Cassation appeal against property sale for lack of cause and simulation dismissed for exceeding legal review scope

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la 5 aprilie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în principal, să se constate următoarele: caracterul simulat al actului public conform art. 1289 C. civ., în sensul constatării fictivităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 601 din 3 aprilie 2014, încheiat între reclamant şi C. - soţia reclamantului la acel moment, în calitate de vânzători, şi pârâtul B., în calitate de cumpărător, părţile disimulând complet realitatea, stabilind în actul secret că actul aparent nu va produce niciun efect juridic; nulitatea contractului urmare a cauzei ilicite/fraudei la lege care a stat la baza încheierii acestuia, în conformitate cu prevederile art. 1238 alin. (2) C. civ.; repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, în sensul rectificării înscrierilor din Cărţile Funciare nr. x şi nr. y sau restituirii prin echivalent; radierea dreptului de proprietate înscris pe numele pârâtului asupra imobilelor situate în strada x nr. 35 - 37, Bucureşti, care au făcut obiectul contractului şi înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor identificate mai sus pe numele reclamantului şi al numitei C., proprietari în devălmăşie asupra imobilelor.

În subsidiar, reclamantul a solicitat anularea contractului pentru lipsa cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 1238 alin. (1) C. civ., consecinţa fiind desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv rectificarea Cărţilor Funciare nr. x şi y, astfel cum s-a evidenţiat mai sus.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 29 ianuarie 2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins acţiunea, ca nefondată, şi l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 1.190 RON cheltuieli de judecată către pârât.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

3. Decizia pronunţată în apel de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs reclamantul A..

Printr-o primă critică subsumată ipotezei de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..(când hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul reproşează curţii de apel că nu a verificat condiţiile existenţei simulaţiei prin analizarea conjugată a tuturor elementelor care impuneau constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare invocat în speţă. În opinia sa, numai într-o astfel de ipoteză ar fi fost realizată o verificare efectivă şi corectă a condiţiilor subiective privind simulaţia.

Instanţa de apel nu a analizat probatoriul administrat în cauză cu privire la acordul simulatoriu dintre părţi, respectiv declaraţia martorului D., care a asistat la discuţiile telefonice între acestea. A reţinut că martorii propuşi de reclamant nu au fost prezenţi la încheierea contractului public şi a acordului simulatoriu secret invocat, ceea ce înseamnă că aspectele relatate le-au aflat de la reclamant. Aşadar, ei au transmis instanţei numai percepţia subiectivă a reclamantului asupra actelor încheiate.

Mai departe, susţine recurentul că greşit a apreciat instanţa că prin existenţa dosarului având ca obiect atragerea răspunderii administratorilor în cadrul procedurii de insolvenţă a societăţii la care era asociat nu se probează caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare şi nici nu se poate naşte prezumţia că actul s-a încheiat exclusiv în scopul sustragerii bunului de la o posibilă urmărire a creditorilor societăţii, câtă vreme nu se identifică cel puţin un început de dovadă scrisă cu care să se coroboreze.

A fost evaluată eronat pe aspectul menţionat şi corespondenţa purtată între părţi, respectiv e-mailurile în care se discutau aspecte legate de plata impozitului sau a utilităţilor.

În concluzie, pentru a aprecia incidenţa dispoziţiilor referitoare la simulaţie, instanţa era datoare să examineze împreună toate aspectele deduse prin cererea de chemare în judecată, precum şi probatoriul relevat anterior, analiza separată a acestor elemente calificându-le ca simple împrejurări.

Prin a doua critică formulată în legătură cu modalitatea de soluţionare a capătului subsidiar de cerere, prin care s-a solicitat anularea contractului pentru lipsa cauzei, pe temeiul art. 1238 alin. (1) C. civ., partea reclamă o necercetare a tuturor elementelor care justificau admiterea acestuia. Instanţa a apreciat greşit că nu s-a probat lipsa cauzei contractului de vânzare-cumpărare, respectiv lipsa preţului stipulat în cadrul acestuia. În evaluarea probatoriilor administrate, a interpretat diferit declaraţiile martorilor în legătură cu plata preţului din contract, chiar dacă ele vizau situaţii de fapt identice. A dat eficienţă depoziţiei martorului propus de intimat, care avea cunoştinţă de la acesta despre o pretinsă plată a contravalorii imobilului şi a considerat că nu pot fi valorificate declaraţiile de martori propuşi de reclamant, cu argumentul că informaţiile furnizate (că nu s-a plătit nici un preţ) au fost transmise direct de parte.

A mai reţinut, cu încălcarea prevederilor art. 278 C. proc. civ., că reclamantul este decăzut din dreptul de a contesta chitanţele prin care se atestă luarea cu împrumut a unor sume de bani, depuse în faţa instanţei de fond. Copiile nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei de vreme ce intimatul nu a demonstrat că a dispus de suma pretinsă cu titlu de preţ al imobilului.

A treia critică relevă incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căreia se contestă respingerea solicitării de a pune în vedere părţii intimate, în baza dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ., să prezinte în original chitanţele de împrumut depuse la dosarul de fond, sub sancţiunea neluării în seamă. Se mai invocă şi respingerea greşită a cererii de efectuare a unei expertize tehnice având ca obiectiv stabilirea de către expert dacă cele două chitanţe încheiate între pârât şi numiţii E. şi F. au fost redactate la datele menţionate în cuprinsul acestora sau ulterior, precum şi de emitere a unei adrese către ANAF în vederea comunicării veniturilor realizate de intimat în perioada 2011-2014.

Din lecturarea textului art. 292 C. proc. civ. nu rezultă că această obligaţie ar subzista doar în cazul judecării unei cauze pe fond şi până la primul termen după depunerea înscrisului, cum incorect s-a apreciat.

Recurentul consideră relevantă din punct de vedere al susţinerilor formulate decizia nr. 9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care se clarifică regimul de încuviinţare a probelor noi în etapa procesuală a apelului.

Ultima critică din recurs pune în discuţie nepronunţarea instanţei asupra unor aspecte din cererea de apel vizând netemeincia susţinerilor intimatului privind provenienţa sumei achitate cu titlu de preţ al contractului, scopul încheierii actului, pentru a se evita urmărirea creditorilor asupra patrimoniului reclamantului şi al fiicei intimatului şi o parte din probe, care dovedesc existenţa actului secret (este vorba despre e-mailurile din 12 şi 15 mai 2014, primite de la intimat, în cuprinsul cărora sunt comunicate decizii de impunere şi suma pe care trebuie să o plătească cu titlu de impozit). Prin examinarea nici măcar sumară a acestor apărări, i s-a încălcat recurentului dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 21 Constituţie şi art. 6 din CEDO, în componenta examinării de către instanţă a mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

Pentru toate motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, în vederea administrării de probe, în principal, şi rejudecarea litigiului în sensul admiterii acţiunii introductive de instanţă aşa cum a fost formulată, în subsidiar.

5. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului de admisibilitate în principiu a recursului, prin raport reţinându-se că recurentul are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate şi că aceasta a fost promovată în termen.

Completul de filtru C4 a constatat că raportul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi a dispus comunicarea acestuia, în vederea formulării unor puncte de vedere.

6. Apărările în recurs

Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia netimbrării recursului din perspectiva neachitării taxei judiciare de timbru şi excepţia nulităţii căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a cerut respingerea căii de atac, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 8 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul reclamantului, soluţionând şi cele două excepţii ridicate de intimat prin întâmpinare, în sensul respingerii lor, şi a acordat termen, pentru soluţionarea căii de atac pe fond, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la 20 mai 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază util a sublinia una dintre trăsăturile esenţiale ale recursului, anume aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat, în conformitate cu prevederile art. 488 C. proc. civ., la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunţate de instanţa de apel.

O primă limită este aceea care rezultă din prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate şi analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticile prin care recurentul tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

Prima critică dezvoltă doar în aparenţă ideea de aplicare greşită a legii, respectiv că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile legale prin aceea că nu a verificat condiţiile existenţei simulaţiei prin analizarea conjugată a tuturor elementelor care impuneau constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare invocat în speţă.

În realitate, susţinerile formulate vizează aprecierea instanţei de apel asupra probatoriului administrat în cauză cu privire la existenţa acordului simulatoriu între părţi. Curtea de apel nu a analizat şi coroborat elementele de probatoriu din dosar, a evaluat eronat corespondenţa purtată între părţi, respectiv e-mailurile în care se discutau aspecte legate de plata impozitului sau a utilităţilor, a pierdut din vedere, în evaluarea declaraţiei martorului D., faptul că acesta a asistat la discuţiile telefonice între părţi şi a interpretat greşit că existenţa procesului având ca obiect atragerea răspunderii administratorilor în cadrul procedurii de insolvenţă a societăţii la care reclamantul era asociat nu probează caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare şi nici nu poate naşte prezumţia că actul s-a încheiat exclusiv în scopul sustragerii bunului de la o posibilă urmărire a creditorilor societăţii, câtă vreme nu se identifică cel puţin un început de dovadă scrisă cu care să se coroboreze.

Înalta Curte constată că aceste aspecte critice nu sunt de natură a evidenţia o situaţie de greşită aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută în primă instanţă şi apel - instanţe cărora legea le oferă competenţa de a evalua probele şi de a stabili, pe baza acestora, situaţia de fapt pe care se grefează litigiul dedus judecăţii, ci descriu erori pretins intervenite în chiar demersul de stabilire a situaţiei de fapt, prin prisma probelor administrate.

Astfel, se reţine că se reproşează instanţei de apel că nu a făcut o evaluare corectă a probelor şi, prin aceasta, a stabilit în mod eronat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa simulaţiei, fapt ce a condus la respingerea acţiunii introductive de instanţă.

Or, o reapreciere a probelor deja administrate în cauză, cu influenţă asupra situaţiei faptice reţinute de cele două instanţe ierarhic inferioare, excede unei verificări de legalitate apte a se circumscrie exigenţelor care se degajă din prevederile art. 488 din C. proc. civ.

În concluzie, pe aspectele deduse judecăţii, criticile nu pot fi cenzurate de prezenta instanţă, ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocată doar formal.

Aceeaşi constatare se impune şi în privinţa aserţiunilor din cadrul celei de-a doua critici privitoare la modalitatea de soluţionare a capătului subsidiar de cerere, prin care s-a solicitat anularea contractului pentru lipsa cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 1238 alin. (1) C. civ.. Nu se pune problema unei încălcări a acestor dispoziţii de către instanţa de apel în cercetarea lipsei cauzei contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a lipsei preţului stipulat în cuprinsul acestuia, ci se aduc în discuţie, din nou, aprecieri asupra probatoriilor administrate pe acest aspect - au fost interpretate diferit declaraţiile martorilor audiaţi pentru ambele părţi în legătură cu plata preţului din contract, deşi vizau situaţii de fapt identice. Or, cum s-a argumentat şi în precedent, criticile ce implică aprecierea asupra probatoriului valorificat în dosar nu pot fi supuse controlului de legalitate specific recursului, în cadrul căruia se verifică exclusiv chestiuni ce vizează corecta interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. Se mai reţine şi că potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Susţinerile care compun cea de-a treia critică, în legătură cu depunerea şi contestarea înscrisurilor sub semnătură privată, respectiv chitanţele prin care se atestă împrumutarea de către pârât a sumei de 17.000 euro, parte din preţul contractului de vânzare-cumpărare, pot fi evaluate în limitele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin intermediul acestora se reclamă încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 292, 301 şi 304 C. proc. civ.

Recurentul semnalează conduita greşită a instanţei de apel care i-a respins solicitarea de a pune în vedere părţii intimate să prezinte în temeiul art. 292 C. proc. civ. originalul chitanţelor de împrumut ataşate la dosarul de fond, precum şi încuviinţarea probei cu expertiza criminalistică pentru a se stabili de către expert dacă cele două chitanţe încheiate între pârât şi numiţii E. şi F. au fost redactate la datele menţionate în cuprinsul acestora sau ulterior.

Critica nu este întemeiată, din perspectiva următoarelor argumente:

Dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. prevăd: "Dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are dreptul să depună înscrisurile de care înţelege să se folosească în copie certificată pentru conformitate’’, iar potrivit alin. (2): "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris.’’

Recunoaşterea sau contestarea înscrisurilor sub semnătură privată are loc în condiţiile prevăzute de art. 301 alin. (1) C. proc. civ. Astfel cum se stipulează în norma enunţată, "Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator, fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancţiunea decăderii.’’

Orice înscris sub semnătură privată depus la dosar în etapa administrării de probe este opus părţii adverse, care, luând cunoştinţă de conţinutul actului, poate să recunoască sau să conteste scrierea ori semnătura. Recunoaşterea înscrisului nu îmbracă o formulă expresă, ci presupune acceptarea lui ca atare, prin neformularea unor obiecţii legate de veridicitatea sa probatorie.

Dimpotrivă, contestarea înscrisului impune întotdeauna o manifestare neechivocă din partea celui căruia i se opune şi constă în tăgăduirea scrierii ori a semnăturii formulată ca atare sau în orice exprimare în care contestaţia este neîndoielnică.

Contestarea înscrisului se face în etapa administrării probelor, cel mai târziu la primul termen după depunerea înscrisului sub sancţiunea decăderii din dreptul de a o formula.

Înalta Curte constată că cele două chitanţe de împrumut din 29 martie 2014 şi 2 aprilie 2014 au fost depuse de intimat la dosar în timpul judecăţii la prima instanţă, în şedinţa de la termenul din 26 septembrie 2017 şi au fost comunicate părţii adverse, care nu a avut obiecţii referitoare la prezentarea lor în original, nici la primul termen ce a succedat după depunerea înscrisurilor - 24 octombrie 2017 şi nici ulterior. Cererea de a depune originalul documentelor pentru confruntare a fost adresată instanţei prin intermediul motivelor de apel, în etapa căii de atac.

Este adevărat că textul art. 292 C. proc. civ. nu prevede momentul până la care se poate cere înfăţişarea originalului, pentru ca partea adversă să îşi dea seama de exectitatea copiei. Întrucât scopul solicitării în original a documentelor a fost acela de a fi contestate pe calea procedurii de înscriere în fals prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în situaţia dată fiind cerută şi o expertiză criminalistică pentru a se stabili dacă chitanţele au fost redactate la datele menţionate în cuprinsul acestora sau ulterior, norma din art. 292 C. proc. civ. trebuie coroborată cu cea reglementată prin art. 301 alin. (1) C. proc. civ., sens în care partea este îndreptăţită să ceară originalul chitanţelor numai în faţa instanţei la care au fost prezentate. Cu alte cuvinte, nerespectarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ. trebuie să fie invocată înaintea instanţei care urmează să se pronunţe pe baza înscrisului depus în copie, iar nu în calea de atac, instanţa superioară neputând să verifice, dacă nu a făcut-o instanţa a cărei hotărâre este criticată, deţinerea înscrisului la termen.

Or, recurentul A. nu a uzat în faţa primei instanţe de prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., nu a contestat înscrisurile la primul termen după depunere şi nici pe parcursul procesului în primă instanţă, astfel că, în mod corect, prin încheierea din 13 noiembrie 2019 a fost decăzut din dreptul de a contesta respectivele chitanţe.

Ipoteza descrisă anterior nu justifică aplicarea în cauză a Deciziei nr. 9 din 25 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care tratează problema probelor noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului, având în vedere că hotărârea a fost pronunţată la un moment ulterior judecării cauzei în apel.

Ultima critică, deşi conturează o pretinsă nemotivare a deciziei de apel - se afirmă că instanţa nu a examinat unele apărări invocate prin cererea de apel - nu este subsumabilă ipotezei de casare reglementată prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece implică analizarea unor chestiuni de fond (referitoare la condiţiile care ar justifica caracterul simulat al actului pretins în speţă), excluse controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, constatând că nu sunt întrunite cerinţele pentru existenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în privinţa aspectelor pentru care s-a reţinut această încadrare juridică, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul promovat de reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de soluţia preconizată, în temeiul art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, se va admite cererea intimatului B., de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat. Se constată, însă, că suma pretinsă, în cuantum de 11.722,93 RON, justificată cu facturile şi extrasul de cont aflate la dosarul de recurs, este apreciată ca fiind disproporţionată în raport cu complexitatea speţei şi faptul că pricina a avut un singur termen de judecată în recurs. În consecinţă, în aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., onorariul de avocat urmează a fi redus la suma de 5.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 4729 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul B., reduse în condiţiile dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2021.