Conflict between prior commercial name protection under the Paris Convention and statutory registration law: validity of subsequent trade name registration versus trademark infringement claims

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 28 martie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L. şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, solicitând următoarele:

(1) interzicerea utilizării de către pârâta B. S.R.L., în activitatea sa comercială, în orice mod, a semnului INTEL, precum şi a oricărui semn identic sau similar cu mărcile reclamantei, ca parte a numelui comercial B., inclusiv în scop publicitar, atât în mediul online, cât şi offline, de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală exclusive aparţinând A.;

(2) anularea numelui comercial B. şi înregistrarea menţiunii anulării în registrul comerţului;

(3) radierea numelui comercial B. din registrul comerţului, de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului;

(4) obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1679 din data de 20 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii, a admis în parte acţiunea, a interzis pârâtei S.C. B. S.R.L. să utilizeze C. sau orice alte semne identice sau similare, în activitatea sa comercială, în orice mod, inclusiv ca parte a numelui comercial, a respins celelalte petite ca neîntemeiate şi a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la 300 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 546A din data de 18 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 1679 din data de 20 septembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L. şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A..

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, în esenţă, a susţinut următoarele:

- decizia atacată este nemotivată;

- în raport de cele reţinute în decizia atacată, rezultă nu doar că instanţa de apel nu a analizat criticile astfel cum au fost formulate, ci a invocat în susţinerea tezei argumentative şi aprecieri suplimentare care nu au legătură cu cauza astfel cum a fost dedusă judecăţii, cu depăşirea analizei legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate.

Cu privire la incidenţa art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 26/1990, Curtea de Apel Bucureşti se rezumă doar la prezentarea unei afirmaţii în sensul în care "înregistrarea numelui comercial a fost legală în raport de criteriile art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 26/1990", fără să prezinte silogismul juridic care a condus-o la această concluzie, ceea ce echivalează cu lipsa motivării deciziei atacate.

- niciun paragraf din decizia atacată nu se referă la art. 8 din Convenţia de la Paris, pe care l-a invocat, ceea ce echivalează cu lipsa motivării decizie atacate;

- atât prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cât şi art. 6 par. 1 din Convenţie reprezintă garanţia dreptului la un proces echitabil prin asigurarea unei examinări efective a cererilor părţilor care să fie "într-adevăr ascultate" de către instanţa sesizată;

- fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea presupune totuşi, ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale rezultatului procedurii în cauză [a se vedea Hotărârea din 9 decembrie 1994 pronunţată în cauza Ruiz Torja şi Hiro Bălani c. Spaniei];

- a invocat atât prin cererea introductivă, cât şi prin cererea de apel protecţia conferită de art. 8 din Convenţia de la Paris cu privire la numele comercial anterior, însă apărările şi criticile sale nu au fost analizate nici de Tribunalul Bucureşti nici de Curtea de Apel Bucureşti;

- instanţa de apel nu a respectat obligaţia de a proceda la o evaluare completă şi efectivă a susţinerilor subscrisei cu privire la omisiunea Tribunalului Bucureşti de a analiza art. 8 din Convenţia de la Paris, omiţând şi ea analiza acestui aspect.

Curtea de Apel Bucureşti reţine că "orice folosire de către pârâtă a semnului Intel cu funcţie de marcă, inclusiv ca parte a numelui comercial este şi va fi din acest moment considerată ilicită şi aptă a genera despăgubiri - aspect care, în sine, poate sili pârâta să îşi schimbe denumirea comercială pentru a o utiliza fără riscuri în activitatea sa, contrariul fiind acela că se expune acţiunilor în despăgubiri ale reclamantei".

- criticile pe care le-a formulat în apel nu au vizat în niciun moment reţinerea de către Tribunalul Bucureşti a existenţei unei fapte ilicite. Mai mult decât atât, nici nu a solicitat ori criticat vreo soluţie în sensul acordării de despăgubiri;

- instanţa de apel nu a analizat conflictul cu numele comercial, protejat în baza convenţiilor internaţionale, astfel cum a fost dedus judecăţii, sau criticile privind judecarea în echitate şi neprejudicierea pârâtei B. S.R.L.

Curtea de Apel oferă îndrumări în mod nejustificat şi total străine de analiza legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate reţinând că "reclamanta ar fi putut cere, eventual obligarea pârâtei la schimbarea numelui comercial (obligaţie de a face), în măsura în care dorea ca această obligaţie a pârâtei ce apare oarecum inerentă obligaţiei de abstenţiune, să devină explicită".

Curtea de Apel Bucureşti oferă o interpretare proprie a intenţiei şi solicitărilor recurentei-reclamante, dincolo de limitele rolului activ, şi reţine fără temei ori motive legate de natura cauzei că "de altminteri, ceea ce a fost în discuţie şi s-a intenţionat a fi sancţionat, nu e înregistrarea în sine a denumirii B., ci utilizarea acestei denumiri cu funcţia de marca, întrucât numai în acest mod este încălcată marca reclamantei".

Curtea de Apel nu oferă nicio explicaţie, ori raţionament, care să conducă la concluzia că "în orice caz, însă, pârâta nu poate fi lăsată fără un atribut de identificare prin anularea şi radierea directă a denumirii sale", cât timp a arătat că există practică constantă în ceea ce priveşte anularea şi radierea numelor comerciale, hotărâri care de altfel au şi fost puse în aplicare de ONRC.

În dezvoltarea motivului de recurs formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că:

Prin decizia atacată instanţa a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile de drept material privind numele comercial prevăzute de art. 8 din Convenţia de la Paris:

- cu privire la legalitatea înregistrării numelui comercial, verificarea disponibilităţii unui nume comercial de către ONRC în registrele naţionale nu înlătură conflictul cu denumirile comerciale dobândite anterior şi protejate prin art. 8 din Convenţia de la Paris, cum este şi cazul denumirii comerciale care îi aparţine;

- Curtea de Apel Bucureşti nu a analizat conflictul dintre numele comerciale, raportat la art. 8 din Convenţia de la Paris;

- întrucât România şi Statele Unite ale Americii sunt membre ale Uniunii pentru protecţia proprietăţii industriale, numele comercial INTEL beneficiază de protecţia recunoscută de art. 8 din Convenţia de la Paris, care conferă titularului dreptul de a interzice oricărui terţ utilizarea numelui fără acordul său;

- drepturile sale sunt în mod vădit încălcate, dat fiind faptul că numele comercial INTEL a fost înregistrat cu mult timp înaintea înregistrării şi utilizării numelui comercial B..

Prin decizia atacată instanţa a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile de drept material privind numele comercial - art. 38, art. 39 din Legea nr. 26/1990, art. 25 din Normele Metodologice nr. 773/1998, în raport de art. 8 din Convenţia de la Paris şi art. 9 din Regulament:

- instanţa de apel în mod eronat a apreciat că "înregistrarea numelui comercial a fost legală în raport de criteriile art. 38 şi 39 din Legea nr. 26/1990", această susţinere fiind pe de o parte nemotivată, pe de altă parte nefondată;

- la momentul înregistrării, ONRC nu a verificat îndeplinirea condiţiei distinctivităţii firmei B. faţă de cea a INTEL, care se bucură de o protecţie anterioară, astfel cum prevede art. 38 din Legea 26/1990;

- analizând cele două denumiri comerciale, este evident că alăturarea menţiunii B. la particula INTEL nu oferă o distinctivitate suficientă pentru a înlătura asemănarea de care vorbeşte ONRC, citând chiar art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990;

- elementul dominant al denumirii B. este particula INTEL, care este identică cu denumirea comercială şi mărcile sale; în aceste condiţii, un consumator mediu, suficient de diligent şi de bine informat va considera că B. este asociată sau are legătură cu INTEL;

- cu privire la legalitatea înregistrării numelui comercial, dacă condiţia disponibilităţii se poate susţine că este îndeplinită, pe considerentul că nu există nicio societate cu o denumire identică anterioară, verificarea disponibilităţii nu înlătură conflictul cu denumirea comercială INTEL, dobândită anterior şi protejată prin art. 8 din Convenţia de la Paris;

- interpretarea asupra art. 38 din Legea nr. 26/1990 privind modelul de analiză al distinctivităţii, trebuie să aibă în vedere ansamblul cadrului normativ, inclusiv normele metodologice şi convenţiile internaţionale;

- art. 25 din Normele Metodologice nr. 773/1998 privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a înregistrărilor prevede că firma nu trebuie să fie similară cu o alta. în cazul unei similarităţii, conform art. 39 din Legea nr. 26/1990, ONRC ar fi trebuit să refuze înregistrarea;

- analiza distinctivităţii numelui comercial conform Legii nr. 26/1990, faţă de alte nume comerciale trebuie făcută prin luarea în considerare a tuturor elementelor de comparaţie, considerând că protecţia oferită de art. 8 din Convenţia de la Paris numelui comercial anterior INTEL trebuie să fie efectivă, iar încălcarea acestor dispoziţii conduc în mod evident la nulitatea acestor acte; în caz contrar, obligaţia impusă de art. 38 din Legea nr. 26/1990 ar fi pur formală şi golită de conţinut, aspect reţinut şi de jurisprudenţa în materie:

"adăugarea altor elemente numelui comercial ai pârâtei nu este de natură să asigure distinctivitatea acestuia";

- conflictul dintre numele comercial anterior al INTEL şi numele comercial ulterior a fost reţinut în mod constant în jurisprudenţa definitivă a instanţelor naţionale;

- Curtea de Apel Bucureşti a considerat în mod greşit că înregistrarea denumirii este legală.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului prin care a combătut susţinerile formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs şi a arătat că a respectat legislaţia aplicabilă, respectiv condiţiile prevăzute de art. 38 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, considerând că formalităţile legale, inclusiv cele referitoare la denumire au fost îndeplinite. A solicitat a se avea în vedere faptul că asupra legalităţii denumirii B. S.R.L. s-a pronunţat judecătorul delegat prin încheierea nr. 1964 din data de 14 noiembrie 2001, prin care a fost dispusă autorizarea funcţionării societăţii.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. nu a depus întâmpinare.

II.3. Răspunsul la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, solicitând respingerea apărărilor formulate de către acesta, admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, având în vedere că, în opinia sa, susţinerile părţii adverse nu înlătură temeinicia argumentelor sale, arătate prin cererea de recurs.

II.4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 546A din 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 8 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin prima critica de nelegalitate, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, în esenţă, a susţinut, pe de o parte, că decizia atacată este nemotivată, şi pe de altă parte, că instanţa de apel nu doar că nu a analizat criticile astfel cum au fost formulate, ci a invocat în susţinerea tezei argumentative şi aprecieri suplimentare care nu au legătură cu cauza astfel cum a fost dedusă judecăţii.

Acest motiv de recurs nu este fondat.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care, potrivit textului invocat, se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de apel de a motiva decizia pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, analiza criticilor formulate de către reclamantă prin motivele de apel, cu arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a confirmat soluţia primei instanţe, criterii legale pe care decizia recurată le îndeplineşte.

Mai mult decât atât, motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa de a răspunde tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, instanţa de apel a motivat în sensul că orice folosire de către pârâtă a semnului Intel cu funcţie de marcă, inclusiv ca parte a numelui comercial, va fi considerată ilicită şi aptă de a genera despăgubiri, aspect care, în sine, poate determina pârâta să îşi modifice denumirea comercială pentru a o putea utiliza fără riscuri în activitatea sa, contrariul fiind acela că se expune acţiunilor în despăgubiri ale reclamantei. De asemenea, s-a menţionat că reclamanta ar fi putut cere, eventual, obligarea pârâtei la schimbarea numelui comercial (ceea ce constituie o obligaţie de a face), în condiţiile în care dorea ca această obligaţie a pârâtei ce apare oarecum dependentă de obligaţia de abstenţiune, să devină explicită.

Instanţa de apel a mai motivat că, ceea ce a fost în discuţie şi s-a intenţionat a fi sancţionat, nu e înregistrarea în sine a denumirii B., ci utilizarea acestei denumiri cu funcţia de marcă, deoarece numai în această modalitate este încălcată marca reclamantei. Drept urmare, decizia este motivată, nefiind incidentă prima teză a motivului reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, pentru a fi incidentă critica de nelegalitate privind motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta era ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte acea ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurenta face trimitere la unele considerente din decizie, declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei de apel şi de decizia pronunţată; or, aceste aspecte care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu se poate considera, aşa cum susţine recurenta, că instanţa de apel ar fi făcut aprecieri suplimentare care nu au legătură cu fondul cauzei deduse judecăţi, câtă vreme în considerentele deciziei recurate se regăsesc chiar argumentele care stau la baza soluţiei de respingere a apelului declarat. Astfel, în mod just se reţine că înregistrarea numelui comercial a fost legală în raport de criteriile art. 38 şi 39 din Legea nr. 26/1990, că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtei la schimbarea numelui comercial (obligaţie de a face), ci a solicitat anularea şi radierea denumirii pârâtei, măsuri ce nu pot fi admise, că ceea ce a fost în discuţie şi s-a intenţionat a fi sancţionat nu e înregistrarea în sine a denumirii B., ci utilizarea acestei denumiri cu funcţia de marcă.

Revenind la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat criticile formulate de către reclamantă, procedând, în temeiul art. 479 alin. (1) C. proc. civ., la verificarea situaţiei de fapt a cauzei, pe care a încadrat-o în drept şi a demonstrat modalitatea de aplicare la speţă a prevederilor art. 38 şi 39 din Legea nr. 26/1990.

Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate şi criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut, pe acest temei, că în analiza sa, instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile de drept material privind numele comercial prevăzute de art. 8 din Convenţia de la Paris, iar pe de altă parte, a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile de drept material privind numele comercial - art. 38, art. 39 din Legea nr. 26/1990, art. 25 din Normele Metodologice nr. 773/1998, în raport de art. 8 din Convenţia de la Paris şi art. 9 din Regulamentul UE nr. 2017/1001.

Înalta Curte, verificând motivele de recurs invocate de reclamantă, constată că nu se poate reţine incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deoarece Curtea de apel a procedat la o justă interpretare şi aplicare a prevederilor legale aplicabile.

În contextul operaţiunii de interpretare a prevederilor art. 38 şi 39 din Legea nr. 26/1990, corect s-a reţinut că reclamanta a solicitat anularea şi radierea denumirii pârâtei, măsuri ce nu pot fi admise în condiţiile în care, pe de o parte, înregistrarea numelui comercial se bucură de legalitate în condiţiile circumscrise prevederilor art. 38 şi 39 din Legea nr. 26/1990, iar pe de altă parte, pârâta nu poate fi lipsită de unul din atributele sale esenţiale de identificare.

În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor Convenţiei de la Paris, numele comercial al reclamantei este protejat şi pe teritoriul României, având în vedere că această Convenţie de la Paris din 20 martie 1883 (revizuită Stockholm la 14 iulie 1967) face parte din dreptul intern, urmare a ratificării ei prin Decretul nr. 1177/1968.

De altfel, Convenţia însăşi nu indică mijloacele juridice prin care o atare protecţie se realizează, apreciind că mijloacele de protecţie juridică sunt cele stabilite prin dispoziţiile dreptului intern al fiecărei părţi contractante.

Înalta Curte constată că aplicarea principiului tratamentului naţional pe teritoriul României vizează toţi titularii de drepturi de proprietate industrială, obiect al Convenţiei, provenind din oricare dintre ţările Uniunii (statele semnatare ale Convenţiei de la Paris), principiu care are o consacrare expresă în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Convenţie în următorii termeni:

"Cetăţenii fiecărei ţări a Uniunii se vor bucura în toate celelalte ţări ale Uniunii, în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naţionalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de prezenta Convenţie. În consecinţă, ei se vor bucura de aceeaşi protecţie ca naţionalii şi de aceleaşi mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor si formalităţilor impuse naţionalilor."

Aşadar, nu se poate vorbi de o încălcare a prevederilor art. 8 din Convenţia de la Paris, potrivit cărora "numele comercial va fi protejat în toate ţările Uniunii, fără obligaţia depozitului sau a înregistrării, indiferent dacă el face sau nu parte dintr-o marca de fabrica sau de comerţ, aşa cum susţine recurenta, corect reţinându-se de către Curtea de apel că reclamanta a intenţionat a fi sancţionată nu înregistrarea în sine a denumirii B., ci utilizarea acestei denumiri cu funcţia de marcă.

De altfel, instanţa de apel a mai considerat în mod just că pârâta va putea alege să îşi schimbe numele comercial (reclamanta însăşi ar fi putut sau poate cere în instanţă obligarea ei la o atare prestaţie), dar, spre deosebire de schimbarea numelui care nu atrage rămânerea pentru o anume perioadă de timp fără atributul de identificare al denumirii, anularea şi radierea directă ar conduce la lăsarea pârâtei fără denumire, ceea ce nu poate fi primit.

În altă ordine de idei, deşi în cuprinsul memoriului de recurs recurenta-reclamantă a enunţat şi greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 9 din Regulament, aceasta nu a dezvoltat în mod concret nicio critică referitoare la acest aspect, astfel încât, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu are obiect.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei, împotriva deciziei civile nr. 546 A din 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, întrucât în cauză nu se verifică niciunul dintre motivele de casare invocate - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 546 A din 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.