Delictual liability of public legal person for forged signature: requirement that illicit act be committed by governing organs

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. x/2019, la 15 aprilie 2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta U.A.T. Turnu Ruieni, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 265.496,46 RON, actualizată cu dobânda legală până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1349 şi următoarele C. civ.

Pârâta U.A.T. Turnu Ruieni a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; constatarea naturii acţiunii ca fiind în contencios administrativ; excepţia netimbrării primului capăt de cerere; excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 1132 din 26 septembrie 2018 a Tribunalului Caraş-Severin, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 218 din 19 februarie pronunţată de Curtea de Apel Timişoara; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

Ulterior, pârâta U.A.T. Turnu Ruieni a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune.

La termenul de judecată din 13 noiembrie 2019, instanţa a respins excepţiile sus-menţionate; în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a o formula; a respins şi cererea de introducere forţată în cauză a altei persoane, formulată de pârâtă.

La termenul de judecată din 13 ianuarie 2020, reclamantul a majorat cuantumul pretenţiilor la suma de 674.194,77 RON, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 262/12 martie 2020, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel:

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul A., criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Pârâta intimată a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin decizia nr. 124 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că prima instanţă a stabilit, în mod corect, starea de fapt dedusă judecăţii, mai precis, că, la originea cauzei, stă împrejurarea că, prin încheierea penală nr. 234/18 iulie 2017, pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. x/2017, s-a dispus desfiinţarea înscrisului intitulat "act adiţional din 29 aprilie 2013 la contractul de închiriere păşune comunală", înregistrat sub nr. x/06 mai 2013, încheiat între B. şi reclamantul apelant.

În esenţă, acesta din urmă a pretins obligarea pârâtei intimate la plata unei sume de bani, deoarece, micşorându-i-se suprafaţa de teren primită în chirie, nu i s-a plătit de către A.P.I.A. o parte din suma cuvenită, iar o altă parte din sumă a fost nevoit să o restituie.

În speţă, nu sunt întrunite, în mod cumulativ, condiţiile răspunderii civile delictuale.

Conform art. 1357 din noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Din acest text de lege derivă condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

Din examinarea ansamblului probator a rezultat, fără îndoială, că a fost comisă o faptă ilicită, materializată prin falsificarea semnăturii reclamantului apelant pe înscrisul intitulat "act adiţional din 29 aprilie 2013", astfel cum a statuat instanţa penală în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Caransebeş. De asemenea, corespunde adevărului şi că reclamantul apelant a suferit un prejudiciu prin raportare la sumele alocate de A.P.I.A., sume din care a avut de restituit o parte, iar o parte nu i-a mai fost acordată.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate şi elementul vinovăţie, instanţa nu poate conchide că acestea ar fi îndeplinite şi că, totodată, ar cădea în sarcina pârâtei intimate. Pentru a decide astfel, Curtea a avut în vedere împrejurarea că, deşi înscrisul ante-menţionat a fost desfiinţat ca fals, instanţa penală nu a stabilit autorul falsului; dimpotrivă, s-a arătat că nu a putut fi identificat autorul falsului, astfel că, faţă de imposibilitatea instanţei penale de a tranşa acest aspect, cu atât mai puţin ar putea instanţa civilă să declare, cu grad de certitudine, că semnătura falsificată a fost executată de un reprezentant al pârâtei intimate. La aceasta se adaugă şi că, din cuprinsul proceselor-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare depuse în probaţiune în dosarul primei instanţe, a rezultat că fermierul (reclamantul apelant) a depus cereri de plată din conţinutul cărora rezultă suprafeţe mai mici decât cea avută în vedere iniţial (70 de ha care trebuia menţinută pe o durată de 5 ani începând cu anul 2010) - deci, cauza neregulilor identificate de A.P.I.A. nu o reprezintă reducerea suprafeţei închiriate ca urmare a semnării actului adiţional (ulterior desfiinţat ca fals), ci chiar declaraţiile reclamantului apelant, care, abia în anul 2016, a formulat o plângere penală, ulterior recepţionării unui număr de două procese-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare. Reclamantul a susţinut că raportarea instanţei trebuie făcută la suprafaţa diminuată prin înscrisul semnat în fals şi prin care se diminua suprafaţa închiriată, or, în speţă, nu s-a probat că, între declararea unei suprafeţe mai reduse şi încheierea actului adiţional în discuţie, există legătură; dimpotrivă, din considerentele hotărârii penale a rezultat că, chemat fiind la sediul Primăriei în anul 2013, reclamantul apelant a refuzat semnarea actului adiţional prin care se micşora suprafaţa de teren închiriată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material cu privire la răspunderea civilă, respectiv art. 1349, art. 1373, art. 1356, art. 1357 alin. (2) C. civ.

Fapta ilicită constă în falsificarea actului adiţional din 2013. Actul adiţional desfiinţat ca fals este cauza pentru care reclamantul a suferit acest prejudiciu invocat, întrucât determinat de existenţa acestui act, nu a putut solicita, începând cu anul 2013, subvenţie pentru suprafaţa de 23 ha, care, potrivit actului adiţional, nu mai era închiriată reclamantului. Rezultă, deci, că există legătură de cauzalitate între fapta ilicită - actul adiţional fals - şi prejudiciu.

S-a invocat faptul că reclamantul, în 2011, şi-a redus voluntar o parte din suprafaţă. Recurentul nu s-a raportat însă la prejudiciul din 2011, creat ca urmare a reducerii voluntare de suprafaţă, ci la cel produs ca urmare a actului fals, în raport de care, de la data încheierii sale, nu a mai putut solicita subvenţie pentru suprafaţa de 23 ha. Reclamantul nu mai putea solicita acesta subvenţie, întrucât actul adiţional, până la momentul declarării lui ca fals prin încheierea penală nr. 234/2017 pronunţată de Judecătoria Caransebeş, trebuia acceptat ca fiind valabil, cu consecinţa imposibilităţii semnării de către parte a unui alt înscris contrar actului adiţional, întrucât se putea angaja răspunderea sa penală.

Instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1356 C. civ. şi următoarele, în sensul că nu a analizat prejudiciul creat reclamantului prin actul fals, în ceea ce priveşte imposibilitatea de a solicita subvenţie pentru suprafaţa de 23 ha, care, potrivit actului adiţional nu mai era închiriată reclamantului.

S-a reţinut, în mod eronat, că nu există legătură între declararea unei suprafeţe mai reduse şi încheierea actului adiţional. Din încheierea penală nr. 234/2017 pronunţată de Judecătoria Caransebeş, rezultă, cu efect de putere de lucru judecat, că, în speţă, actul adiţional fals a fost comunicat de pârâtă la A.P.I.A., recurentul aflând de acest act în urma corespondenţei cu A.P.I.A.

Pârâta a semnat actul adiţional cunoscând că este fals. Încheierea penală reţine că semnătura de la rubrica "proprietar" a fost executată de către pârâtă (primarul C.). Astfel, pârâta răspunde pentru fapta proprie în temeiul art. 1356 şi următoarele C. civ.

Instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1356 C. civ. şi următoarele, în sensul că nu a analizat faptul că pârâta a întocmit actul fals şi cunoştea că semnătura de la rubrica "chiriaş" este falsă. Aceste aspecte rezultă din considerentele încheierii penale 234/2017, unde se statuează că recurentul a afirmat, în cadrul instituţiei pârâte, că nu semnează un asemenea act.

Încheierea penală reţine că, cel mai probabil, semnătura de la rubrica "chiriaş" a fost executată de către C. - reprezentantul pârâtei. Aplicând prezumţia judiciară ca mijloc de probă, semnătura nu putea fi falsificată decât de reprezentantul pârâtei în condiţiile în care actul a fost întocmit de către pârâtă şi semnat de către reprezentantul acesteia. Astfel, pârâta răspunde şi raportat la răspunderea comitenţilor pentru prepuşi, în temeiul art. 1373 C. civ.

Instanţa a aplicat greşit art. 1356 C. civ. şi art. 1357 alin. (2) C. civ., în sensul că nu a ţinut seama că, în speţă, comitentul răspunde pentru cea mai uşoară culpă pentru prepus.

În concluzie, a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 674.194.77 RON.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata U.A.T. Comuna Turnu Ruieni a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, constatarea nulităţii căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi, pe fond, admiterea căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., prioritar se impune analiza excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata pârâtă, raportat la susţinerile acesteia privind imposibilitatea încadrării criticilor formulate de recurent în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

Excepţia este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă ca atare, determinat de împrejurarea că aceste critici, astfel cum au fost prezentate în precedent, se circumscriu cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ., referitor la pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin susţinerile prezentate în cererea de recurs, reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor în materia răspunderii civile delictuale (art. 1349, art. 1373, art. 1356, art. 1357 alin. (2) C. civ.) de către instanţa de apel, sub aspectul constatării greşite, în opinia sa, a neîndeplinirii condiţiilor vizând legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, respectiv vinovăţia intimatei pârâte.

Prin urmare, este întrunită cerinţa reglementată de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit căreia cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac şi dezvoltarea lor, nefiind incident art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, care prevede sancţiunea nulităţii recursului în ipoteza neîncadrării motivelor în cazurile de casare reglementate în art. 488.

Pe fondul căii de atac, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru prejudiciul creat prin fapta proprie este reglementată în art. 1357-1371 coroborate cu prevederile art. 219 şi 221 C. civ.

Pentru a fi angajată o asemenea răspundere, este necesar a fi îndeplinite trei dintre condiţiile generale, respectiv fapta ilicită a organului de conducere sau administrare, prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Fapta ilicită prezintă particularitatea că trebuie săvârşită de persoana sau persoanele care au calitatea de organe de conducere sau administrare ale persoanei juridice.

În acest caz nu se impune probarea şi a vinovăţiei organului de conducere care a săvârşit fapta ilicită generatoare a prejudiciului, deoarece, în raporturile cu victima, răspunderea persoanei juridice este obiectivă.

Pe lângă condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cazul răspunderii persoanelor juridice, este necesară şi o condiţie specială, respectiv fapta ilicită să fi fost comisă de organele de conducere sau de administrare în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor care le-au fost încredinţate. În acest sens, dispoziţiile art. 221 C. civ., care reglementează răspunderea persoanelor juridice de drept public, intimata pârâtă făcând parte din această categorie, menţionează că, dacă nu există prevedere legală contrară, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat. Or, art. 219 alin. (1) C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapte juridice, prevede, în teza finală, această condiţie specială, ca fapta ilicită să fi fost săvârşită de organele de conducere sau de administrare în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor care le-au fost încredinţate.

Toate cerinţele enunţate mai sus trebuie îndeplinite în mod cumulativ, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice.

În speţă, instanţa de apel a constatat existenţa unei fapte ilicite, prin falsificarea înscrisului ulterior desfiinţat prin încheierea penală nr. 234/18 iulie 2017 a Judecătoriei Caransebeş, precum şi a prejudiciului, constând în sumele de bani restituite către A.P.I.A. sau neacordate de această instituţie reclamantului ca urmare a micşorării suprafeţei de teren pentru care au fost pretinse. În consecinţă, aceste două condiţii ale răspunderii civile delictuale nu mai comportă dezbateri în recurs.

Pe de altă parte, a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele vinovăţiei şi legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, determinat de împrejurarea că instanţa penală nu a stabilit autorul falsului, pentru a se putea considera că falsificarea semnăturii reclamantului este realizată de reprezentantul pârâtei; în plus, a avut în vedere că nu actul desfiinţat a fost cauza neregulilor identificate de A.P.I.A., ci propriile declaraţii ale reclamantului, care a depus cereri de plată pentru suprafeţe mai mici decât cea iniţială de 70 de ha, fără să se poată stabili o conexiune între actul adiţional încheiat şi aceste declaraţii.

Contrar opiniei recurentului, nu se poate constata, în recurs, prin aplicarea unor prezumţii judiciare (mijloc de probă), că semnătura falsificată de la rubrica "chiriaş" aparţine celui care a semnat la rubrica "proprietar" din actul adiţional, respectiv primarului de la data încheierii actului, C., pornind de la cele descrise în încheierea penală prin care a fost desfiinţat înscrisul falsificat. Un astfel de raţionament ar presupune reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în faţa de instanţelor de fond, cât şi prin valorificarea altor mijloace de probă (prezumţiile), pe care Curtea de Apel nu le-a utilizat, ceea ce nu este admis în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, care permite numai verificarea legalităţii deciziei atacate, nu şi a temeiniciei hotărârii (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.). În aceste condiţii, pornind de la cele reţinute de instanţa de prim control judiciar în raport de hotărârea penală, şi anume că nu a fost stabilit autorul falsului, Înalta Curte constată că nu este întrunită cerinţa particulară a faptei ilicite, respectiv ca aceasta să fi fost săvârşită de un organ de conducere sau de administrare al intimatei pârâte, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acesteia din urmă.

În acest context, în absenţa îndeplinirii uneia dintre condiţiile răspunderii delictuale a persoanei juridice, nu mai prezintă relevanţă în ce măsură există sau nu o legătură de cauzalitate între declaraţiile recurentului privind suprafeţe mai mici de teren decât cea iniţială şi actul falsificat, în sensul de motiv intern al părţii pentru care a indicat suprafeţe micşorate determinat de riscul angajării răspunderii sale penale. Admiterea demersului judiciar al recurentului presupune, cum s-a arătat deja, întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

În ce priveşte răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1373 C. civ., aceasta reprezintă o cauză juridică nouă, invocată direct în recurs, omisso medio, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată nu conţine elemente de fapt şi de drept care să descrie şi să fundamenteze un asemenea tip de răspundere, care reprezintă o răspundere a persoanei juridice pentru fapta altuia, iar nu pentru fapta proprie.

În subsidiar, o astfel de răspundere nici nu ar putea fi stabilită în cauză, în absenţa identificării comitentului care ar fi săvârşit falsul, raportat la cele stabilite de instanţa de apel cu referire la hotărârea penală, conform căreia nu a fost identificat autorul falsului.

În concluzie, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii delictuale, nu se poate reţine încălcarea de către Curte a dispoziţiilor legale evocate de recurent, astfel încât, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Respingerea recursului implică aceeaşi soluţie în ce priveşte cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată, care nu poate beneficia de sumele de bani avansate cu acest titlu, deoarece a pierdut procesul, nefiind, deci, îndeplinite cerinţele art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 5.000 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, reduse în condiţiile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod. Referitor la onorariul de avocat pretins de intimată, în cuantum de 25.000 de RON, Înalta Curte apreciază că acesta este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat (redactare întâmpinare şi participare la un singur termen de judecată, la care cauza a fost soluţionată). În ce priveşte hotărârea nr. 82/17-18 iulie 2020 emisă de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, depusă în justificarea sumei pretinse, constată că aceasta vizează doar un ghid orientativ al onorariilor minimale, operantă, eventual, doar în raporturile dintre avocat şi clientul său şi care, în niciun caz, nu poate produce efecte asupra dreptului instanţei de judecată de a face aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţie cu forţă normativă superioară hotărârii U.N.B.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata Unitatea Administrativ Teritorială Turnu Ruieni.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 124 din 30 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata Unitatea Administrativ Teritorială Turnu Ruieni, reduse în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2021.