Patent inventors' 2011 unpaid-remuneration claims time-barred; appellate ruling quashed and remanded for retrial after peremption-interruption error.

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 13.11.2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S. au chemat în judecată pe pârâta S.C T. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor sume pentru folosirea fără drept a invenţiei nr. x ai cărei autori sunt:

- 437.911 RON reprezentând despăgubiri civile pentru anul 2011;

- 663.759 RON reprezentând despăgubiri civile pentru anul 2012, împreună cu dobânzile legale aferente acestor sume, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 117/C/28.02.2019, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta S.C T. S.A. şi a respins ca prescrisă acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S..

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 77 din 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a admis apelul formulat de reclamanţi, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalul Neamţ, secţia I civilă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs pârâta S.C T. S.A.

Prin cererea de recurs, recurenta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând următoarele:

- Instanţa de apel a aplicat legea nouă (art. 2051 din Legea nr. 71/2011) în mod diferit în două situaţii similare, soluţia fiind, astfel, contradictorie şi pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (4) C. civ., art. 2539 alin. (2) teza a II - a C. civ.

Art. 2539 alin. (2) teza a II - a C. civ., în forma aplicabilă speţei (în forma în vigoare la momentul la care dreptul la acţiunea în recuperarea sumelor ce fac obiectul cauzei s-a născut, anterioară introducerii art. 2051 din Legea nr. 71/2011) nu viza şi ipoteza existenţei perimării, întrucât această sancţiune procesuală nu poate opera în favoarea părţii sancţionate pentru lăsarea cauzei în nelucrare a cauzei. Termenul de 6 luni devine incident exclusiv în ipoteza în care prima cerere de chemare este respinsă sau anulată şi hotărârea de respingere sau anulare a rămas definitivă.

Drept urmare, în mod nelegal, instanţa nu a observat că termenul special de 6 luni este inaplicabil în cauză, cu consecinţa inexistenţei unui caz de întrerupere a termenului de prescripţie.

O primă critică a deciziei vizează faptul instanţa de apel a apreciat în două situaţii similare în mod diferit asupra momentului din care se aplică legea nouă.

Astfel, în cazul pretenţiilor aferente anului 2012, a fost luată în considerare scadenţa obligaţiei, instanţa de apel considerând că acestea nu sunt prescrise, întrucât prescripţia a început să curgă cel mai devreme la data de 31.12.2012 când dispoziţiile art. 2051 din Legea nr. 71/2011 fuseseră introduse prin Legea nr. 60/2012 (la data de 23.04.2012).

Pe de altă parte, în cazul pretenţiilor aferente anului 2011, pentru care prescripţia a început să curgă la data de 31.12.2011, a fost luată în considerare data la care a devenit definitivă hotărârea pronunţată în primul dosar (perimat), ce tindea la executarea presupusei obligaţii scadente, întrucât ar fi operat repunerea în termenul de prescripţie prevăzută de art. 2051 din Legea nr. 71/2011, normă în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii de perimare (14.05.2018).

Or, legea nouă nu se poate aplica în două momente diferite, ci trebuie aplicată la fel în ambele cazuri, fie de la data scadenţei obligaţiei, fie de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost constatată perimarea.

Astfel, dacă se aplică legea în vigoare de la data de 31.12.2012 (cum a reţinut instanţa de apel pentru pretenţiile aferente anului 2012), atunci instanţa trebuia să considere, urmându-şi propriul raţionament, că pretenţiile aferente anului 2011 erau prescrise, din moment ce legea nouă se putea aplica doar dacă era în vigoare la data scadenţei obligaţiilor.

Tratamentul diferit aplicat unor pretenţii similare atribuie un puternic caracter contradictoriu deciziei, impunându-se casarea hotărârii, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut, totodată, că în cauză nu era incident art. 2051 din Legea nr. 71/2011 (introdus prin Legea nr. 60/2012), această dispoziţie legală nefiind în vigoare la data scadenţei pretinsei obligaţii.

Aplicarea art. 2051 din Legea nr. 71/2011 pretenţiilor aferente anului 2011 determină crearea de către instanţă a unei veritabile lex tertia, încălcându-se astfel art. 6 alin. (1) şi (4) C. civ.

Potrivit normelor indicate, dispoziţia legală care era în vigoare la momentul debutului termenului de prescripţie se aplică pe tot parcursul acestuia. Această lege va fi aplicată indiferent de schimbările normative ce intervin. Conform art. 2539 alin. (2) teza a II -a C. civ., termenul de prescripţie nu se întrerupea dacă instanţa constata perimată cererea iniţială de chemare în judecată.

Or, instanţa de apel a procedat a combinat o serie de dispoziţii incluse în acte succesive, creând în final o lege "nouă" aplicabilă pretenţiilor intimaţilor aferente anului 2011. Deşi reţine că art. 2051 din Legea nr. 71/2011 nu era în vigoare la momentul naşterii dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente anului 2011 (adică, la data de 31.12.2011, ca dată a scadenţei pretinsei obligaţii de plată), totuşi consideră că acesta s-ar aplica pretenţiilor aferente anului 2011 întrucât era în vigoare la momentul pronunţării deciziei definitive de perimare, adică la data de 14.05.2018.

- Instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi de art. 6 alin. (1) C. civ., respectiv dispoziţiile art. 18, art. 27, art. 28 din Legea nr. 24/2000.

Ignorarea principiului neretroactivităţii legii rezultă din aprecierea potrivit căreia termenul de prescripţie pentru pretenţiile aferente anului 2011 a început să curgă anterior intrării în vigoare a art. 2051 din Legea nr. 71/2011 (adică la data de 20.04.2012), în condiţiile în care, prin raportare la art. 6 alin. (4) C. civ., termenul de prescripţie a început să curgă de la data când obligaţia devenea scadentă, conform art. 2524 alin. (1) C. civ.

Totodată, instanţa de apel nu a observat că în cauză nu există niciuna dintre excepţiile de la aplicarea principiului neretroactivităţii legii, prevăzute de art. 6 alin. (6) C. civ.

În acelaşi timp, instanţa a ignorat dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, din care rezultă Legea nr. 71/2011, care conţine norme de punere în aplicarea C. civ., nu poate modifica un regim juridic prevăzut în mod expres de legea-cadru, în speţă Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

Inadmisibilitatea modificării dispoziţiilor din coduri prin acte normative de punere în aplicare rezultă, aşadar, din împrejurarea că la momentul adoptării C. civ., prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a excludeau ipoteza întreruperii dreptului de prescripţie prin hotărârile judecătoreşti de anulare sau perimare pronunţate în litigii anterioare.

Soluţia legislativă menţionată mai sus a avut la bază studiile şi opiniile de specialitate obţinute în temeiul art. 27 din Legea nr. 24/2000 care au concluzionat că aceste hotărâri nu au (şi nici nu ar trebui să aibă) atributul întrerupător de prescripţie.

O concluzie contrară (validată în mod nelegal de instanţa de apel) echivalează cu a accepta inutilitatea totală a procedurii complexe de elaborare/adoptare a codurilor, descrisă în Legea nr. 24/2000, prin norme derogatorii de punere în aplicare a codului respectiv. În acest context, norma de aplicare este în totală contradicţie cu "studiile şi documentările ştiinţifice, tezele prealabile care reflectă concepţia generală, principiile, noile orientări şi principalele soluţii ale reglementărilor preconizate" efectuate la momentul adoptării C. civ., s-a conchis prin motivele de recurs.

Apărările formulate în cauză

Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare, comunicată recurentei pârâte, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. Recurenta pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 noiembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta T. S.A. împotriva deciziei civile nr. 770 din data de 6 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 12 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta T. S.A. este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Instanţa de apel a considerat că cererea în pretenţii formulată de către autorii unei invenţii - constând în contravaloarea drepturilor băneşti cuvenite din folosirea invenţiei în anii 2011 şi 2012 -, nu este prescrisă, infirmând hotărârea primei instanţe prin care cererea a fost respinsă în totalitate, în considerarea intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurenta - pârâtă a reproşat instanţei de apel, în primul rând, motivarea contradictorie a soluţiei pronunţate, în ceea ce priveşte aplicarea diferită, în situaţii similare, a legii noi, reprezentate de art. 2051 din Legea nr. 71/2011 (introdus prin Legea nr. 60/2012).

Astfel, potrivit recurentei, contrarietatea considerentelor rezidă în stabilirea diferită a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie sub imperiul legii noi: de la data scadenţei obligaţiei, în cazul pretenţiilor reclamanţilor aferente anului 2012, dar de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost constatată perimarea, în ceea ce priveşte pretenţiile corespunzătoare anului 2011, cu atât mai mult cu cât art. 2051 din Legea nr. 71/2011 nu era aplicabil în cazul pretenţiilor aferente anului 2011.

Înalta Curte constată că această critică nu este fondată.

Contrar celor susţinute de către recurentă, prin decizia recurată nu a fost stabilit un moment diferit de la care a început să curgă prescripţia în cazul pretenţiilor aferente anului 2011, respectiv pentru anul 2012.

După cum rezultă din considerentele deciziei, s-a considerat că termenul de prescripţie a început să curgă în ambele cazuri de la data calculării eficienţei economice (31.12.2011, respectiv 31.12.2012), totodată, că în ambele situaţii a intervenit întreruperea prescripţiei pe temeiul art. 2539 alin. (2) teza a II -a cu referire la art. 2537 pct. 2 C. civ., prin raportare la art. 2051 din Legea nr. 71/2011 (introdus prin Legea nr. 60/2012).

Acest raţionament nu a fost expus ca atare, nefiind dezvăluite toate argumentele logico - juridice care au conturat concluzia că cererea de chemare în judecată în integralitatea sa nu este prescrisă, însă referirea explicită la art. 2051 din Legea nr. 71/2011 este suficientă pentru a se înţelege că a fost infirmată, în considerarea acestei norme, argumentarea soluţiei primei instanţe, ce s-a bazat exclusiv pe prima teză a art. 2539 alin. (2) C. civ., tribunalul apreciind că nu este incidentă cea de-a doua teză a acestei prevederi şi neluând în considerare art. 2051 din Legea nr. 71/2011.

Drept urmare, raţionamentul juridic a fost identic în cazul tuturor pretenţiilor reclamanţilor, indiferent de perioada pentru care acestea au fost formulate, motiv pentru care Înalta Curte constată că nu este incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi va respinge critica recurentei referitoare la inserarea unor motive contradictorii în decizia de apel.

În schimb, sunt fondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute, în mod necontestat, de către instanţele de fond, reclamanţii au formulat anterior, la data de 6.07.2012, pretenţii identice cu cele din prezenta cauză, cerere în privinţa căreia instanţa de judecată a constatat perimarea prin hotărâre rămasă definitivă la data de 14.05.2018.

De asemenea, se observă că, prin motivele de recurs, nu s-au contestat aprecierile instanţei de apel referitoare la data calculării eficienţei economice -31.12.2011, pentru pretenţiile aferente anului 2011, respectiv 31.12.2012, pentru cele decurgând din folosirea invenţiei în anul 2012, nefiind reiterată susţinerea din cursul procesului privind naşterea dreptului material la acţiune la începutul fiecărui an, în ceea ce priveşte pretenţiile vizând chiar acel an.

În absenţa vreunei critici pe acest aspect, nu există nicio raţiune pentru a se cerceta dacă dreptul material la acţiune s-a născut la datele menţionate în decizia recurată, astfel încât constatarea instanţei de apel conform căreia prescripţia extinctivă a început să curgă de la acel moment, distinct în funcţie de perioada de timp vizată de pretenţiile reclamanţilor, reprezintă premisa necontestată a calculului termenului de prescripţie.

În consecinţă, se impune a se constata că recurenta a criticat în mod explicit doar incidenţa dispoziţiilor art. 2051 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a C. civ. şi doar pentru pretenţiile aferente anului 2011, bazându-se în argumentare tocmai pe dispoziţiile noului C. civ.

Urmează a se cerceta, aşadar, în limitele învestirii, incidenţa prevederilor art. 2051 din Legea nr. 71/2011, din perspectiva aplicării sale în timp, chestiune de drept ce este indisolubil legată de aplicarea dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) cu referire la art. 2537 alin. (2) C. civ.

În conformitate cu prevederile art. 2537 pct. 2 C. civ., prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.

Potrivit art. 2539 alin. (2), "Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă."

Pe temeiul tezei finale a normei citate, efectul întreruptiv de prescripţie al formulării noii cereri de chemare în judecată se produce numai în situaţiile în care, în litigiul anterior, s-a pronunţat o hotărâre de respingere sau de anulare a cererii de chemare în judecată, rămasă definitivă şi cu respectarea a două condiţii în ceea ce priveşte noua cerere: să fie introdusă într-un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a acelei hotărâri şi să fie admisă.

Aceste condiţii trebuie întrunite în mod cumulativ, astfel încât neîndeplinirea uneia împiedică producerea efectului întreruptiv de prescripţie.

Se observă că situaţiile din teza a II - a nu sunt aceleaşi ca cele enumerate limitativ în prima teză a normei - ipoteze în care prescripţia nu este întreruptă -, respectiv nu le includ pe cele în care, în litigiul anterior, s-a pronunţat o hotărâre, rămasă definitivă, de constatare a perimării cererii de chemare în judecată ori prin care s-a luat act de renunţare la judecata cererii.

Teza a II - a din art. 2539 alin. (2) C. civ. consacră excepţia de la regula enunţată în prima teză, astfel încât, în virtutea principiului potrivit căruia excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, situaţiile în mod expres reglementate în care aceasta se aplică nu pot fi extinse pe cale de interpretare la alte ipoteze neprevăzute de lege.

În acelaşi timp, faptul că ipoteza în care s-a pronunţat anterior o hotărâre de constatare a perimării cererii de chemare în judecată, rămasă definitivă, nu face parte dintre cele în care introducerea noii cereri poate avea efect întreruptiv al cursului prescripţiei este confirmat şi prin interpretarea istorico - teleologică a legii.

Prin Legea nr. 60/2012 a fost modificată Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., iar potrivit art. 2051, "Dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II - a din C. civ. sunt aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunţarea la judecată ori s-a constatat perimarea".

Aşadar, abia prin modificarea legislativă intervenită la data de 20.04.2012, când a intrat în vigoare Legea nr. 60/2012, s-a prevăzut în mod expres că efectul întreruptiv al noii cereri de chemare în judecată se produce şi în ipoteza unei hotărâri anterioare prin care s-a constatat perimarea, ceea ce înseamnă, şi prin prisma intenţiei legiuitorului, că atare situaţie nu a intrat, până la momentul modificării legii, în domeniul de aplicare al dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza a II - a C. civ.

Din toate argumentelor expuse, rezultă că, înainte de intrarea în vigoare a art. 2051 din Legea nr. 71/2011, prescripţia nu este întreruptă în ipoteza în care, într-un litigiu anterior, printr-o hotărâre rămasă definitivă s-a constatat perimarea cererii cu acelaşi obiect cu cel din noua cerere de chemare în judecată, fiind pe deplin aplicabilă prima teză a art. 2539 alin. (2) C. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea ratione temporis a dispoziţiilor art. 2051 din Legea nr. 71/2011, introdus prin Legea nr. 60/2012, Înalta Curte constată că sunt corecte susţinerile recurentei în sensul că norma reprezintă o lege nouă, iar concursul de legi se soluţionează potrivit regulilor din art. 6 C. civ. referitoare la aplicarea în timp a legii civile.

În conformitate cu art. 6 alin. (4) din cod, "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

Pe acest temei, art. 2051 din Legea nr. 71/2011 se aplică doar prescripţiilor începute după data de 20.04.2012, data intrării sale în vigoare.

În acest context, faţă de datele necontestate ale speţei, arătate anterior, Înalta Curte constată că art. 2051 din Legea nr. 71/2011 este incident doar în privinţa pretenţiilor reclamanţilor aferente anului 2012, în cazul cărora prescripţia a început să curgă la data 31.12.2012, aşadar, ulterior începerii activităţii Legii nr. 60/2012, prin care a fost introdus art. 2051 în cuprinsul legii de punere în aplicare a C. civ.

În privinţa pretenţiilor corespunzătoare anului 2011, în mod corect a susţinut recurenta că art. 2051 din Legea nr. 71/2011 nu este aplicabil, de vreme ce prescripţia a început să curgă anterior datei de 20.04.2012, astfel încât, în acest caz, în aplicarea art. 6 alin. (4) C. civ., întreruperea prescripţiei rămâne supusă prevederilor art. 2539 alin. (2) prima teză din C. civ., din moment ce norma de excepţie din teza a II - a din acelaşi art. 2539 alin. (2) nu acoperă situaţia constatării perimării cererii de chemare în judecată.

Pe baza elementelor de fapt stabilite de instanţa de apel şi în aplicarea art. 2539 alin. (2) prima teză din C. civ., se constată că prescripţia începută la data de 31.12.2011 nu a fost întreruptă prin formularea cererii de chemare în judecată din litigiul anterior, astfel încât, la data formulării cererii în litigiul de faţă - 13.11.2018, termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit.

Drept urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţie, considerând în mod nelegal că art. 2051 din Legea nr. 71/2011 este incident şi în cazul pretenţiilor aferente anului 2011 şi, pe acest temei, că reclamanţilor cererea cu acest obiect nu ar fi prescrisă.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului, urmând ca, în rejudecare, să se ţină cont de dezlegările din prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta T. S.A. împotriva deciziei nr. 770 din 06 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.