Competence of domestic courts to annul sports federation disciplinary award bypassing mandatory Court of Arbitration for Sport review

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 8 iulie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. a formulat acţiune în anularea hotărârii arbitrale nr. 15/10.03.2020, pronunţată de Comisia de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal, în contradictoriu cu B. S.A., solicitând anularea hotărârii şi trimiterea cauzei instanţei arbitrale spre rejudecare, conform art. 613 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 130F din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamantă şi, în consecinţă, a respins cererea ca inadmisibilă, nefiind de competenţa instanţelor române.

3. Recursul declarat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 130 F din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 613 alin. (4) din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea spre rejudecare a cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză nu a fost realizată procedura de filtru, data înregistrării cererii introductive, 8 iulie 2020, fiind ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru.

Prin rezoluţia din 29 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit termen la data de 15 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului, termen la care a reţinut cauza în pronunţare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentând, în esenţă, reţinerea nelegală de către instanţa de fond a necompetenţei sale în soluţionarea cauzei, rezultată dintr-o aplicare greşită a prevederilor art. 57 alin. (3) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal şi art. 120 alin. (3) din Regulamentul disciplinar al Federaţiei Române de Fotbal, cu referire la art. 609 alin. (1) din C. proc. civ.

Examinând criticile de nelegalitate care pun în discuţie raţionamentul juridic al instanţei de fond în cadrul căruia a fost reţinută inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte are a constata că dispoziţiile art. 608 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că: "Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: [...] d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită".

Pe de altă parte, constată că părţile sunt persoane juridice de drept privat, supuse, în calitate de membri ai Federaţiei Române de Fotbal, statutelor, regulamentelor, directivelor FRF, deciziilor FIFA şi UEFA, precum şi deciziilor Tribunalului Arbitral Sportiv de la Lausanne. Aceasta întrucât, Statutul Federaţiei reprezintă un contract reglementat de C. civ., ca normă de drept comun, iar raporturile dintre persoanele afiliate, ori dintre acestea şi Federaţie se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile statutare şi regulamentare ale Federaţiei Române de Fotbal şi sunt guvernate de principiul forţei obligatorii a acestuia.

Articolul 57 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal prevede drept comisii jurisdicţionale ale FRF Comisia de Disciplină şi Etică, Comisia Naţională de Soluţionare a Litigiilor şi Comisia de Recurs. Competenţele privind soluţionarea cauzelor disciplinare, a litigiilor sau sesizărilor revin comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale ale FRF, şi anume în primă instanţă Comisiei de Disciplină şi Etică a FRF şi Comisiei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor. Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate, după caz, la Comisia de Recurs a FRF, ca ultimă instanţă la nivel naţional, pentru hotărârile Comisiei de Disciplină şi Etică şi Camerei Naţionale de Soluţionate a Litigiilor, şi la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, ca ultimă instanţă la nivel internaţional, pentru recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de Comisia de Recurs a FRF.

În cauză, recurenta a sesizat Comisia de Disciplină şi Etică din cadrul Federaţiei Române de Fotbal cu privire la încălcarea de către B. S.A. a regulamentelor sportive, constând în folosirea în timpul antrenamentelor şi jocurilor amicale a mai multor jucători de fotbal legitimaţi în cadrul C.. A solicitat, în temeiul art. 83.14 din Regulamentul Disciplinar elaborat de către Federaţia Română de Fotbal, sancţionarea clubului B. S.A. cu interzicerea dreptului de a efectua transferuri de jucători pentru o perioadă de transfer. Această cerere a fost soluţionată de Comisia de Disciplină şi Etică la 18 decembrie 2019, prin aplicarea sancţiunii "avertisment" clubului B. S.A..

Recurenta a indicat că a formulat recurs la Comisia de Recurs a FRF în conformitate cu art. 116 alin. (4) lit. b) din Regulamentul Disciplinar al FRF şi art. 483 din C. proc. civ., recurs soluţionat prin hotărârea nr. 15 din 10.03.2020, pronunţată de Comisia de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal.

Articolul 116 din Regulamentul Disciplinar al FRF arată că un recurs poate fi formulat împotriva hotărârilor Comisiei de Disciplină a FRF/LPF în faţa Comisiei de Recurs a FRF/LPF, cu excepţia situaţiei în care Comisia de Disciplină a FRF/LPF a pronunţat o hotărâre cu privire la sesizarea asupra identificării greşite a persoanei sau a pronunţat o hotărâre prin care a dispus mustrare sau avertisment. În aceste cazuri, regulamentul sus-menţionat reţine că recursul va fi respins ca inadmisibil, iar orice hotărâre pronunţată cu nerespectarea regulilor respective este nulă de drept, fără a fi necesară intervenţia unui organism al FRF/LPF.

Conform prevederilor art. 57 alin. (3) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal şi art. 120 alin. (3) din Regulamentul Disciplinar al Federaţiei Române de Fotbal, hotărârile pronunţate de către Comisia de recurs în materie disciplinară se atacă în termen de 21 de zile la Tribunalul de Arbitraj Sportiv.

În lumina celor expuse anterior, Înalta Curte observă că recurenta a urmat procedura de soluţionare a litigiilor prevăzută de Regulamentul Disciplinar al Federaţiei Române de Fotbal până la un punct, nemaiatacând cu recurs hotărârea Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal, recurs ce urma a fi soluţionat de Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne.

A reţinut, astfel, în mod judicios curtea de apel inadmisibilitatea cererii de recurs, raportat la neparcurgerea procedurii prevăzute anterior, nefiind posibilă combinarea celor două jurisdicţii. Astfel, s-a apreciat corect că aceste clauze constituie o convenţie arbitrală, valabilă şi operantă care exclude, conform art. 553 din C. proc. civ., competenţa instanţei judecătoreşti, cu menţiunea că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 554 alin. (1) din C. proc. civ. referitoare la invocarea clauzei de către cealaltă parte, raportat la faptul că excepţia inadmisibilităţii întemeiată pe necompetenţa generală a instanţelor române a fost invocată de partea adversă la termenul de judecată la care a fost legal citată.

În plus, Înalta Curte arată că nu exista niciun impediment pentru recurentă în a invoca argumentele legate de nelegala citare şi în cadrul unui recurs formulat în faţa Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne, însă recurenta, cu nerespectarea regulamentelor agreate, nu a ales să formuleze o astfel de cale de atac.

Nu în ultimul rând, se observă că dispoziţiile art. 608 şi 609 din C. proc. civ., în raport de clauzele din Statut şi Regulament, acceptate, reprezintă norme de drept comun în materia arbitrajului. Or, potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant, dispoziţiile art. 57 alin. (3) din Statutul Federaţiei Române de Fotbal şi ale art. 120 alin. (3) din Regulamentul Disciplinar al Federaţiei Române de Fotbal, se aplică cu prioritate şi prin derogare de la dispoziţiile de drept comun din C. proc. civ., iar nu invers, cum susţine recurenta-reclamantă, aceasta întrucât o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială.

În consecinţă, Înalta Curte, constatând că nu este incident în cauză motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 130 F din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 130F din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.