Maintenance rent conversion claim: renunciation of subject right upheld, debtor's appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu sub nr. x/2017, la data de 30 martie 2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei să dispună, în baza art. 2261 C. civ., înlocuirea întreţinerii prin rentă, privind obligaţiile stabilite în sarcina reclamanţilor conform contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/17.02.2012 de BNP C. şi a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr. x/19.06.2009 la BNP D., la o valoare de 300 RON, reprezentând echivalentul prestaţiei de întreţinere, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Judecătoria Târgu Jiu:

Prin sentinţa civilă nr. 2813 din 24 aprilie 2019, Judecătoria Târgu Jiu a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul A., a dispus înlocuirea obligaţiei de întreţinere în natură, stabilită în beneficiul pârâtului A. prin contractul de întreţinere autentificat sub nr. x/17.02.2012 şi contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr. x/19.06.2009, cu plata sumei de 300 RON lunar şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocaţial conform chitanţei nr. x/25.03.2017.

3. Decizia Tribunalului Gorj, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 1484 din 16 octombrie 2019, Tribunalului Gorj, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelantul pârât A., a schimbat sentinţa civilă nr. 2813 din 24 aprilie 2019, pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu, în sensul că a stabilit cuantumul obligaţiei de întreţinere la suma de 2.000 RON lunar, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a obligat intimaţii în solidar, către apelant, la cheltuieli de judecată de 1.200 RON.

4. Decizia Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă

Prin decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins cererea de renunţare la judecată şi a luat act de renunţarea recurenţilor A. şi B. la dreptul pretins şi, în consecinţă, a admis recursul declarat de recurenţii, în contradictoriu cu intimatul A., împotriva deciziei nr. 1484 din 16 octombrie 2019 a Tribunalului Gorj, secţia I civilă, a anulat sentinţa civilă nr. 2813/2019 şi decizia recurată şi a respins în fond cererea de chemare în judecată, obligând reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată către pârât de 3.700 RON.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul A., criticând-o pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 28 septembrie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, respingerea cererii de renunţare la dreptul pretins formulată de intimaţi şi trimiterea cauzei pentru rejudecare.

În motivare, a arătat că instanţa de recurs a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 408-409 C. proc. civ., ce reglementează renunţarea în primă instanţă şi renunţarea în căile de atac, precum şi a prevederilor art. 12 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la buna credinţă, prin admiterea nelegală a cererii formulate, în recurs, de reclamanţi privind renunţarea la dreptul pretins.

A susţinut că, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii, prin avocat, au precizat că înţeleg "a formula în baza dispoziţiilor art. 406 C. proc. civ. cerere de renunţare la judecată, cu consecinţa anularii hotărârilor pronunţate în cauză", iar, în situaţia în care se va trece peste aceasta cerere, formulează "în baza dispoziţiilor art. 408 şi urm. C. proc. civ. cerere de renunţare la dreptul pretins".

Cu privire la cererea subsidiară, curtea a reţinut că, prin renunţarea la drept în condiţiile prevăzute de art. 408 C. proc. civ. reclamantul pierde posibilitatea de a se adresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să urmărească valorificarea dreptului subiectiv pretins împotriva pârâtului.

Instanţa a considerat că manifestarea de voinţă în sensul renunţării trebuie să vizeze însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii şi să fie vorba despre un drept cu privire la care se poate dispune, cerinţe întrunite în speţă deoarece renunţarea reclamanţilor din cauza pendinte vizează chiar dreptul supus judecăţii, constând în transformarea obligaţiei contractuale de a face (prestarea întreţinerii în natură) într-o obligaţie de a da (plata unei sume de bani), drept subiectiv patrimonial de care părţile pot dispune fără îngrădiri. Or, spre deosebire de renunţarea la judecată, în acest caz consimţământul pârâtului nu mai este necesar, indiferent de momentul la care intervine renunţarea la drept, deoarece nu mai există pentru acesta riscul de a fi chemat în judecată pentru valorificarea dreptului subiectiv la care s-a renunţat.

De asemenea, a constatat că nu pot fi primite alegaţiile pârâtului privind incidenţa art. 12 C. proc. civ. în condiţiile în care nu au fost identificate şi nici probate împrejurări concrete care să contureze în cauză exercitarea abuzivă de către reclamanţi a dreptului acestora de dispoziţie, recunoscut şi reglementat cu rang de principiu fundamental al procesului civil în art. 9 C. proc. civ., sarcina probei asupra acestor aspecte revenind pârâtului.

Însă, a susţinut recurentul, aşa cum au statuat, cu valoare de principiu, practica şi doctrina în materie, reclamantul poate renunţa numai la dreptul material subiectiv dedus judecăţii, nu şi la un drept procesual, şi cu condiţia să poată dispune de acest drept, fără ca prin aceasta să vatăme drepturile şi interesele legitime ale celeilalte părţi, condiţii care nu sunt îndeplinite în cauză, astfel că se impune soluţia de respingere a cererii. De altfel, instanţa în faţa căreia se face recunoaşterea are îndreptăţirea să refuze să ia act de declaraţia părţii în cazul în care constată că dreptul la care se renunţă nu este un drept material subiectiv sau partea nu poate dispune de acest drept, cum este în speţă.

În litigiul pendinte, în raport de dispoziţiile art. 2261 alin. (1) C. civ., privind înlocuirea întreţinerii prin rentă, se impune a se observa că este vorba de un drept procesual exercitat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, iar nu de un drept subiectiv material, astfel că, pe cale de consecinţă, aceştia nu pot renunţa la acest drept potrivit art. 408 C. proc. civ., ci numai în condiţiile prevăzute de art. 406 C. proc. civ.

Recurentul a învederat, totodată, că intimaţii nu pot dispune liber de acest drept, prin aceasta fiind vătămat în mod grav dreptul său la întreţinere, care este practic anihilat, întrucât nu a fost prestat nici în natură, iar prin renunţare, nici prin echivalent, respectiv prin plata rentei. Procedând astfel, intimaţii săvârşesc un abuz de drept, încălcând prevederile art. 12 alin. (1) C. proc. civ.

Cât priveşte reaua-credinţă a intimaţilor în formularea şi susţinerea cererii de renunţare la dreptul pretins, recurentul a susţinut că scopul urmărit de aceştia este unul ilicit şi imoral, respectiv sustragerea lor, pe această cale, de la prestarea în echivalent a obligaţiei de întreţinere, obligaţie pe care nu au prestat-o în natură pe toată perioada procesului.

Or, în acest caz, cea mai corectă, justă şi legală sancţiune este de respingere a cererii de renunţare la dreptul pretins, care nu este un drept material subiectiv, ci unul de drept procesual, chiar dacă este prevăzut în C. civ. şi nu în C. proc. civ., drept la care nu se poate renunţa.

6. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

7. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 27 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat împotriva deciziei nr. 238 din 3 iunie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 17 iunie 2021, în şedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin prezenta cale de atac, exercitată în condiţiile art. 410 C. proc. civ., recurentul a criticat, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluţia asupra cererii formulate de intimaţi în cadrul recursului declarat de aceştia împotriva deciziei civile nr. 1484 din 16 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, de a se lua act de renunţarea acestora, în calitate de recurenţi, la însuşi dreptul pretins.

Recurentul a susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 408-409 C. proc. civ., întrucât instanţa de recurs nu a observat că renunţarea privea un drept procesual, iar nu un drept subiectiv material; pe de altă parte, curtea nu a reţinut săvârşirea unui abuz de drept de către intimaţii din prezenta cauză prin raportare la prevederile art. 12 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Conform art. 408 C. proc. civ., "(1) Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului. (2) În caz de renunţare la dreptul pretins, instanţa pronunţă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond, dispunând şi asupra cheltuielilor de judecată. (3) Renunţarea se poate face atât verbal în şedinţă, consemnându-se în încheiere, cât şi prin înscris autentic".

Potrivit art. 409 C. proc. civ., "(1) Când renunţarea este făcută în instanţa de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunţării, dispoziţiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător. (2) Când renunţarea este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile pronunţate în cauză, dispoziţiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător".

Înalta Curte constată că cererea de renunţare la dreptul pretins a fost formulată de reprezentantul legal al recurenţilor A. şi B., cerere reiterată de părţile în cauză în şedinţa din 3 iunie 2020.

Manifestarea de voinţă astfel exprimată a fost expresă şi neechivocă şi a vizat un drept subiectiv de care reclamanţii au putut dispune, constând în transformarea obligaţiei contractuale de a face (prestarea întreţinerii în natură) într-o obligaţie de a da (plata unei sume de bani), drept subiectiv patrimonial.

Dispoziţiile art. 2254 alin. (1) C. civ. prevăd că prin contractul de întreţinere o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată.

În situaţia în care prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi, instanţa judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare, în acord cu prevederile art. 2261 alin. (1) C. civ.

Faţă de normele legale citate, rezultă că obligaţia de întreţinere trebuie executată, ca regulă, astfel cum a fost asumată. Părţile pot conveni sau instanţa de judecată poate să dispună, pe parcursul derulării contractului, transformarea obligaţiei de întreţinere din natura ei specifică, prevăzută în actul de întreţinere, într-o obligaţie de plată a unei sume de bani, egală cu valoarea întreţinerii, ceea ce presupune transformarea obligaţiei de a face într-o obligaţie de a da.

Or, această posibilitate legală, reglementată de norme de drept material, vizează un drept material subiectiv, dedus judecăţii, de altfel, prin cererea de chemare în judecată de faţă, nefiind vorba de un drept procesual, aşa cum susţine recurentul.

Trebuie reţinut, totodată, că renunţarea la drept este un act de dispoziţie procesuală şi un act unilateral, specific reclamantului.

În aplicarea principiului disponibilităţii care guvernează dreptul civil, principiu în conţinutul căruia intră şi dreptul părţilor de a face acte procesuale de dispoziţie, reclamantul îşi poate manifesta voinţa de a renunţa la dreptul subiectiv pretins prin acţiunea dedusă judecăţii, acest act de dispoziţie neputând fi echivalat cu însuşi dreptul material invocat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la însuşi dreptul dedus analizei instanţei de judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al reclamantului, care nu este supus cenzurii, conform principiului reglementat de art. 9 alin. (3) C. proc. civ., care stipulează că "în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţă la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins".

În cauză, renunţarea la drept respectă următoarele reguli, şi anume: este expresă şi neechivocă, provine de la persoane cu capacitate de exerciţiu deplină, iar dreptul la care reclamanţii au renunţat (de a solicita înlocuirea cu rentă a întreţinerii stabilite în sarcina lor conform contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/17.02.2012 de BNP C. şi a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr. x/19.06.2009 la BNP D.) este unul de drept material de care aceştia puteau dispune, în condiţiile art. 2261 C. civ.

În acest context, având în vedere cererea de renunţare la însuşi dreptul pretins, astfel cum a fost formulată de reclamanţi, cerere care se înscrie în limitele disponibilităţii procesului civil, a actelor de dispoziţie permise părţilor pe parcursul judecării unei pricini, Înalta Curte apreciază că, în speţă, nu au fost nesocotite dispoziţii de drept procesual care să atragă aplicarea art. 488 pct. 5 C. proc. civ., respectiv prevederile art. 408-409 C. proc. civ., astfel cum susţine recurentul.

Recurentul a pretins, de asemenea, că intimaţii au săvârşit un abuz de drept, încălcând prevederile art. 12 alin. (1) C. proc. civ., precum şi că aceştia nu pot dispune liber de dreptul dedus judecăţii, prin cererea de renunţare fiind vătămat în mod grav dreptul său la întreţinere, care este anihilat, nefiind prestat nici în natură, iar, prin renunţare, nici prin echivalent, prin plata rentei. Invocând reaua-credinţă a intimaţilor în formularea şi susţinerea cererii de renunţare la dreptul pretins, recurentul a arătat că scopul urmărit de aceştia este unul ilicit şi imoral, respectiv sustragerea lor, pe această cale, de la prestarea în echivalent a obligaţiei de întreţinere.

Înalta Curte constată că, potrivit ar. 12 alin. (1) C. proc. civ., "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi".

Prin urmare, cel care deturnează dreptul procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut şi îl exercită cu rea credinţă sau încălcând drepturile procesuale ale altei părţi săvârşeşte un abuz de drept procesual.

În speţă, astfel cum a reţinut instanţa de recurs, nu au fost identificate şi nici probate împrejurări concrete care să contureze exercitarea abuzivă de către reclamanţi a dreptului de renunţare la însuşi dreptul pretins, sarcina probei în acest sens revenind pârâtului. Or, invocarea incidenţei art. 12 alin. (1) C. proc. civ., presupune şi dovada abuzului de drept.

De altfel, observă Înalta Curte, în condiţiile în care prin renunţarea la drept conform art. 408 C. proc. civ. reclamanţii au pierdut posibilitatea de a se adresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să urmărească valorificarea aceluiaşi drept subiectiv pretins împotriva pârâtului, un astfel de demers judiciar nu poate fi asimilat, în lipsa unor elemente certe, unei exercitări abuzive a dreptului procesual contestat.

Pe de altă parte, în cazul în care dreptul recurentului la întreţinere în natură este afectat, astfel cum pretinde, acesta are la îndemână exercitarea unor acţiuni specifice cum ar fi cea de reziliere a contractelor în discuţie sau de a solicita el însuşi instanţei transformarea obligaţiei de întreţinere în echivalent, prin plata rentei, această acţiune fiind la îndemâna atât a debitorului, cât şi a creditorului obligaţiei contractate.

Înalta Curte reţine că celelalte aspecte invocate de recurent, privind determinarea cauzei acţiunii (causa petendi), ca element care legitimează pretenţia formulată, excedează analizei prezentei căi de atac, care este limitată strict la examinarea cererii de renunţare la dreptul dedus judecăţii conform art. 408-409 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 238 din 3 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 238 din 3 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2021.