Property restitution claim: Scope of holding entity's liability for alienated portions of notified buildings under Law 10/2001

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub n.1038/07.07.2004, contestatorul A. a chemat în judecată pe intimaţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, solicitând anularea deciziei nr. 196/31.05.2004, emisă de intimata Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x, sectorul 1 şi măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă, cu valoarea estimativă de 300.000 euro.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1009/22.11.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x, sectorul 1 şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti, pentru partea din imobil pentru care restituirea în natură nu este posibilă, au fost respinse ca inadmisibile aceste capete de cerere, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în privinţa primului capăt de cerere, a pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român şi Prefectura Municipiului Bucureşti, respingându-se ca atare acest capăt de cerere în raport de aceşti intimaţi şi a fost disjunsă judecata în privinţa capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 196 din 31.05.2004, în raport de intimata RA APPS, formându-se dosarul nr. x/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 245/21.03.2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, reţinându-se, în esenţă, că nu s-a depus de către contestator, ca anexă la notificare, copia actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.1946 (prin care autoarea B. a cumpărat imobilul din Bucureşti, str. x, secotr 1) şi a certificatului de moştenitor de pe urma defunctei C. (act ale cărui efecte nu sunt recunoscute pe teritoriul României, nefiind întocmite conform legii române), depunerea acestora abia în dosarul instanţei nefăcând posibilă încuviinţarea lor ca probe în dosar.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamantul A., solicitând anularea ei, iar în urma rejudecării fondului, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19.10.2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a dispus scoaterea de pe rol şi înaintarea dosarului către secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării cererii de conexare a dosarului în care s-a declarat acest apel, la dosarul nr. x/2005 (având ca obiect apelul exercitat de acelaşi reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1009/22.11.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă).

La data de 26 octombrie 2005, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2005, la dosarul nr. x/2005.

Prin decizia nr. 45 A din 21 februarie 2007, pronunţată în dosarul nr. x/2005 (nr. vechi 1234/2005), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1009 din 22 noiembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 245 din 21 martie 2005 a a aceleiaşi instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis contestaţia formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 196/2004 emisă de pârâta R.A. A.P.P.S., a anulat decizia, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din 571 mp., teren şi construcţie existentă pe teren, cu excepţia apartamentului nr. x situat la etajul 1 al imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din "15 noiembrie 2006" şi a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. x.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 595 din 21 septembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A. A.P.P.S.), iar prin decizia nr. 6165 din 29 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis contestaţia în anulare, s-a anulat decizia atacată şi s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului în data de 23 octombrie 2009.

Prin decizia civilă nr. 674/06.04.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 45A din data de 21 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de contestatorul A., decedat la acea dată, împotriva sentinţei civile nr. 245 din 21 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la aceeaşi instanţă de apel; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, respectiv cele privind respingerea apelului declarat de contestator împotriva sentinţei civile nr. 1009 din 22 noiembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV civilă, în dosarul nr. x/2004; a respins cererile de intervenţie accesorie formulate de D. şi E. în favoarea pârâtei Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de F. şi G. în favoarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, sub nr. x/2008, în faţa acestei instanţe fiind administrate probele cu înscrisuri şi expertiză criminalistică.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 287 A din 18 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi H., I. şi J. împotriva sentinţei civile nr. 245 din 21.03.2005, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că: a admis contestaţia împotriva Deciziei nr. 196/31.05.2004 emisă de R.A.A.P.P.S., a anulat această decizie; a dispus restituirea în natură către reclamanţi a ap. 1 situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 113,77 mp, împreună cu cota indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi din terenul aferent acestui apartament; a obligă pârâta să emită decizie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii prin puncte în favoarea reclamanţilor pentru ap. 2 situat la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, str. x, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.11.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, în motivarea căruia a susţinut următoarele critici de nelegalitate:

- Decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de cauză (art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ.) întrucât, de la primul termen de judecată şi până la termenul de judecată din 2.07.2020, procedura de citare cu Prefectura Municipiului Bucureşti, cu Primăria Municipiului Bucureşti şi cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost legal îndeplinită. Însă, începând cu data de 2.07.2020, aceste părţi nu au mai figurat în citativ, ci doar pe listele de şedinţă şi pe portalul instanţei, deşi nu au fost invocate excepţii de lipsă calitate procesuală pasivă nici de către părţi şi nici de către instanţă, din oficiu, instanţa de apel nemotivând, în niciun fel, scoaterea acestor părţi din cauză.

Deşi instanţa de apel a dispus scoaterea din citativ a acestor părţi, prin sentinţa pronunţată, în considerente (pag. 6 alin. (5), instanţa a reţinut că apartamentul nr. x a fost înstrăinat de Primăria Municipiului Bucureşti. Totodată a reţinut incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, şi, în mod contradictoriu, a pus în sarcina pârâtei să acorde măsuri reparatorii pentru imobilul înstrăinat de Primăria Municipiului Bucureşti.

- Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, interpretând greşit natura juridică a actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 vechiul C. proc. civ.), întrucât acţiunea promovată de A. nu este doar o contestaţie împotriva deciziei emise de R.A.- A.P.P.S. nr. 196/2004, prin care regia s-a pronunţat doar în ceea ce priveşte apartamentul nr. x pentru care avea calitatea de unitate deţinătoare, ci (şi) o acţiune de obligare a Primăriei Municipiului Bucureşti la măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul înstrăinat.

- Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu interpretarea greşită a art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 şi ale art. 1, art. 25 şi ale art. 27 din Legea 10/2001 (art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ.), punând în sarcina R.A.- A.P.P.S. obligaţia de acordare de măsuri reparatorii, în echivalent, pentru imobilul înstrăinat de Primăria Municipiului Bucureşti, deşi R.A.- A.P.P.S. nu a avut niciodată calitatea de unitate deţinătoare şi nu a fost niciodată învestită cu soluţionarea notificării privind restituirea, în natură sau prin echivalent, a întregului imobil, ci doar pentru imobilul apartament nr. x, pe care îl deţine în administrare.

În subsidiar, pârâta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, prin interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale, întrucât, în aprecierea pârâtei, reclamanţii nu au făcut dovada de persoane îndreptăţite .

În acest sens, a susţinut că hotărârea recurată nu este complet motivată pe acest aspect al calităţii procesuale, nefiind lămurite o serie de aspecte ridicate de pârâtă în legătură cu actele de stare civilă. Astfel, din actele de stare civilă a rezultat că C. nu şi-a schimbat numele niciodată, deci nu este una şi aceeaşi persoană cu B., fosta proprietară a imobilului în cauză. Deşi aceste aspecte au fost invocate în faţa instanţei de apel, curtea nu a analizat veridicitatea acestor susţineri şi nici nu s-a pronunţat asupra acestora.

Pârâta a solicitat admiterea recursului pe care l-a formulat şi, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti spre rejudecarea apelului declarat. În subsidiar, a solicitat modificarea în tot a hotărârii recurate şi, reţinând lipsa dovezii calităţii de persoane îndreptăţite la restituire, menţinerea hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 16 noiembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului C10.

Intimaţii-reclamanţi H., I. şi J. au formulat întâmpinare, în termen legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În recurs nu au fost încuviinţate şi administrate probe noi.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

-Critica privitoare la motivarea contradictorie şi străină de cauză, susţinută cu referire la actele de procedură îndeplinite în dosar în etapa procesuală a rejudecării pricinii în apel, respectiv la instituţiile care au figurat ca părţi, care au fost menţionate în citativul dosarului ori în listele de şedinţă/portalul instanţei sau la îndeplinirea procedurii de citare faţă de acestea, nu poate fi examinată, aşa cum o întemeiază recurenta, pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci va fi analizată în raport de motivul legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece prin conţinutul său, pune în discuţie încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Chiar astfel examinată, critica se dovedeşte a fi nefondată, reţinându-se cu prioritate dispoziţiile art. 108 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., potrivit cu care nulităţile care nu sunt de ordine publică se declară numai după cererea părţii care are interes să le invoce, iar acestea se acoperă dacă partea nu le-a invocat la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond.

În esenţă, recurentul invocă deopotrivă o omisiune a menţionării în citativul dosarului (în faţa instanţei de apel) a celorlalte entităţi chemate iniţial în judecată prin acţiunea contestatorului - Prefectura Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - şi o judecată înfăptuită fără citarea acestora în cursul judecăţii de apel, începând cu termenul din 2.07.2020.

Cu referire la conţinutul art. 108 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că o atare pretinsă neregularitate trebuia semnalată, în primul rând, în faţa instanţei de apel, la prima zi de înfăţişare ce a urmat neregularităţii sesizate şi doar de către entităţile ale căror drepturi procesuale ar fi putut fi vătămate urmare a producerii acesteia, în principiu, acestea fiind entităţile a căror menţionare în citativ şi citare pentru termenele de judecată stabilite, nu ar mai fi avut loc.

Între aceste entităţi apte să invoce neregularitatea procedurală arătată, în considerarea unei vătămări care s-ar fi adus drepturilor procedurale proprii, nu se regăseşte recurentul, cel faţă de care se înţelege şi se dovedeşte că menţionarea în citativ ca parte în proces şi citarea/participarea la procedură a existat pe tot parcursul rejudecării cauzei în apel.

Suplimentar acestor argumente de ordin procedural, Înalta Curte reţine că ceea ce semnalează recurentul ca reprezentând o neregularitate de ordin procedural nu constituie decât remedierea unei erori de întocmire a citativului cauzei ce s-a rejudecat în apel, subsecvent casării dispuse prin decizia civilă nr. 674/6.07.2017 a ÎCCJ, observându-se că, iniţial, la înregistrarea dosarului pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (16.05.2017), acesta reflecta în mod corect şi în acord cu dispoziţiile deciziei de casare, părţile faţă de care s-a dispus ca judecata să fie refăcută în apel, respectiv succesorii în drepturi ai contestatorului A. şi intimatul RA-APPS.

Potrivit aceleaşi decizii de casare, se înţelege că în urma judecării recursului prin decizia nr. 674/6.04.2017 a ÎCCJ, a fost irevocabil soluţionată partea din pretenţiile contestatorului pentru care judecata a fost înfăptuită prin sentinţa civilă nr. 1009/22.11.2004 a Tribunalului Bucureşti şi prin decizia nr. 45A/21.02.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul menţinerii soluţiilor adoptate prin aceste hotărâri, doar acestea fiind pronunţate în contradictoriu cu Prefectura Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Public. În acest sens, prin decizia instanţei de recurs, s-a dispus casarea doar în parte a deciziei nr. 45A/21.02.2017, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de contestator împotriva sentinţei civile nr. 245/21.03.2005 a Tribunalului Bucureşti (în care părţi au fost doar contestatorul şi intimatul RA-APPS), în timp ce celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, privind respingerea apelului declarat de contestator împotriva sentinţei civile nr. 1009/22.11.2004 a Tribunalului Bucureşti, au fost menţinute.

Astfel fiind, în mod firesc, părţi în procedura de rejudecare a cauzei în apel nu puteau fi altele decât cele prin care se rezolvase raportul juridic litigios prin sentinţa civilă nr. 245/21.03.2005 a Tribunalului Bucureşti, respectiv succesorii în drepturi ai contestatorului şi intimatului RA-APPS.

Acest aspect a fost reflectat în mod corespunzător în actele procedurale ale instanţei de apel din rejudecare îndeplinite până la 20.10.2017 şi care, dintr-o eroare materială săvârşită începând cu 5.07.2018, au indicat drept părţi în procedura de rejudecare (şi) pe intimaţii-intervenienţi (ale căror cereri au fost irevocabil soluţionate tot prin decizia de casare), dar şi pe celelalte entităţi anterior menţionate, în calitate de intimaţi-pârâţi, alături de RA-APPS.

Această eroare, care nu este decât una materială şi inaptă, totuşi, să producă în sine vreo vătămare recurentei, a fost abia remediată la termenul procedural din 2.07.2020, iar nu săvârşită, cum se arată prin recurs.

Astfel fiind, nu doar că nu se poate vorbi despre o motivare contradictorie ori străină cauzei pornind de la această împrejurare, dar nici măcar o neregularitate procedurală nu a fost săvârşită în legătură cu aspectele analizate.

O motivare contradictorie a deciziei atacate nu poate fi reţinută nici în legătură cu obligarea RA-APPS la emiterea deciziei cu propunere de acordare de măsuri compensatorii prin puncte pentru apartamentul nr. x din imobilul situat în Bucureşti, str. x, aceeaşi soluţie fiind contestată de recurent şi pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ca o consecinţă a greşitei interpretări a actului juridic dedus judecăţii - identificat ca fiind acţiunea introductivă de instanţă -, dar şi pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca dovadă a greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 şi ale art. 1, art. 25 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Precizând doar că motivul legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greşita interpretare a actelor juridice deduse judecăţii în înţelesul de "negotium iuris" (întrucât pe calea acestuia se apără principiul de drept înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante), iar nu a actelor de procedură cum ar fi acţiunea introductivă de instanţă (în speţă, contestaţia), Înalta Curte reţine că, sub orice temei s-ar cerceta, soluţia criticată nu poate fi considerată nelegală, faţă de evoluţia procedurală a litigiului şi în care a avut loc rejudecarea cauzei în cel de-al doilea ciclu procesual.

Potrivit datelor cauzei, recurentul-pârât este unitate deţinătoare pentru apartamentul 1 din imobilul notificat, pentru care a şi încheiat contract de locaţiune cu K. (intervenţiei accesorii din etapa anterioară a judecăţii de recurs), în timp ce apartamentul 2 situat la etajul l al clădirii (ce reprezintă 43,9% din imobil) a fost înstrăinat de Primăria Municipiului Bucureşti soţilor F. şi G., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.11.1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, devenind, din acest motiv, imposibil de restituit în natură.

Expertizele de identificare a bunului notificat au stabilit că acesta se compune din teren în suprafaţă de 571 mp, casă de locuit, în suprafaţă de 164 mp (subsol, parter - apt. 1 şi etaj - apt. 2) şi garaj în suprafaţă de 31 mp.

Cu toate acestea însă, prin decizia emisă de recurent nr. 196/31.05.2004, a fost respinsă notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti cu nr. x/12.02.2002 "prin care doamna A. (...) solicită restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. x, conform Legii nr. 10/2001", sub motivul nedepunerii în termenul prevăzut de lege a actelor doveditoare a calităţii de persoană îndreptăţită, fără a se face în nici un fel vreuna din distincţiile arătate în prezent, cu privire la limitele în care RA-APPS poate fi considerată, potrivit legii, unitate deţinătoare.

Pur şi simplu, din cuprinsul deciziei contestate, se înţelege că RA-APPS a soluţionat notificarea în întregul ei, pronunţându-se asupra cererii de restituire a întregului imobil, fără a-şi limita examinarea notificării ori soluţia la partea din imobilul notificat pe care o deţinea. Tot astfel, acesta nu şi-a declinat competenţa soluţionării notificării, pentru partea din imobil pe care nu o deţinea (şi care fusese înstrăinată), în favoarea Primăriei Municipiului Bucureşti, aşa cum o obligau dispoziţiile art. 27 şi 28 ale Legii nr. 10/2001 (forma republicată).

Acţiunea dedusă judecăţii a fost concepută ca o contestaţie la Decizia nr. 196/31.05.2004, dar a fost îndreptată atât împotriva emitentului acesteia (RA-APPS), cât şi a Primăriei Municipiului Bucureşti, Prefecturii Municipiului Bucureşti şi Ministerului Finanţelor, solicitându-se, nediferenţiat, obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului şi la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din bun imposibil de restituit.

Pretenţiile îndreptate împotriva celorlalţi intimaţi, cu excepţia RA-APPS au beneficiat de o rezolvare separată, prin sentinţa civilă nr. 1009/22.11.2004, acestea fiind respins ca inadmisibile şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive, cu motivaţia că niciunul dintre intimaţi nu erau emitenţii deciziei contestate şi, de asemenea, că instanţa de judecată nu poate să se substituie entităţii notificate spre a dispune ea restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii, rolul său fiind doar de a cenzura decizia/dispoziţia entităţii deţinătoare emise în soluţionarea notificării (opinie jurisprudenţială ce a fost schimbată abia prin decizia de recurs în interesul legii nr. XX/2007 a ÎCCJ).

Această soluţie, cum s-a arătat, a fost menţinută prin decizia de apel nr. 45A/21.02.2017 şi, ulterior, prin cea de recurs nr. 674/6.04.2017, în timp ce pretenţiile formulate în contradictoriu cu RA-APPS, singura emitentă a unei decizii de soluţionare (în tot) a notificării, fiind rezolvate prin sentinţa civilă nr. 245/21.03.2005 a Tribunalului Bucureşti.

Mai trebuie precizat că, până la momentul pronunţării deciziei de apel nr. 45/21.02.2007, nu a existat nicio preocupare de clarificare în raporturile litigioase dintre părţi (contestator/intimatul RA-APPS) a calităţii de entitate deţinătoare a bunului notificat ori a limitelor până la care aceasta se întinde, cât îl priveşte pe emitentul deciziei contestate, problema de drept disputată rezumându-se la determinarea momentului până la care persoana îndreptăţită poate depune dovezi în privinţa drepturilor şi calităţii sale.

Chestiunea în cauză a fost sesizată de intimat abia subsecvent pronunţării deciziei nr. 45/21.02.2007 şi ca urmare a soluţiei acestei hotărâri (care, ca şi cea supusă prezentului control în legalitate, a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. x şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. x) prin recursul exercitat împotriva acesteia.

Deşi recursul a fost soluţionat de două ori (prima deciziei de recurs nr. 595/21.09.2007 a ÎCCJ, fiind anulată pentru lipsă de procedură în urma admiterii unei contestaţii în anulare), în niciuna din judecăţile înfăptuite asupra acestuia, critica respectivă nu a fost primită.

Înalta Curte reţine că problema în analiză a fost criticată de intimată atât pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ. (motivat de faptul că instanţa de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut şi că hotărârea pronunţată cuprinde motive contradictorii), cât şi pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs apreciind criticile ca nefondate deoarece a constatat că instanţa de apel, judecând astfel, s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut şi nici nu rezultă o contrarietate între soluţiile asupra celor două sentinţe supuse controlului judiciar pe calea apelului, deoarece exercitând controlul jurisdicţional asupra deciziei emisă de RA-APPS, instanţa "(...) s-a pronunţat ea însăşi asupra măsurilor reparatorii la care a apreciat că este îndreptăţit contestatorul, în baza Legii nr. 10/2001".

Cât priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analiza în recurs a urmărit să verifice în ce măsură se poate considera că s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită a notificatorului, apreciindu-se că, din acest punct de vedere şi relativ la dovedirea dreptului de proprietate al autoarei asupra imobilului în litigiu, situaţia de fapt nu a fost deplin stabilită, motiv pentru care soluţia a fost aceea a casării în parte a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de contestator împotriva sentinţei civile nr. 245/2005, în timp ce îndrumările date instanţei de rejudecare au privit problema administrării în dosar a originalelor înscrisurilor depuse în copii certificate, privitoare la dreptul de proprietate şi calitatea de persoană îndreptăţită.

Deşi, faţă de acest răspuns dat de instanţa de recurs criticilor formulate de RA-APPS împotriva soluţiei instanţei de apel de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru apt. 2, ar fi greu de admis că lămurirea calităţii intimatului de unitate deţinătoare mai poate fi văzută ca o sarcină trasată instanţei de rejudecare prin formularea de ordin general a deciziei de casare "(...) celelalte critici formulate de pârâtă, care se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care vor fi analizate cu ocazia rejudecării cauzei (...)", se constată că la rejudecarea cauzei în apel a lipsit din nou această preocupare a RA-APPS, atât pe parcursul administrării probatoriilor, dar şi la momentul dezbaterilor asupra apelului (cum rezultă din cuprinsul încheierii din 28 ianuarie 2021) de a cere să se determine calitatea sa de unitate deţinătoare, limitat la partea din imobil pe care o deţine.

Având în vedere în mod coroborat, pe de o parte soluţia instanţei de recurs din decizia nr. 674/6.04.2017 asupra pretenţiilor rezolvate în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 1009/22.11.2004, dar şi modul în care aceasta răspunde criticilor (întemeiate pe art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ.) vizând soluţia de obligare a RA-APPS la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, Înalta Curte apreciază că la finalul celui dintâi ciclu procesual parcurs în cauză, chestiunea calităţii recurentei de unitate deţinătoare fusese tranşată şi depăşită. Neclarificarea la timp a acesteia este şi consecinţa propriei conduite a RA-APPS care, cum s-a arătat, nu a manifestat preocuparea verificării acestei calităţi la data soluţionării notificării şi emiterii deciziei nr. 196/31.05.2004, dar nici ulterior, în etapa fazei judiciare a procedurii, pe durata mai multor ani, până în anul 2007, când a formulat recursul împotriva deciziei nr. 45A/21.02.2007.

Văzând şi limitele/îndrumările trasate prin decizia de casare instanţei de rejudecare, subordonate obiectivului de verificare a dovezilor făcute de succesorii contestatorului în privinţa calităţii acestuia de persoană îndreptăţită şi în privinţa dreptului de proprietate a cărui recunoaştere a solicitat, Înalta Curte apreciază că, la acest moment, aspectul sesizat - acela al limitării calităţii recurentei de entitate deţinătoare la o parte a imobilului notificat, respectiv apartamentul 1- nu mai poate fi luată în discuţie nici ca dovadă a unor motive contradictorii pretins existente în hotărârea atacată şi nici ca argument al nelegalităţii soluţiei acesteia, pentru o nesocotire a art. 1, 25 şi 27 din Legea nr. 10/2001, cum s-a invocat.

În definitiv, penultimul paragraf al dispozitivului deciziei atacate, nu instituie pentru recurent decât obligaţia de a derula procedura prevăzută în Legea nr. 165/2013 pentru partea din imobil ce s-a stabilit că nu mai poate fi restituită în natură succesorilor fostului proprietar ca urmare a înstrăinării sale, respectiv apartamentul nr. x, prin emiterea deciziei de stabilire a măsurilor compensatorii prin puncte şi prin înaintarea acesteia Secretariatului Comisiei Naţionale.

Cât priveşte criticile susţinute cu titlu subsidiar prin memoriul de recurs, acestea nu vor fi spuse examinării, observându-se că prin intermediul lor recurentul supune verificării modul în care instanţa de apel a interpretat şi valorificat probatoriile dosarului, susţinerea fiind aceea că instanţa din rejudecare a emis opinii personale, în pofida datelor izvorâte din documente, chiar şi originale fiind ele.

Întrucât activitatea de analiză şi interpretare a probelor este apanajul instanţelor de fond şi nu poate face obiectul controlului în legalitate al instanţei de recurs, în considerarea tuturor argumentelor anterior prezentate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 287 A din 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2022.