Trademark annulment for bad faith and unfair competition: intent assessment at registration date and damage causality

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2014, la data de 10.06.2014, reclamanta Eva B. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. solicitând, în contradictoriu şi cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, sa se dispună anularea înregistrării mărcii individuale verbale B. nr. x, cu protecţie din 04.05.2005, aparţinând pârâtei C. S.R.L., pentru motivul că înregistrarea a fost solicitată cu rea-credinţă, pe temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998; obligarea pârâtelor la plata în solidar a unei despăgubiri de 100.000 euro şi 5% din vânzările realizate pe piaţa din România a produselor comercializate sub B. pentru fiecare an începând cu anul 2012, pe temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 100/2005; publicarea în E. a hotărârii ce se va pronunţa, rămasă definitivă şi irevocabilă, şi efectuarea menţiunilor necesare şi în R.N.M.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7.11.2014, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2014, reclamantele S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Eva B. anularea B. nr. x, protejată în România pentru clasele 3 şi 5, aparţinând pârâtei, întrucât a fost solicitată la înregistrare cu rea credinţă; radierea mărcii menţionate din Registrul Mărcilor şi transmiterea de către OSIM a acestei menţinui către F., cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 8 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia de conexitate, a scos cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 de pe rolul secţiei a V-a Civile şi a înaintat-o secţiei a III-a civilă spre conexare cu dosarul nr. x/2014.

Prin sentinţa nr. 937/15.07.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererile conexe, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.

Prin decizia nr. 245A/15.03.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Eva B. împotriva sentinţei nr. 937/2017 a Tribunalului Bucureşti.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Eva B..

Prin decizia nr. 2265/05.06.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta Eva B. împotriva deciziei nr. 245 A din data de 15 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, la 19.12.2018 s-a constatat ivită divergenţa şi s-a dispus reluarea dezbaterilor în complet de divergenţă. În acest context, reclamanta Eva B. a depus la dosar note scrise în legătură cu despăgubirile solicitate în care a arătat că despăgubirile solicitate sunt de 100.000 euro la care se adaugă un procent de 5% din vânzările realizate pe fiecare an în parte, sumă care, raportată la concluziile raportului de expertiză, este de 45.188,15 Euro (4.247.686,47 RON), procentul de 5% fiind aplicat diferenţei între veniturile realizate de C. (12.965.658,89 RON fără TVA) şi veniturile realizate de D. (8.717.972,42 RON fără TVA).

Prin decizia nr. 150A din 4 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Eva B. împotriva sentinţei civile nr. 937/15.07.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2014; a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă; a dispus anularea înregistrării mărcii verbale individuale B. nr. x/04.05.2005, publicate în G. nr. 6/2005, pentru produse din clasa 5 - supliment nutritive din plante medicinale, aparţinând pârâtei C. S.R.L.

A obligat pârâtele la plata, în solidar, către reclamantă a sumei de 212.384,32 RON, cu titlu de despăgubiri.

A respins, în rest, pretenţiile reclamantei ca neîntemeiate.

A dispus publicarea prezentei hotărâri judecătoreşti în G., la momentul şi sub condiţia rămânerii sale definitive şi efectuarea menţiunilor necesare în registrul naţional al mărcilor.

A obligat pârâtele la plata în solidar către reclamantă a sumelor de 1.440 RON şi 3.334 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente soluţionării cauzei în primă instanţă.

A menţinut soluţia primei instanţe de respingere a cererii conexe ce face obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâtele C. S.R.L. şi D. S.R.L.

În motivarea recursului s-au arătat în esenţă următoarele.

Instanţa nu a fost alcătuită conform dispoziţiilor legale. După rămânerea în pronunţare şi repunerea pe rol a cauzei, dezbaterile au fost reluate asupra întregii cauze, în complet de divergenţă, fără a se aduce la cunoştinţa părţilor care sunt chestiunile rămase în divergenţă. Astfel, au fost încălcate prevederile art. 399 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., iar soluţionarea apelului de un complet de 3 judecători atrage, conform art. 174 raportat la 176 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nulitatea absolută a hotărârii.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Instanţa a reţinut protecţia numelui comercial al reclamantei, deşi protecţia numelui comercial a fost invocată de aceasta pentru prima dată în apel, prin răspunsul la întâmpinare. Raportat la această chestiune, instanţa de apel nu s-a pronunţat nici asupra apărării prin care s-a susţinut faptul că reclamanta nu avea calitate procesuală activă şi interes în formularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care pentru invocarea numelui comercial calitatea procesuală activă ar fi putut-o avea doar societatea Mag. Josef B..

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi principiile de apreciere cu privire la reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci şi a celor ce guvernează raporturile concurenţiale între comercianţi.

Pentru a se îndeplini condiţia relei-credinţe trebuia să se verifice care a fost intenţia solicitantului, precum şi dacă intimata Eva B. folosea semnul în conflict la momentul înregistrării mărcii de către C. şi modalitatea în care a fost folosit semnul înainte şi după înregistrare.

Reclamanta nu a făcut dovada utilizării mărcii iar instanţa de apel nu a făcut verificările de fapt şi de drept în legătură cu criteriile cunoaşterii faptului relevant şi al intenţiei frauduloase.

În mod greşit a reţinut instanţa că înscrisurile depuse de reclamantă în faţa primei instanţe dovedesc existenţa unor relaţii comerciale reale şi nu fac dovada transportului produselor facturate.

Hotărârea instanţei cuprinde o motivare superficială, fapt ce a condus la o greşită dezlegare a problemelor de drept deduse judecăţii.

Înregistrarea B. ca marcă a fost făcută cu scopul protejării investiţiilor pe care aceasta le-a făcut cu privire la acest semn. Ambalajul folosit de aceasta este diferit de cel folosit de reclamantă, nefiind afirmat niciodată faptul că produsele ar fi fabricate în Austria, cum de altfel acest aspect nici nu este specificat pe ambalaj. Provenienţa denumirii B. nu are nicio legătură cu marca reclamantei, numele de familie B., în maghiară, fiind foarte comun, astfel că acesta nu poate fi considerat ca element de renume. Nivelul de protecţie al B. din Austria nu le-a fost cunoscut acestora la momentul înregistrării mărcii, iar reclamanta nu a făcut dovada contrară. În mod greşit instanţa a reţinut reaua-credinţă a C. pe baza înscrisurilor invocate de reclamantă. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Considerentele instanţei nu cuprind motivele pentru care apărările acestora au fost respinse, faţă de probele administrate în cauză, şi nici motivele pentru care cele două facturi şi convenţia invocată pot duce la concluzii care exced funcţiei acestora.

Instanţa a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 11/1991, iar prevederile O.U.G. nr. 100/2005 au fost reţinute greşit ca temei de drept pentru acordarea despăgubirilor, acestea nefiind incidente în materie de concurenţă neloială. Totodată, s-a făcut aplicarea greşită a art. 1357 şi art. 1385 C. civ.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La data de 6 august 2020, intimata Eva B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea sau respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 martie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtele C. S.R.L. şi D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 150A din 4 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014 şi a fixat termen de judecată la data de 25 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Referitor la apărările prin care intimata-reclamantă Eva B. a susţinut nulitatea recursului declarat de pârâtele C. S.R.L. şi D. S.R.L. în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acestea nu pot conduce la pronunţarea unei soluţii parţiale asupra recursului, impunându-se a fi realizată evaluarea acestor aspecte în contextul unei judecăţi unitare a cererii de recurs, care conţine şi critici ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prin care se susţine că instanţa de apel nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale întrucât cauza a fost reluată în complet de divergenţă sub toate aspectele, fără a se aduce la cunoştinţa părţilor chestiunile vizate de divergenţă, sunt de reţinut următoarele.

Potrivit următoarelor alineate din cadrul art. 399 (Judecata în complet de divergenţă) C. proc. civ.:

- alin. (2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergenţă şi care se anunţă părţilor în şedinţă, instanţa fiind îndreptăţită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi şi să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.

- alin. (3) Părţile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergenţă.

- alin. (5) Când divergenţa nu priveşte soluţia ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei.

Prin încheierea din data de 19.12.2018 instanţa de apel a repus cauza pe rol pentru reluarea dezbaterilor în complet de divergenţă, întrucât, cu prilejul deliberării, între membrii completului a existat divergenţă de opinii, neputându-se ajunge la o singură opinie, şi a acordat termen la 9.01.2019.

Aşa cum rezultă din partea introductivă a încheierii din 09.01.2019, instanţa de apel a adus la cunoştinţa părţilor că dezbaterile vor fi reluate în complet de divergenţă cu privire la toate aspectele, urmând a se insista asupra următoarelor probleme: dacă obligaţia părţilor este sau nu solidară şi care este cuantumul prejudiciului pretins ţinând cont de raportul de expertiză efectuat în cauză.

La 21 ianuarie 2019 instanţa a dus la cunoştinţa părţilor că dezbaterile vor fi reluate în complet de divergenţă cu privire la toate aspectele.

Ca atare, contrar susţinerilor recurentelor instanţa de apel a adus la cunoştinţă chestiunile rămase în divergenţă, şi anume toate aspectele care făceau obiectul judecăţii în apel.

Această abordare nu este contrară normelor C. proc. civ., din interpretarea per a contrario a art. 399 alin. (5) C. proc. civ. rezultând posibilitatea reluării dezbaterilor în complet de divergenţă asupra soluţiei ce trebuie dată întregii cauze, dacă divergenţa priveşte soluţionarea respectivei cereri în întregime, iar nu numai cu privire la anumite chestiuni.

În consecinţă, acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care se susţine că instanţa de apel a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât instanţa a reţinut protecţia numelui comercial al reclamantei deşi protecţia numelui comercial a fost invocata de către aceasta pentru prima dată în faţa instanţei de apel, prin răspunsul la întâmpinare, sunt de reţinut următoarele.

Prin decizia nr. 2265/05.06.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta Eva B. împotriva deciziei nr. 245 A din data de 15 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În cadrul considerentelor primei decizii de casare, referitor la apărarea privind protecţia B. din perspectiva art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale s-au reţinut următoarele.

"Cât priveşte criteriul gradului de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul titularului cererii de înregistrare, se constată că reclamanta a invocat cel puţin în apel, prin răspunsul la întâmpinare, protecţia B. din perspectiva art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, semnul reprezentând numele comercial sub care firma autorului recurentei a desfăşurat acte de comerţ în România înainte de 28.11.2004.

Or, această susţinere - reiterată în recurs - nu a fost analizată de către instanţa de apel, nefiind arătate motivele pentru care nu ar putea fi primită sau apreciată ca neîntemeiată, astfel încât nu este posibilă evaluarea sa pentru prima dată abia în recurs."

Din considerentele deciziei atacate prin prezentul recurs nu reiese că instanţa de apel, în rejudecare, ar fi arătat motivele pentru care această apărare, invocată în apel de către reclamantă, prin răspunsul la întâmpinare, ar fi putut fi analizată prin raportare la limitele judecăţii în apel date de art. 478 C. proc. civ., în special alin. (3), ci instanţa de apel a trecut direct la analiza temeiniciei acestei susţineri în contextul analizei relei credinţe la înregistrarea mărcii, prin raportare la prevederile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, dar şi a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat nici apărările pârâtei referitoare la faptul că reclamanta nu avea calitate procesuală activă şi interes în formularea acestei apărări, pe motivul că pentru invocarea numelui comercial calitatea procesuală activă ar fi putut-o avea doar societatea Mag. Josef B..

Or, dacă aceste apărări, pe cale de excepţie, ale recurentelor pârâte ar fi fost găsite fondate, acest fapt ar fi dus la neanalizarea pe fond a acestor susţineri. Atâta timp cât nu au fost analizate de către instanţa de apel, pe lângă faptul că nu a fost respectată o dispoziţie a deciziei de casare, a fost încălcat şi dreptul la apărare al pârâtelor.

În cadrul motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentele pârâte au invocat şi argumente care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aşa cum se va menţiona mai jos.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (anularea înregistrării mărcii care a fost solicitată cu rea-credinţă) şi principiile de apreciere cu privire la reaua-credinţă, sunt de reţinut următoarele.

Prezumţia de bună-credinţă este valabilă până în momentul furnizării unei dovezi contrarii (Hotărârea din 13 februarie 2012, T-136/11, "Pelikan", punctul 57). Reclamantul trebuie să dovedească existenţa relei credinţe din partea titularului mărcii la momentul depunerii cererii de înregistrare, de exemplu faptul că titularul mărcii nu a avut intenţia de a utiliza marca sau că intenţia a fost aceea de a împiedica intrarea pe piaţă a unui terţ.

Pentru a afla dacă titularul a dat dovadă de rea-credinţă în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză, trebuie să se efectueze o evaluare globală în care să fie luate în considerare toate elementele relevante ale cazului individual.

Este de remarcat jurisprudenţa CJUE în materie, în special C-529/07, "Chocoladenfabriken Lindt & Sprüngli", care a oferit unele orientări cu privire la modul de interpretare a acestei noţiuni.

În jurisprudenţă s-au distins trei factori cumulativi ca fiind deosebit de relevanţi pentru a indica existenţa relei-credinţe la înregistrarea unei mărci:

- identitate sau similaritate între semne care poate genera confuzie;

- cunoaşterea utilizării unui semn identic sau similar până la confuzie pentru produse sau servicii identice sau similare;

- intenţia neloială a titularului mărcii.

Faptul că semnele sunt identice sau similare până la confuzie nu este, în sine, suficient pentru a demonstra reaua-credinţă (referitor la identitate, Hotărârea din 1 februarie 2012, T-291/09, "Pollo Tropical CHICKEN ON THE GRILL", punctul 90).

Referitor la cunoaşterea utilizării unui semn identic sau similar până la confuzie pentru produse sau servicii identice sau similare, în jurisprudenţă s-a reţinut că această condiţie este îndeplinită dacă titularul mărcii cunoaşte sau trebuie să fi cunoscut utilizarea de către un terţ a unui semn identic sau suficient de similar pentru a crea confuzie pentru produse sau servicii identice sau similare.

Cunoaşterea există, de exemplu, atunci când părţile s-au aflat într-o relaţie de afaceri, în timp ce cunoaşterea se poate presupune că există ("trebuie să fi cunoscut") pe baza, printre altele, a cunoaşterii generale a sectorului economic în cauză, care ar putea fi dedusă în special din durata de utilizare. Cu cât este mai îndelungată utilizarea unui semn, cu atât este mai probabil ca titularul mărcii să fi avut cunoştinţă de aceasta (Hotărârea din 11 iunie 2009, C-529/07, "Chocoladenfabriken Lindt & Sprüngli", punctul 39).

Chiar dacă ar fi considerat îndeplinit criteriul cunoaşterii utilizării semnului opus, cunoaşterea în sine nu este suficientă pentru a susţine o constatare a relei credinţe (Hotărârea din 11 iunie 2009, C-529/07, "Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli", punctele 40, 48 şi 49). De exemplu, nu poate fi exclus ca, în cazul în care mai mulţi producători utilizează, pe piaţă, pentru produse identice sau similare, semne identice sau similare, care ar putea crea confuzie cu semnul pentru care se solicită înregistrarea, titularul mărcii să urmărească prin înregistrarea semnului un obiectiv legitim.

În ceea ce priveşte al treilea factor cumulativ relevant pentru a indica existenţa relei-credinţe la data depunerii spre înregistrare a unei mărci, intenţia neloială a titularului mărcii la data înregistrării mărcii a cărei anulare se cere, acesta este un factor subiectiv, care trebuie determinat prin raportarea la circumstanţe obiective (Hotărârea din 11 iunie 2009, C-529/07, "Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli", punctul 42).

Momentul de referinţă pentru stabilirea faptului dacă titularul mărcii a dat dovadă de rea-credinţă este data depunerii mărcii spre înregistrare.

Este adevărat că, raportat la acest moment de referinţă, faptele şi dovezile anterioare datei de referinţă pot fi luate în considerare pentru a interpreta intenţia titularului la data depunerii mărcii spre înregistrare (în special existenţa deja a unei înregistrări a mărcii într-un stat membru - în cazul mărcilor UE - condiţiile în care această marcă a fost creată şi modul în care este utilizată de la data creării), în aceeaşi măsură în care faptele şi dovezile ulterioare datei de depunere pot fi utilizate uneori pentru a interpreta intenţia titularului la data depunerii mărcii, în special atunci când trebuie să se stabilească dacă titularul a utilizat marca de la înregistrare.

În speţă au rămas în discuţie criteriile referitoare la cunoaşterea utilizării unui semn identic sau similar până la confuzie pentru produse sau servicii identice sau similare şi intenţia neloială a titularului mărcii, în decizia de casare anterioară reţinându-se că identitatea între semne şi între produse nu a fost contestată.

Referitor la cunoaşterea utilizării semnului identic pentru produse identice, instanţa de apel a reţinut că s-a făcut dovada îndeplinirii acestei condiţii, în esenţă, prin aceea că cele două pârâte şi societatea J. S.R.L. au avut doi asociaţi şi administratori comuni, iar societatea J. S.R.L. este menţionată pe cele două facturi depuse la dosar din care rezultă că, în anul 2000 această societate a importat de la Mag. J.B. preparate chimice şi farmaceutice, extracte originale de B., în greutate netă de aproape 14 tone. De asemenea, această societate este menţionată în cadrul convenţiei depusă la filele x din vol. I al Tribunalului Bucureşti, secţia a V a, din care rezultă că între "J. S.R.L. (C.)" şi firma B. au existat raporturi contractuale anterior datei de 20.07.1999, întrucât prin această convenţie societatea J. recunoaşte că are de achitat facturi care sunt de mult timp scadente şi se obligă să achite câte 10000 dolari de trei ori pe lună până când marfa deja vândută şi livrată va fi achitată.

Din cele reţinute de către instanţa de apel este de remarcat că această cunoaştere a utilizării semnului reclamantei B. (înregistrat ca marcă în Austria în 1984) pentru produse identice în România sau cel puţin a intenţiei de a intra pe piaţa din România este situată în perioada 1999-2000.

Legat de aceste aspecte, recurentele au susţinut că facturile şi convenţia menţionată nu pot face dovada cunoaşterii de către asociatul pârâtei, titulară a mărcii a cărei înregistrare se solicită a fi anulată în cauză, a folosirii în România a B. de către autorul reclamantei şi nici a intenţiei de a intra pe piaţa din România, întrucât facturile nu sunt semnate de beneficiar, iar convenţia (acordul de recunoaştere a datoriei) nu face referire la B..

Aceste critici nu pot fi reţinute, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a ajuns la concluzia cunoaşterii la nivelul anilor 1999-2000, de către asociatul comun al celor trei firme, cel puţin a intenţiei de comercializare în România a B. şi a folosirii acestui semn pentru produse identice, prin coroborarea acestor înscrisuri. De exemplu, convenţia semnată de reprezentantul societăţii J. S.R.L., care poartă şi ştampila acesteia, face referire expresă la bitter suedez şi la firma B., fiind de presupus că produsele erau comercializate sub semnul B.. Astfel, aceste motive vizează temeinicia hotărârii iar nu legalitatea acesteia.

Atâta timp cât aceste critici au fost considerate nefondate, este inutilă analiza argumentelor recurentelor referitoare la provenienţa denumirii B., care ar fi nume de familie comun în zona unde locuieşte familia asociatului J., sau la faptul că la nivel internaţional ar exista mai multe mărci care ar avea în componenţă elementul verbal B..

În ceea ce priveşte constatarea nulităţii înregistrării unei mărci pentru rea-credinţă, nu este nevoie ca marca opusă să fie înregistrată în România, atâta timp cât există rea-credinţă şi în cazul în care se face dovada că marca a cărei anulare se cere a fost înregistrată pentru a împiedica intrarea pe piaţă a unui terţ care folosea un semn identic sau similar până la confuzie pentru produse sau servicii identice sau similare sau pentru a profita în mod injust de renumele semnului reclamantului, care poate exista indiferent dacă acesta este înregistrat sau folosit în România.

În schimb, sunt corecte susţinerile recurentelor că nu s-a reţinut în speţă existenţa vreunei dovezi a utilizării semnului reclamantei pentru produsele acesteia în România sau a intenţiei de a intra pe piaţa din România în perioada 2001- octombrie 2004, data depunerii spre înregistrare a mărcii a cărei anulare se cere în cauză.

Reclamanta a invocat faptul că s-ar fi comercializat şi ulterior anului 2001 produse sub semnul B. în România prin intermediul unui alt comerciant, dar instanţele de fond nu au reţinut dovedite aceste susţineri.

Referitor la intenţia neloială (frauduloasă) a titularului mărcii la data depunerii spre înregistrare mărcii a cărei anulare se cere, factor subiectiv, care trebuie determinat prin raportare la circumstanţe obiective, sunt de reţinut următoarele.

Instanţa de apel şi-a bazat argumentaţia, în primul rând, pe faptul că datorită comercializării produselor autorului reclamantei sub semnul B., în perioada 1999-2000, de către societatea iniţială care a aparţinut asociatului comun cu cel al pârâtelor, acest semn a devenit cunoscut consumatorului din România, iar acesta a dorit să profite de această cunoaştere pentru a-şi vinde propriile produse sub acest semn.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia că semnul utilizat de autorul reclamantei pentru a-şi desemna produsele a devenit cunoscut în România şi că s-a creat o piaţă şi o cerere pentru acest produs, raportându-se la nivelul sumelor datorate de J. în 1999 în baza facturilor scadente, aş acum rezultă din Convenţia încheiată între această societate şi firma B. din Austria, precum şi la cantitatea de produse cumpărate de J. în baza celor două facturi menţionate mai sus, care a fost apreciată ca fiind "suficient de mare".

Legat de convenţia din 1999, în cadrul apelului declarat de către apelantă s-a susţinut că probează existenţa unei datorii acumulate de cca 10000USD.

Cele două facturi din 2000 privesc, cea din 6 aprilie, cantitatea de 8640 sticluţe de 200 ml (1,75 USD fiecare) şi 5040 sticluţe de 500 ml (3,1 USD fiecare), valoare factură x, cea din 8 iunie cantitatea de 11520 sticluţe de 200 ml şi 1440 sticluţe de 500 ml.

Ca atare, cele două facturi privesc o cantitate totală de 20169 sticluţe de 200 ml şi 6480 sticluţe de 500 ml.

Nu rezultă la ce s-a raportat instanţa de apel când a apreciat că distribuirea a cca 20169 sticluţe de 200 ml şi 6480 sticluţe de 500 ml pe an, în 1999 şi 2000 - chiar presupunând că şi în anul 1999 s-a distribuit în România aceeaşi cantitate precum cea care face obiectul celor două facturi din 2000, deşi din convenţia din 1999 nu rezultă cantitatea de produse - reprezintă o cantitate suficient de mare pentru a fundamenta concluzia că semnul utilizat de autorul reclamantei pentru a-şi desemna produsele a devenit cunoscut în România la nivelul anului 2001 şi că s-a creat o piaţă şi o cerere pentru acest produs.

Ca atare, susţinerea recurentelor în sensul că această concluzie a instanţei de apel este insuficient motivată este corectă.

În al doilea rând, instanţa de apel a reţinut că faptele ce relevă intenţia frauduloasă rezidă în:

- modalitatea în care s-a acţionat pentru inducerea în rândul clientelei formate pentru produsul "picături suedeze" a confuziei/asocierii între produsele importate şi produsele realizate de D.;

- în faptul că pârâţii, prin administratorul comun, au continuat să folosească pe propriile produse marca B. aparţinând reclamantei, precum şi ambalaje şi etichete cu aspect quasi-identic cu cele ale produselor austriece deja cunoscute pe piaţă, înlocuind produsul original deja cunoscut publicului cu un alt produs, dar prezentat de aşa natură încât publicul să îl perceapă ca fiind produsul original.

Din aceste circumstanţe instanţa de apel a ajuns la concluzia că la formularea cererii de înregistrare a mărcii B. în România s-a urmărit să se profite de clientela deja formată pentru produsele pe care era deja aplicată marca B., clientelă ce s-a apreciat că fusese formată prin punerea pe piaţa din România a unei cantităţi mari de produse importate de la firma austriacă şi că scopul înregistrării mărcii B. în România nu a fost acela de a diferenţia produsele D. de produsele altei societăţi, ci, dimpotrivă, de a crea confuzie şi, prin aceasta, de o profita de piaţa deja formată pentru produsul austriac comercializat sub aceeaşi marcă.

Instanţa de apel a mai reţinut că intenţia frauduloasă rezultă din conduita anterioară şi concomitentă cererii de înregistrare a mărcii B..

Este de observat că instanţa de apel, pentru a stabili intenţia titularului mărcii a cărei anulare se cere în cauză la data depunerii mărcii spre înregistrare, octombrie 2004, s-a raportat la conduita acestuia, prin administratorul său, la momentul prezumat al încetării comercializării produselor autorului reclamantei în România, şi anume cel mai târziu în anul 2001, deşi nu a menţionat expres acest lucru.

În raport cu acel moment (2001), aparent, a stabilit instanţa de apel că produsele autorului reclamantei, vândute sub semnul B., au devenit cunoscute pe piaţa din România şi că pârâţii au încercat să profite de această cunoaştere prin vânzarea propriilor produse sub semnul B., incluzând ambalajul asemănător, şi astfel preluarea clientelei produselor autorului reclamantei.

Totuşi, aşa cum s-a menţionat anterior, intenţia frauduloasă a titularului mărcii trebuie determinată la momentul depunerii spre înregistrare a mărcii, iar aceasta trebuie să fie în sensul că prin înregistrarea mărcii (şi folosirea ei ulterioară) se urmăreşte să se profite de renumele (cunoaşterea pe piaţă) a unui semn folosit anterior ori se tinde la înlăturarea de pe piaţă a unui competitor care se află pe acea piaţă sau încearcă să intre pe acea piaţă, deci că intenţia titularului mărcii la data înregistrării nu a fost de a folosi marca sau de a-şi proteja propria afacere.

Stabilirea intenţiei neloiale şi, în consecinţă, a relei credinţe trebuia să fie raportată la nivelul lunii octombrie 2004, când a fost depusă marca spre înregistrare întrucât fapta imputată este reaua-credinţă la depunerea spre înregistrare a mărcii a cărei anulare se cere în cauză, iar nu prezumata deturnare a clientelei de la nivelul anului 2001.

Ca atare, instanţa de apel trebuia să se concentreze asupra momentului octombrie 2004, al depunerii mărcii în cauză spre înregistrare, şi să determine care a fost intenţia titularului mărcii a cărei anulare se cere la acea dată, după care să motiveze argumentat în ce măsură circumstanţele care au avut loc la nivelul 1999-2001, inclusiv cunoaşterea intenţiei intrării pe piaţă de la acel moment, pot influenţa stabilirea relei credinţe la depunerea spre înregistrare a mărcii în cauză.

În consecinţă, decizia atacată este insuficient motivată, neputându-se stabili în această fază procesuală dacă instanţa de apel a interpretat corect îndeplinirea condiţiilor necesare pentru a se reţine reaua credinţă la înregistrarea mărcii în cauză.

În ceea ce priveşte argumentul similarităţii ambalajelor, în rejudecare instanţa de apel urmează să evalueze apărările pârâtelor prin care se susţine că reclamanta nu a făcut dovada că ambalajele ataşate cererii sale sunt cele din perioada relevantă pentru aprecierea relei credinţe, ţinând cont şi de faptul că instanţa de apel a reţinut că "publicitatea făcută în România la un moment dat produsului "picături suedeze" a conţinut imaginea produsului importat, cu scrierea în limba germană, dar purtând menţiunea "produs distribuit în România de C. … sub licenţă D. …", aşa cum rezultă din a doua imagine reprodusă mai jos în coloana stângă, astfel cum rezultă aceasta din paginile de publicitate depuse de pârâte la fila x din vol. II al dosarului secţiei a V-a a Tribunalului.", în timp ce la fila indicată se află un contract de publicitate din 2014.

În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la partea din decizia atacată prin care s-a admis cererea de obligare a pârâtelor recurenta la plata despăgubirilor către reclamantă pentru săvârşirea faptelor de concurenţă neloială, sunt de reţinut următoarele.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2014, la data de 10.06.2014, reclamanta Eva B. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. solicitând, în contradictoriu şi cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, sa se dispună:

- anularea înregistrării mărcii individuale verbale B. nr. x, cu protecţie din 04.05.2005, aparţinând pârâtei C. S.R.L., pentru motivul că înregistrarea a fost solicitată cu rea-credinţă, pe temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998;

- obligarea pârâtelor la plata în solidar a unei despăgubiri de 100.000 euro şi 5% din vânzările realizate pe piaţa din România a produselor comercializate sub B. pentru fiecare an începând cu anul 2012, pe temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 100/2005;

- publicarea în E. a hotărârii ce se va pronunţa, rămasă definitivă şi irevocabilă, şi efectuarea menţiunilor necesare şi în R.N.M.

Prin sentinţa nr. 937/15.07.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins această cerere ca neîntemeiată.

Cu privire la petitul al doilea al cererii prin care se cere obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor, prima instanţă a reţinut că nu a fost dovedit, raportat la faptul că nu s-a probat înregistrarea mărcii în cauză cu rea-credinţă şi la faptul că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile referitoare la concurenţa neloială, întrucât reclamanta nu s-a intersectat pe aceeaşi piaţă cu pârâtele până în 2004 şi nu a utilizat B..

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta.

Referitor la petitul al doilea al cererii de chemare în judecată, apelanta a arătat că a dovedit faptul că înregistrarea B. în România s-a făcut cu rea-credinţă şi apreciază că se impune despăgubirea titularului mărcii, iar în ceea ce priveşte fundamentarea acestui petit a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 100/2005.

Apelanta a mai arătat că, dată fiind prezenţa pe piaţă a B., prin activitatea pârâtelor s-a creat o situaţie evidentă de concurenţă neloială în defavoarea activităţii apelantei, iar în ceea ce priveşte cuantificarea despăgubirilor, în fapt, este vorba despre o sumă fixă cu titlu de despăgubiri şi beneficiul nerealizat de către apelantă, datorită concurenţei neloiale exercitate de către cele două pârâte în ultimii trei ani, în cuantum de 5% din veniturile realizate de către pârâte, astfel cum se practică în cazul contractelor avute cu parteneri ai reclamantei.

Prin decizia nr. 245A/15.03.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Eva B. împotriva sentinţei menţionate.

Cu privire la petitul al doilea al cererii prin care se cere obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor, instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a reţinut că critica reclamantei este în sensul că, de vreme ce a dovedit că înregistrarea B. x în România s-a făcut cu rea-credinţă, se impune despăgubirea cu o sumă egală cu 5% din veniturile realizate de către intimatele pârâte din activitatea de concurenţă neloială şi că atâta timp cât a reţinut că pârâta S.C. C. S.R.L. s-a comportat cu bună-credinţă la momentul înregistrării mărcii în cauză critica este nefondată.

Motivele de recurs au privit doar analiza condiţiilor referitoare la existenţa relei credinţe la depunerea spre înregistrare a B. x în România, fiind analizate în aceste limite de către instanţa de recurs prin decizia nr. 2265/5.06.2018.

Instanţa de apel, în rejudecare, referitor la capătul de cerere privind despăgubirile a reţinut că a fost fundamentat de reclamantă doar pe faptele de concurenţă neloială, că reclamanta nu a învestit instanţa cu o cerere în constatarea contrafacerii mărcii B., că prejudiciul cauzat prin fapta de înregistrare cu rea-credinţă a mărcii B. de către C. este reparat prin anularea mărcii.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că reclamanta nu a solicitat despăgubiri în raport cu fapta de înregistrare cu rea-credinţă a mărcii, din moment ce a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata despăgubirilor, în condiţiile în care D. nu a participat în vreun fel la săvârşirea acestei fapte.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că cuantificarea prejudiciului se va face doar prin raportare la faptele de concurenţă neloială.

Referitor la acest aspect, curtea de apel a constatat că reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 100.000 euro şi 5% din vânzările realizate pe piaţa din România a produselor comercializate sub marca B. pentru fiecare an începând cu anul 2012.

Legat de acest aspect este de reţinut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 10.06.2014.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că urmare a faptelor pârâtelor s-a ajuns la preluarea clientelei ce se formase pe piaţa din România pentru produsul "picături suedeze B." şi, totodată, încetarea pătrunderii pe piaţa din România a acestui produs ca urmare a înlocuirii lui cu produsul "picături suedeze" produs de D. şi comercializat sub semnul şi apoi marca naţională B. şi că este echitabil şi adecvat a stabili despăgubirile prin raportare la cât ar fi putut obţine reclamanta dacă ar fi acordat pârâtelor dreptul de producţie şi comercializare a produselor sub marca B., astfel încât nu s-ar fi pus problema acaparării clientelei prin mijloace neoneste.

De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că ambele pârâte au concurat la producerea prejudiciului, D. fabricând produse sub semnul şi apoi sub marca naţională B., iar C. comercializând aceste produse, ambele pârâte cunoscând, prin factorul lor decizional - asociatul J., că semnul B. este folosit în mod legitim de o altă întreprindere, atât ca nume comercial, cât şi ca marcă, pentru produse quasi-identice atât prin natura lor, cât şi prin aspectul comercial al acestora. S-a mai reţinut că contribuţia fiecărei părţi la producerea prejudiciului nu poate fi departajată, aşa încât, având în vedere dispoziţiile art. 1370 C. civ., pârâtele au fost obligate în solidar la plata despăgubirilor.

Mai este de remarcat că în cadrul considerentelor legate de stabilirea relei-credinţe la înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere în cauză, instanţa de apel a reţinut că în condiţiile în care C. cunoştea că semnul B. era folosit de un alt comerciant pentru produse care fuseseră comercializate pe teritoriul României, înregistrarea semnului B. ca marcă pentru produse quasi-identice celor ce fuseseră pe piaţa din România sub acelaşi semn, utilizat legitim de un alt comerciant, constituie şi un act de concurenţă neloială.

Din cele expuse anterior rezultă existenţa în cadrul considerentelor deciziei atacate referitor la analiza acestui capăt de cerere statuări contradictorii, care ignoră problemele de drept dezlegate în fazele anterioare ale procesului, aplicarea legii raportat la apărările părţilor şi condiţiile care trebuiau verificate atât pentru stabilirea existenţei unei fapte de concurenţă neloială, cât şi a celor legate de îndeplinirea răspunderii civile delictuale, aşa cum se va reliefa mai jos.

În primul rând, aşa cum s-a reţinut mai sus, cu privire la petitul al doilea al cererii prin care se cere obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor, instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a reţinut că fapta de concurenţă neloială imputată, de care a fost legată cererea de despăgubiri, decurge din constatarea înregistrării mărcii cu rea credinţă, iar cu privire la conţinutul faptei de concurenţă neloială pretinsă de reclamantă, astfel calificat de instanţa de apel, nu s-a formulat recurs.

În rejudecară, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că prejudiciul cauzat prin fapta de înregistrare cu rea-credinţă a mărcii B. de către C. este reparat prin anularea mărcii, iar pe de altă parte, că solicitarea despăgubirilor a fost fundamentat de reclamantă doar pe faptele de concurenţă neloială.

De asemenea, curtea de apel a apreciat că reclamanta nu a solicitat despăgubiri în raport cu fapta de înregistrare cu rea-credinţă a mărcii, din moment ce a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata despăgubirilor, în condiţiile în care D. nu a participat în vreun fel la săvârşirea acestei fapte.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că cuantificarea prejudiciului se va face doar prin raportare la faptele de concurenţă neloială.

Totuşi, când a trecut la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale în raport de fapta de concurenţă neloială pretinsă (fapta ilicită) nu a avut în vedere dispoziţiile rămase irevocabile ale deciziei pronunţate în apel în ciclul procesual anterior, şi anume că fapta de concurenţă neloială imputată de care a fost legată cererea de despăgubiri rezidă în înregistrării mărcii cu rea credinţă, ci a considerat că fapta de concurenţă neloială constă în preluarea clientelei ce se formase pe piaţa din România pentru produsul "picături suedeze B." şi, totodată, determinarea încetării pătrunderii pe piaţa din România a acestui produs ca urmare a înlocuirii lui cu produsul "picături suedeze" produs de D. şi comercializat sub semnul şi apoi marca naţională B..

Mai mult, în condiţiile în care dispoziţiile rămase irevocabile ale deciziei pronunţate în apel în ciclul procesual anterior, sunt în sensul că fapta de concurenţă neloială imputată de care a fost legată cererea de despăgubiri rezidă în înregistrarea mărcii cu rea credinţă, iar în rejudecare instanţa de apel a reţinut că prejudiciul cauzat prin fapta de înregistrare cu rea-credinţă a mărcii B. de către C. este reparat prin anularea mărcii, identificarea unei fapte de concurenţă neloială cu un alt conţinut decât cel pretins de către reclamantă, în temeiul căreia au fost acordate despăgubiri, nu este justificată de către instanţa de apel.

În al doilea rând, este de reţinut că reclamanta a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 100.000 euro şi 5% din vânzările realizate pe piaţa din România a produselor comercializate sub marca B. pentru fiecare an începând cu anul 2012, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la 10.06.2014.

Instanţa de apel a considerat că fapta de concurenţă neloială constă în preluarea clientelei ce se formase pe piaţa din România pentru produsul "picături suedeze B." şi, totodată, determinarea încetării pătrunderii pe piaţa din România a acestui produs ca urmare a înlocuirii lui cu produsul "picături suedeze" produs de D. şi comercializat sub semnul şi apoi marca naţională B..

Fapta de preluare a clientelei ce s-ar fi format pe piaţa din România pentru produsul "picături suedeze B." şi, totodată, determinarea încetării pătrunderii pe piaţa din România a acestui produs ca urmare a înlocuirii lui cu produsul "picături suedeze" produs de D. nu putea avea loc decât în preajma anului 2001 când se poate presupune că produsele importate de către asociatul comun J. nu au mai fost comercializate în România.

În acest caz nu este justificată de către instanţa de apel legătura de cauzalitate dintre eventuala faptă de concurenţă neloială menţionată anterior şi prejudiciul solicitat a fi reparat pentru perioada de după anul 2012.

De asemenea, nu este motivată respingerea apărării formulate de către reclamantă a neîndeplinirii condiţiei concurenţei neloiale a coexistenţei pe aceeaşi piaţă din România cel puţin raportat la aceeaşi perioadă pentru care se cer despăgubirile, şi pentru care trebuia constatată săvârşirea faptei de concurenţă neloială şi în ce rezidă aceasta pentru fiecare dintre pârâţi.

Este evident că nu poate reprezenta o motivare justificată cea reţinută de instanţa de apel în sensul că ‹‹pârâtele nu pot invoca lipsa concurenţei reclamantei pentru aceleaşi produse după anul 2004, când C. a înregistrat în România marca B., întrucât această înregistrare a constituit o piedică pe care pârâtele au pus-o comercializării de către reclamantă pe piaţa din România a produselor sub marca "B."››, având în vedere că reclamanta şi autorul său aveau la dispoziţie încă de la înregistrarea acestei mărci pârghiile necesare pentru solicitarea anulării pentru aceleaşi motive care fac obiectul prezentului litigiu.

De altfel, chiar în cazul decăderii din drepturi asupra unei mărci înregistrate se consideră că înregistrarea mărcilor a căror anulare se solicită nu reprezintă un motiv care să justifice lipsa de folosire a mărcii. Faptul că poate exista un conflict între marca cu privire la care se solicită dovedirea folosirii şi alte mărci existente pe piaţă, conflict care poate genera o stare de incertitudine pentru titular, nu justifică nefolosirea mărcii. Pot reprezenta astfel de raţiuni pentru neutilizarea mărcii interdicţiile/restricţiile impuse de stat sau de instanţele judecătoreşti, dar nu ameninţarea declanşării unui proces sau chiar existenţa unui proces pe rol, şi cu atât mai puţin existenţa unui concurent pe piaţă care ar folosi un semn similar.

În consecinţă, sub aspectele menţionate anterior, raportat la argumentele formulate de către recurente, se reţine îndeplinirea condiţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se susţine că prevederile O.U.G. nr. 100/2005 ar fi fost reţinute greşit ca temei de drept pentru acordarea despăgubirilor, întrucât nu ar fi incidente în materie de concurenţă neloială, este de reţinut că instanţa de apel nu le-a avut în vedere pentru a se reţine că prejudiciul este prezumat, cum greşit susţin recurentele.

Aşa cum rezultă din menţionarea în mod expres în hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut că a luat în considerare dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 doar ca un criteriu considerat de reclamantă ca fiind adecvat şi pentru calcularea despăgubirilor cauzate reclamantei prin faptele de concurenţă neloială despre care a constatat că ar fi fost săvârşite de către pârâte, criteriu despre care nu s-a susţinut că ar fi mai puţin favorabil decât cel al răspunderii civile delictuale de drept comun.

Referitor la aplicarea greşită a art. 1357 şi 1385 C. civ. în cazul despăgubirilor acordate pentru săvârşirea unor fapte de concurenţă neloială, aşa cum s-a reţinut mai sus, decizia atacată conţine argumente determinante pentru soluţia pronunţată contradictorii, neclare şi neconcordante celor dezlegate anterior în ciclurile procesuale anterioare, referitoare la aceste fapte, fiind astfel insuficient motivată, astfel că instanţa de recurs nu poate analiza în această fază procesuală dacă există vreun motiv de nelegalitate în sensul susţinut de către recurente.

În consecinţă, în temeiul art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 150 A din 04 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.