Insurance litigation finality: Supreme Court bars cassation appeal under post-2018 procedural law excluding assurance matters from extraordinary review

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 5 martie 2019 sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.A. la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri morale şi materiale: 200.000 euro pentru A., reprezentând daune morale, şi 184 RON daune materiale ca urmare a decesului fiului său, A., 200.000 euro pentru B., reprezentând daune morale, şi 8.214,72 RON daune materiale ca urmare a decesului fiului său, A., penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere de la data de 19 februarie 2019, data refuzului de a acorda despăgubirea şi până în momentul plăţii efective şi cheltuieli de judecată.

În drept au invocat prevederile art. 50, 53, 11 din Legea nr. 132/2017, art. 12 şi 26 din Norma ASF nr. 20/2017, art. 189 şi 223 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 1391 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 1071 din 5 iunie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale, ridicată din oficiu şi invocată şi de către pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Cluj.

3. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Cluj

Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 128 din 5 martie 2020 a admis, în parte, cererea de chemare în judecată dispunând următoarele: a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 184 RON cu titlu de daune materiale, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 19.02.2019 şi până la plata efectivă a daunelor materiale; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plăţii, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 19.02.2019 şi până la plata efectivă a daunelor morale; a obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 8.214,72 RON cu titlu de daune materiale, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 19.02.2019 şi până la plata efectivă a daunelor materiale; a obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent RON la data plăţii, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 19.02.2019 şi până la plata efectivă a daunelor materiale; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta S.C. C. S.A. a promovat apel principal, iar reclamanţii A. şi B. au exercitat apel incident.

4. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj

Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 203A din 14 octombrie 2020 a admis excepţia netimbrării apelului incident, invocată din oficiu, a anulat, ca netimbrată, calea de atac declarată de reclamanţi şi a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

5. Recursul exercitat în cauză

Hotărârea curţii de apel a făcut obiect al recursului din partea pârâtei S.C. C. S.A.

În dezvoltarea primei critici, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) şi 330 alin. (1) C. proc. civ. şi dreptul la apărare al asigurătorului prin aceea că a respins proba cu expertiza, la dosar neregăsindu-se niciun document emis de o autoritate publică sau expert prin care să se stabilească cauza producerii accidentului sau persoana vinovată de săvârşirea acestuia. A arătat că administrarea probei se impune pentru a se stabili în ce măsură şoferul asigurat a produs accidentul şi pentru a se aprecia asupra incidenţei cauzei exoneratoare de răspundere reprezentată de nepurtarea centurii de siguranţă. Instanţa de apel nu a depus toate diligenţele în cauză pentru aflarea adevărului şi, în final, şi-a întemeiat hotărârea tocmai pe aspectele care necesitau părerea unui expert, nesocotind în acest mod dreptul la apărare al recurentei.

Prin cea de-a doua critică expusă, recurenta a reproşat instanţei o soluţionare greşită a capătului de cerere referitor la penalităţile de întârziere, în ce priveşte aplicarea prevederilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie. Cu titlu de principiu, din aceste prevederi se desprinde ideea că asigurătorul va fi obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată dacă îşi îndeplineşte defectuos sau nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite de art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, respectiv de a plăti despăgubirea în 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire de către păgubit sau de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti ori a altei hotărâri de soluţionare alternativă a litigiului.

În speţă, în baza documentelor puse la dispoziţie, pârâta a apreciat că nu este posibilă determinarea despăgubirilor, astfel că nu poate fi obligată la plata de penalităţi de la data de 19.02.2019. Prin urmare, cum nu-i poate fi imputată vreo culpă cu privire la obligaţia de a achita daunele morale, nu poate fi sancţionată pentru neîndeplinirea obligaţiei legale prin aplicarea penalităţilor de întârziere.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Calea de atac a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în recurs

Intimaţii A. şi B. au depus întâmpinare, în cadrul căreia au invocat, în principal, două excepţii: tardivitatea recursului, pe considerentul că hotărârea instanţei de apel a fost comunicată recurentei la 23 octombrie 2020, iar recursul a fost declarat la 25 noiembrie 2020; nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate indicate, art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, au argumentat că nu sunt întrunite cerinţele pentru existenţa celor două cazuri de casare invocate şi au solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a recursului, fără a depune la dosar dovada efectuării acestora.

Recurenta, prin concluziile scrise formulate ulterior închiderii dezbaterilor, a arătat, în esenţă, pe problema admisibilităţii recursului că între aceasta şi reclamanţi nu există un contract de asigurare, dreptul la despăgubire decurgând din fapta ilicită a asiguratului C. şi grefându-se pe principiul răspunderii civile delictuale.

7. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză nu a fost realizată procedura de filtru, data iniţială a dosarului fiind 5 martie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, la care a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru.

Prin rezoluţia din 13 aprilie 2021 s-a stabilit termen la 20 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând excepţia inadmisibilităţii recursului, care are prioritate faţă de soluţionarea celorlalte două excepţii ridicate prin întâmpinare de intimaţii B. şi A., în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de judecată a fost sesizată cu soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală formulate de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., având ca temei prevederile art. 50, 53, 11 din Legea nr. 132/2017, art. 12 şi 26 din Norma ASF nr. 20/2017, art. 189 şi 223 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 1391 C. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei - societate de asigurări - la plata de despăgubiri, reprezentând daune materiale şi morale, precum şi a penalităţilor de întârziere, cauzate de producerea accidentului din 30 septembrie 2018, în urma căruia a rezultat decesul conducătorului D. şi al fiului reclamanţilor A..

Potrivit obiectului cererii deduse judecăţii şi normelor legale invocate de reclamantă, se constată că litigiul este unul născut în materia asigurărilor, obligaţiile pârâtei izvorând dintr-un raport de asigurare, în considerarea unui contract de asigurare valabil încheiat şi a producerii riscului asigurat.

Art. 483 alin. (2) din Codul de procedură, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1074/2018, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanţe, respectiv 5 martie 2019, prevede că "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia asigurărilor nu sunt supuse recursului, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018.

Aşadar, începând cu data intrării în vigoare a modificărilor aduse C. proc. civ. prin acest act normativ - 21 decembrie 2018 - în litigiile din materia asigurărilor calea de atac a recursului este suprimată, noile reguli de procedură aplicându-se, evident, doar cererilor de chemare în judecată promovate ulterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018, art. 24 din C. proc. civ. statuând că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. "sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs".

Prin urmare, având în vedere că data depunerii cererii de chemare în judecată este 5 martie 2019 şi că prezentul litigiu este unul născut în materia asigurărilor, în considerarea unui contract de asigurare valabil încheiat şi a producerii riscului asigurat, hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj este definitivă, întrucât prevederile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. înlătură expres posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor pronunţate în litigii din materia asigurărilor.

Se mai reţine că, în raport de dispoziţiile art. 457 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora "Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege", menţiunea în cuprinsul deciziei atacate a faptului că părţile au deschisă calea de atac a recursului nu are niciun efect asupra admisibilităţii căii de atac, potrivit celor mai sus-arătate.

Astfel, menţiunea greşită din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată de către părţi nu le poate crea acestora un drept nerecunoscut de lege.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalităţii, cât şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, motiv pentru care apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de acesta.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale, în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

În concluzie, constatând că hotărârea pronunţată în apel nu putea fi atacată cu recurs deoarece legiuitorul a suprimat expres această cale de atac în privinţa litigiilor izvorâte din contracte de asigurare, se va respinge, ca inadmisibil, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 203/A din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

În ceea ce priveşte solicitarea intimaţilor A. şi B., de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge, întrucât la dosarul cauzei nu se regăsesc dovezi privind efectuarea unor atare cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 203/A din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2021.