşi, Comisia pentru analizarea notificărilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi C., constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 235 din 17.03.2015 emisă de Primarul Municipiului Iaşi pentru pârâtul C. pentru suprafaţa de 6/12 din 1013,16 mp situat în Iaşi, D. nr. 15, judeţul Iaşi.

Reclamantele au estimat valoarea terenului la circa 150.000 euro.

În drept, au fost invocate Legea nr. 10/2001, Normele de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, art. 35, art. 192, art. 271 C. proc. civ., art. 1237 C. civ., Legea nr. 24/2007.

2. Hotărârea pronunţată în Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 1675 din 11 noiembrie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a nulităţii întâmpinării, invocate de reclamante; a admis excepţia lipsei de interes a reclamantelor, invocată de pârâţi şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Iaşi, Municipiul Iaşi, prin primar, Primăria Municipiului Iaşi, Direcţia de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat Iaşi, Comisia pentru analizarea notificărilor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, ca fiind formulată de persoane lipsite de interes; a obligat reclamantele să plătească în solidar pârâtului C. suma de 11.237,88 RON.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a scos cauza de pe rol şi a înaintat dosarul nr. x/2018 la Curtea de Apel Bacău.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bacău

Prin decizia nr. 19 din 18 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 427 din 27 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 19 din 18 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul C..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 22 martie 2021, sub nr. x/2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2.

Recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerii dispoziţiilor instanţei de fond privind admiterea excepţiei lipsei de interes.

Recurentul-pârât a criticat decizia atacată, în esenţă, sub următoarele aspecte:

1. Hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei atâta timp cât instanţa motivează admiterea apelului şi interesul reclamantelor pe aspecte ce ţin de modalitatea de folosire a proprietăţii comune şi de o viitoare lotizare a acesteia în condiţiile în care obiectul cauzei presupune verificarea legalităţii modului de reconstituire în natură a dreptului de proprietate al pârâtului cu privire la jumătatea din terenul în suprafaţă de 1013,16 mp, urmare a aplicării Legii nr. 10/2001.

Motivarea instanţei de apel este insuficientă şi contradictorie în contextul expunerii unor consideraţii de ordin general şi fără a arăta în concret care ar fi interesul practic pe care reclamantele l-ar putea realiza cu privire la cota de 6/12 din terenul în discuţie, prin admiterea acţiunii, cotă ce a fost reconstituită pârâtului, fiind complementară cu cota indiviză a reclamantelor, dar fără a se suprapune cu aceasta, atâta timp cât interesul afirmat de acestea şi reţinut de instanţa de apel nu poate fi argumentat pe o finalitate care să aibă legătură cu verificarea reconstituirii dreptului de proprietate al pârâtului asupra terenului pe care îl deţin în coproprietate.

2. Decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d), art. 33 C. proc. civ., art. 634 alin. (1), art. 636 şi 639 C. civ.

Prin dispoziţia din anul 1955, s-a atribuit în folosinţă pentru construirea blocului de apartamente celor 6 persoane, prin care şi reclamantele, doar cota de 6/12 din terenul în suprafaţă totală de 1013 mp. situată în str. x, din care reclamantele deţin în coproprietate o cotă indiviză de 1/6, cealaltă cotă de 6/12 din teren revenind pârâtului, ca urmare a restituirii în natură.

Ca atare, reclamantele nu justifică un interes născut şi actual de a solicita constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei primarului, potrivit art. 32 şi art. 33 C. proc. civ.. Calitatea acestora de coproprietari în indiviziune nu le conferă calitatea procesuală de a contesta valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului, coproprietar pe o cotă separată şi diferită de a reclamantelor, ci doar calitatea de parte într-o viitoare ieşire din indiviziune.

De asemenea, dispoziţia primarului nu provoacă reclamantelor niciun prejudiciu şi nici nu le-a împiedicat în folosinţa bunului comun pe care au exercitat-o cum au crezut de cuviinţă.

Faptul că în viitor pârâtul coproprietar va solicita ieşirea din indiviziune nu produce, de asemenea, nicio vătămare dreptului coindivizarilor şi nicio pagubă cât timp pârâtul şi-ar exercita un drept absolut şi imprescriptibil, respectiv acela de a cere încetarea coproprietăţii, conform art. 669 C. civ.

Aspectele privind accesul, utilităţile, folosinţa concretă a terenului nu pot fi avute în vedere, deoarece prin dispoziţia atacată s-a restituit în natură doar o cotă indiviză ideală de proprietate din teren până la ieşirea din indiviziune.

Interesul reţinut de instanţa de apel cu privire la o viitoare lotizare şi la menţinerea accesului ar putea fi invocat împotriva unor demersuri concrete ale pârâtului pentru exploatarea dreptului său de proprietate sau într-o viitoare acţiune de partaj, iar nu pentru contestarea titlului în baza căruia dreptul, în cotă parte ideală, a fost dobândit de către pârât.

Dacă dreptul coproprietarului este limitat de lege la cota sa indiviză ideală, el nu are nici un drept şi nici un interes cu privire la cota altor coindivizari, deci nu poate justifica interesul de a solicita verificarea valabilităţii titlului coindivizarului, care nu i-ar aduce nici un folos practic cât timp dreptul său va fi în continuare limitat la cota sa indiviză, indiferent de soarta şi regimul iuridic al celeilalte cote indivize din bun.

Fiind vorba de un act de restituire a proprietăţii preluate abuziv de către stat, dispoziţia primarului emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi contestată de acele persoane care prezintă un interes rezultând din greşita soluţionare a notificării, adică de persoane care ar avea la rândul lor vocaţie pentru a dobândi bunul cu privire la care s-a dispus restituirea, persoane care au fost direct prejudiciate prin emiterea dispoziţiei de restituire în natură.

În raport de dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din Legea nr. 10/2001, interesul invocat de reclamante şi reţinut de instanta de apel nu este legitim, în sensul art. 33 C. proc. civ., întrucât tinde la extinderea nepermisă a dreptului acestora şi la încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate al pârâtului, persoana îndreptăţită, în temeiul Legii nr. 10/2001, la reconstituire în natură, autoritatea emitentă a dispoziţiei ţinând cont de drepturile deja stabilite în favoarea reclamantelor şi a celorlalţi proprietari ai apartamentelor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele-reclamante A. şi B. au depus întâmpinare, în termen legal, prin care au invocat, pe cale de excepţie, netimbrarea recursului, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., art. 33 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, lipsa calităţii de reprezentant a doamnei avocat F. în susţinerea recursului şi reprezentarea recurentului-pârât, în raport de dispoziţiile art. 87 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului.

În susţinerea poziţiei procesuale cu privire la excepţia netimbrării recursului, au arătat că recurentul-pârât nu a achitat anticipat taxa judiciară de timbru datorată în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi de dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, împrejurare ce determină anularea recursului, conform dispoziţiilor art. 486 alin. (2) C. proc. civ. şi cele ale art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a doamnei avocat F. în susţinerea recursului şi reprezentarea recurentului-pârât, au precizat că cererea de recurs a fost însoţită de împuternicirea avocaţială seria x/2021, în care este consemnat faptul că se acordă asistenţă juridică în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bacău în temeiul contractului nr. x din 2020, însă decizia atacată a fost pronunţată la data de 18 ianuarie 2021, aşa încât contractul de asistenţă juridică menţionat a fost acordat pentru reprezentarea recurentului-pârât exclusiv în faţa Curţii de Apel Bacău.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatele-reclamante au arătat că susţinerile de la punctul II al cererii de recurs se raportează la soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei de interes al intimatelor, recurentul-pârât pretinzând că instanţa de apel nu ar fi aplicat dispoziţiile art. 634 şi urm. C. civ. referitoare la dreptul de coproprietate, iar nu că aceasta ar fi dat o interpretare greşită unui text de lege.

Or, prin reiterarea motivelor invocate în susţinerea acestui caz de casare, care au fost deja analizate de către instanţa de apel şi au dobândit autoritate de lucru judecat, recurentul-pârât a încercat să obţină o rejudecare a apelului.

Raportându-se la jurisprudenţa CEDO, au arătat că prin demersul iniţiat, partea adversă a încercat restricţionarea liberului acces la justiţie al reclamantelor atâta timp cât în decursul celor 3 ani, acestea nu au avut posibilitatea de a-şi susţine efectiv cauza, fiind nevoite să se judece exclusiv pe motive procedurale.

Pe fondul recursului, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., au susţinut că deşi recurentul a invocat o contradicţie între considerente şi dispozitiv, nu a arătat care sunt considerentele pe care le-a apreciat ca fiind contradictorii în contextul motivării deciziei atacate prin raportare la constatarea interesului legitim al reclamantelor (paragrafele 4 şi 5 de la fila x a deciziei atacate).

În opinia intimatelor-reclamante, argumentele prezentate de instanţa de apel nu sunt străine de obiectul cauzei câtă vreme motivarea unei hotărârii reprezintă o chestiune de substanţă nu de conţinut, astfel că o hotărâre îndeplineşte cerinţa motivării atunci când răspunde problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii, nefiind necesar ca instanţa să răspundă fiecărui argument prezentat de parte în susţinerea apărării.

Contrar celor expuse de recurentul-pârât, având în vedere obiectul cauzei - constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 235/2015, interesul reclamantelor este analizat nu doar prin raportare la dispozitiile Legii nr. 10/2001, ci în considerarea dispoziţiile privind dreptul de proprietate privată, la care recurentul a făcut trimitere în motivarea recursului, precum şi a tuturor garanţiilor conferite acestui drept absolut.

Câtă vreme dreptul de folosinţă al reclamantelor asupra întregului teren (recunoscut prin Decizia nr. 689 din data de 23.11.1955 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Iaşi, precum şi prin Ordinele nr. 866 si 870 din data de 30.09.2010 emise de Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi) s-ar suprapune peste dreptul de folosinţă al recurentului (ca parte componentă a dreptului de proprietate), în condiţiile în care Dispoziţia nr. 235/2015 a Primarului Municipiului Iaşi ar rămâne în fiinţă, existând un interes real al reclamantelor în formularea cererii de anulare a dispoziţiei Primarului.

Totodată, lotizarea terenului, existenţa utilităţilor, precum şi menţinerea căii de acces în blocul reclamantelor sunt motive temeinice în fundamentarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes.

Drept urmare, decizia atacată cuprinde motive suficiente pe care se întemeiază, nu sunt contradictorii şi au legătura cu obiectul cauzei.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurentul-pârât din perspectiva neanalizării interesului reclamantelor prin raportare la obiectul cauzei, intimatele au arătat că o atare susţinere urmăreşte realizarea unei veritabile judecăţi de către instanţa de recurs referitor la drepturilor deţinute de reclamante asupra suprafeţei de teren 1013 mp. situată în Iaşi, str. x.

Or, în soluţionarea unei excepţii procesuale cum este cea a lipsei de interes, simpla afirmare a existenţei unui drept cu privire la cota de 6/12 din terenul retrocedat nelegal este suficientă pentru a justifica respingerea excepţiei. Existenţa sau inexistenţa dreptului afirmat constituie o chestiune ce ţine de fondul cauzei, iar instanţa de apel a justificat interesul reclamantelor şi din perspectiva lotizării şi a căii de acces pentru a pune decizia nr. 19/18.01.2021 la adapost de orice critică.

Mai arată intimatele-reclamante că recurentul nu a avut în vedere faptul că prin acţiunea în anularea dispoziţiei nr. 235/2015 se urmăreşte a se evita necesitatea formularii unei acţiuni separate de ieşire din indiviziune, acesta reprezentând un motiv suplimentar de respingere a excepţiei lipsei de interes.

Au precizat că neaplicarea dispoziţiilor art. 636 şi art. 699 C. civ. de către instanţa de apel, în susţinerea recurentului, nu constituie motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, recurentul nu a argumentat modul în care au fost încălcate dispoziţiile art. 634, art. 636 şi art. 699 C. civ. prin pronunţarea hotărârii recurate, rezumându-se a invoca norme cu caracter general.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate, precum şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27 decembrie 2018, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 28 iunie 2021, în temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 21 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 19 din data de 18 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate, prin raportare la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-reclamante A. şi B., Înalta Curte reţine următoarele:

După cum rezultă din întâmpinare, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare a fost invocată exclusiv cu referire la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu şi la cea referitoare la motivul de casare prevăzut de alin. (6) al aceluiaşi art. 488 alin. (1).

Sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 C. proc. civ., priveşte recursul în integralitatea sa, atunci când acesta nu este motivat în termenul legal sau nu conţine vreo critică de nelegalitate în privinţa hotărârii atacate.

Eventuala neîncadrare a unei părţi a susţinerilor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului în ansamblul său, ci determină doar înlăturarea de plano a acelor susţineri, fără a mai fi analizate în substanţă.

Cu toate acestea, nu se impune respingerea excepţiei nulităţii recursului din perspectiva faptului că intimatele - reclamante urmăresc aplicarea sancţiunii nulităţii în considerarea doar a unora dintre motivele de recurs, întrucât se observă, din argumentele dezvoltate în susţinerea motivului vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că acestea coincid, în esenţă, cu cele încadrate în mod explicit de către recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod.

Astfel, susţinând inserarea în decizia recurată a unor considerente contradictorii, respectiv străine de natura cauzei, recurentul reproşează instanţei de apel tot aplicarea unor criterii greşite de apreciere a cerinţelor prevăzute de art. 33 C. proc. civ. pentru existenţa interesului de a acţiona în justiţie, întocmai ca în cadrul motivului de recurs.

Drept urmare, excepţia nulităţii recursului vizează în speţă toate susţinerile din memoriul de recurs, astfel încât nu este inadmisibilă, în condiţiile în care ar putea conduce, în cazul constatării inexistenţei oricărei critici de nelegalitate, la sancţiunea preconizată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru ipoteza neîncadrării motivelor invocate în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Înalta Curte constată că excepţia invocată este, însă, nefondată.

Recurentul a contestat, în esenţă, criteriile de apreciere a interesului reclamantelor de a acţiona în prezenta cauză, care nu conduc la concluzia întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 33 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa ar trebui să se raporteze la dreptul de proprietate asupra cotei de 6/12 restituite prin dispoziţia atacată, nu la dreptul de folosinţă comună a bunului aflat în coproprietate, respectiv la aspecte privitoare la viitoarea lotizare şi necesitatea asigurării/menţinerii unei căi de acces.

În acest cadru, se constată că este posibilă analiza modului de aplicare a prevederilor art. 33 C. proc. civ. de către instanţa de apel, cu referire şi la dispoziţiile C. civ. ce reglementează regimul juridic al coproprietăţii, motiv pentru care va fi respinsă excepţia nulităţii recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Instanţa de apel a reţinut în fapt, în mod necontestat, că reclamantele şi pârâtul sunt coproprietari ai unui teren în suprafaţă totală de 1013,16 mp, aferent unui bloc de locuinţe din Iaşi.

Astfel, reclamantelor li s-a constituit, în baza art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 85,5 mp, corespunzând unei cote indivize de 1/12 (1/6 din 6/12), în considerarea calităţii de proprietar asupra unui apartament în acel bloc.

Pârâtul C. deţine o cotă indiviză de 1/2 (6/12) din dreptul de proprietate asupra terenului, ce i-a fost restituită în natură în baza Legii nr. 10/2001.

Diferenţa de 5/12 cotă indiviză este deţinută în proprietate de ceilalţi proprietari ai apartamentelor din blocul de locuinţe.

Nu s-a contestat, de asemenea, că pârâtul intenţionează ieşirea din indiviziune asupra terenului, notificând pe reclamante în acest sens.

Prin acţiunea ce formează obiectul cauzei de faţă, reclamantele au solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a restituit în natură pârâtului cota indiviză de 6/12 din dreptul de proprietate asupra terenului.

Instanţa de apel, infirmând hotărârea primei instanţe, a apreciat, în raport de motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, că reclamantele justifică interesul de a acţiona în justiţie, dată fiind calitatea de coproprietari în indiviziune, iar, pe de altă parte, prin prisma rezultatului ieşirii din indiviziune, reclamantele urmărind folosirea în continuare a căilor de acces ale blocului şi ale altor părţi comune.

Prin motivele de recurs, s-a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., precum şi ale art. 634 alin. (1), art. 636 şi 639 C. civ., susţinându-se, în esenţă, că interesul în promovarea acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001 trebuie să se raporteze la dreptul de proprietate asupra cotei de 6/12 restituite prin dispoziţia atacată, nu la dreptul de folosinţă comună a bunului aflat în coproprietate.

Critica recurentului-pârât este fondată.

Demararea unui proces civil implică o serie de cerinţe impuse reclamantului pentru ca dreptul subiectiv civil pretins să fie recunoscut şi protejat prin concursul forţei coercitive a statului.

Astfel, formularea unei acţiuni precum cea din prezenta cauză este supusă condiţiile de exercitare a acţiunii civile prevăzute de art. 32 C. proc. civ., inclusiv celei referitoare la interes, indicată în alin. (1) lit. d) din această normă.

Sancţiunea nulităţii absolute ocroteşte un interes general, însă un asemenea interes nu exclude existenţa şi a unui interes individual, iar persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obţinerea unui folos propriu din anularea actului respectiv.

În aplicarea prevederilor art. 33 C. proc. civ., pentru a justifica sesizarea instanţei de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie legitim, respectiv corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale, ceea ce înseamnă că se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv al unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut; să fie personal şi determinat, adică folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare să fie bine stabilit şi să aparţină celui care recurge la forma procedurală respectivă; să fie născut şi actual, adică să existe în momentul în care este formulată cererea, cu excepţia situaţiei menţionate în teza a doua a normei.

Fiind vorba despre condiţii ce trebuie întrunite în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia este suficientă pentru ca interesul de a acţiona să nu fie justificat.

Înalta Curte constată că cerinţele prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, în raport de criteriile de apreciere aplicate de către instanţa de apel în prezenta cauză, respectiv calitatea de coproprietari a părţilor şi rezultatul ieşirii din indiviziune.

Cât priveşte prima împrejurare, se impune a se constata că simpla existenţă a unei proprietăţi comune nu legitimează ipso facto interesul judiciar- care îndeplineşte toate cerinţele din art. 33 C. proc. civ. - al unuia sau al unora dintre coproprietari de a contesta titlul de proprietate al celuilalt.

Proprietatea comună poate constitui cauza juridică a unei cereri de chemare în judecată, cauza dreptului (causa debendi), anume a unei cereri privitoare la coproprietate - aşadar, nu este nici măcar cauza cererii de faţă -, însă interesul de a acţiona, respectiv folosul practic urmărit prin promovarea oricărei acţiuni, indiferent de obiectul şi cauza cererii, se raportează la cauza acţiunii (causa petendi), reprezentată de finalitatea demersului judiciar. Nu existenţa în sine a proprietăţii comune îi poate procura un avantaj concret reclamantului, ci doar rezultatul litigiului are acest efect, cel pe care reclamantul îl preconizează prin acţiunea formulată.

Aşadar, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că interesul reclamantelor în formularea cererii în constatarea nulităţii absolute a actului juridic emis în beneficiul pârâtului este justificat prin calitatea de coproprietari a părţilor, în absenţa oricărui folos practic dedus din această împrejurare, izolată de complexul de circumstanţe pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că nici eventuala ieşire din indiviziune între părţile din cauză, a cărei intenţie a fost notificată reclamantelor de către pârâtul coproprietar, nu reprezintă o împrejurare de luat în considerare în verificarea interesului de a obţine constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001.

Acest interes ar trebui să fie personal, după cum s-a arătat anterior, în sensul de a aparţine celui care recurge la demersul judiciar.

Or, în speţă, în cazul admiterii cererii, cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului s-ar întoarce în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, fără vreun beneficiu direct în patrimoniul reclamantelor din restabilirea situaţiei anterioare eventualei desfiinţări cu efect retroactiv a actului juridic atacat în speţă, consecinţă ce face ca cerinţa unui interes personal de a acţiona să nu fie întrunită în speţă.

Pe de altă parte, raportându-se la împrejurarea viitoare a ieşirii din indiviziune cu pârâtul, reclamantele urmăresc, de fapt, prin cererea de faţă, ca pârâtul C. să nu aibă calitatea de coproprietar, pentru a evita un risc al limitării unei prerogative a dreptului lor de proprietate asupra terenului, din moment ce acestea preconizează un rezultat defavorabil al partajului, care nu ar asigura folosinţa părţilor comune ale condominiului.

Din această perspectivă, se constată că nu se tinde în cauză la afirmarea sau realizarea unui drept sau interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, ci la înlăturarea unei persoane din rândul coproprietarilor, pentru evitarea partajului cu aceasta.

Recurgerea la sistarea indiviziunii nu este altceva decât o modalitate legală de a acţiona, la îndemâna oricăruia dintre coproprietari, în vederea transformării coproprietăţii în proprietate exclusivă, această acţiune privitoare la coproprietate fiind supusă regulilor prescrise de art. 669 - 686 C. civ.

Atare reguli sunt aplicabile indiferent de persoana coproprietarilor, iar în cazul unei împărţeli judiciare, aceştia îşi pot susţine toate cererile şi apărările pentru obţinerea unui rezultat favorabil.

În aceste condiţii, finalitatea urmărită în prezenta cauză nu corespunde unui interes legitim în sensul art. 33 C. proc. civ.

De altfel, nu poate fi vorba nici despre un interes născut şi actual, cât timp reclamantele se raportează la o împrejurare viitoare, şi nu la efectele patrimoniale rezultând din restabilirea situaţiei anterioare emiterii actului anulat.

În acelaşi timp, nu este întrunită nici ipoteza de excepţie prevăzută de teza finală a art. 33 din cod, potrivit căreia "chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara."

După cum s-a arătat anterior, ieşirea din indiviziune este o acţiune referitoare la coproprietate ce îşi găseşte temeiul în prevederile C. civ., astfel încât perspectiva sa, la solicitarea unuia dintre coproprietari, nu poate fi socotită o încălcare a dreptului de proprietate, ce ar trebui prevenită şi nici ca o acţiune ce ar produce o pagubă imposibil de reparat.

Astfel, pe lângă faptul că partajul şi rezultatul acestuia depind de factori al căror efect ţine de aprecierea exclusivă a instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii de partaj (natura coproprietăţii, obişnuită sau forţată, posibilitatea partajării, modalităţile acesteia), coproprietarii au la îndemână toate mijloacele legale pentru formularea unor cereri şi apărări corespunzătoare, în funcţie de situaţia concretă, atât în cadrul acţiunii de partaj, cât şi ulterior (de exemplu, un drept de servitute).

În consecinţă, se constată că niciunul dintre criteriile aplicate de către instanţa de apel nu relevă existenţa unui interes în sensul art. 33 C. proc. civ.

Dimpotrivă, după cum s-a arătat deja, interesul în cazul unei cereri în constatarea nulităţii unui act juridic este legat de restabilirea situaţiei anterioare şi de efectele hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii.

În măsura în care aceste efecte nu se răsfrâng în mod direct asupra patrimoniului reclamantului, în sensul dobândirii pentru sine, în tot sau în parte, a dreptului de proprietate recunoscut prin actul juridic a cărui anulare se solicită, nu se poate vorbi despre existenţa unui interes de a acţiona pentru constatarea nulităţii actului juridic.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de apel nu s-a raportat, în analiza interesului în formularea cererii de chemare în judecată, la efectele hotărârii judecătoreşti în cazul admiterii cererii, motiv pentru care va admite recursul.

Întrucât soluţia prevăzută de art. 497 C. proc. civ. în cazul admiterii recursului de către Înalta Curte este aceeaşi, indiferent de motivul de casare reţinut a fi incident în cauză, se va dispune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel se va pronunţa asupra excepţiei lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată ţinând cont de dezlegările din prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatele-reclamante.

Admite recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 19 din 18 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.