Fiscal liability of a company administrator: subsidiary character of general civil delictual responsibility vis-à-vis special fiscal and insolvency regimes

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, sub nr. x/2019, la data de 10 iulie 2019, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a chemat în judecată pe pârâtul A., în calitate de fost administrator al S.C. B. S.R.L., solicitând să se constate existenţa prejudiciului în cuantum de 4.642.670 RON, format din 2.818.533 RON debit şi din 1.824.137 RON accesorii, la care se vor adăuga dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente, calculate de la data săvârşirii faptei ilicite şi până la data plăţii efective a prejudiciului, şi instituirea în sarcina pârâtului a obligaţiei de plată a sumelor indicate.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepţie, conexitatea prezentei cauze la dosarul nr. x/2017, care a avut ca obiect atragerea răspunderii aceluiaşi pârât pentru intrarea în insolvenţă a S.C. B. S.R.L., în temeiul Legii nr. 85/2014 actualizată, precum şi inadmisibilitatea primului petit al cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa civilă nr. 268/S din 02 decembrie 2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu pârâtul A..

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia nr. 852/Ap/2020 din 6 octombrie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în contradictoriu cu intimatul pârât A. împotriva sentinţei civile nr. 268/S din 02 decembrie 2019 a Tribunalului Braşov.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei nr. 852/Ap/2020 din 6 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs, după redarea textelor legale ale art. 27 din C. proc. pen., art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., recurenta a prezentat situaţia de fapt, arătând că a formulat plângere penală înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, pentru suma de 2.818.533 RON, cu titlu de obligaţii suplimentare aferente Deciziei de impunere nr. x/12.04.2018, stabilită în sarcina S.C. B. S.R.L., iar ca urmare a adresei cu nr. x/15.112018 a Serviciului Evidenţă pe Plătitor Persoane Juridice din cadrul AJFP Braşov, s-a constituit parte civilă cu suma de 4.642.670 RON, reprezentând 2.818.533 RON debit şi 1.824.137 RON accesorii.

Prin ordonanţa din 05 iunie 2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), d) şi e) din Legea nr. 241/2005, fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. şi spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, întrucât nu au existat probe că suspecţii A. şi S.C. B. S.R.L. au săvârşit infracţiunile, iar cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pe motiv că nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege. Prin aceeaşi ordonanţă, s-a dispus menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului, în condiţiile în care persoana vătămată a introdus acţiune la instanţa civilă în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei de clasare.

În continuare, recurenta a arătat că, în raport de soluţia de clasare prin care s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în faţa instanţei penale şi având în vedere dispoziţiile art. 19 şi art. 27 din C. proc. pen., a promovat acţiunea în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului, în calitate de fost reprezentant legal al S.C. B. S.R.L..

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că este nelegală soluţia de respingerea a apelului, pe motiv că răspunderea patrimonială a pârâtului nu poate interveni decât potrivit normelor fiscale, iar obligaţiile fiscale aparţin debitoarei persoană juridică, iar nu reprezentantului legal al acesteia, deoarece drepturile şi obligaţiile persoanei juridice se transpun în relaţiile comerciale prin reprezentantul legal al acesteia, potrivit art. 209 din C. civ., iar administratorul unei societăţi comerciale este răspunzător de îndeplinirea tuturor obligaţiilor prevăzute de lege, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, răspunderea acestuia fiind angajată ori de câte ori există o faptă care încalcă o normă legală sau contractuală.

În opinia recurentei, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv există o faptă ilicită, reprezentată de neachitarea de către reprezentantul legal al societăţii a impozitului pe profit în sumă de 868.743 RON, a TVA-ului în sumă de 1.220.045 RON şi a impozitului pe veniturile din dividente distribuite persoanelor fizice în sumă de 729.745 RON, există un prejudiciu cert şi nerecuperat, în sumă de 4.642.670 RON, există o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, care este implicită în cazul de faţă, întrucât neachitarea obligaţiilor fiscale conduce, în mod direct şi nemijlocit, la prejudicierea bugetului consolidat al statului, iar pârâtul, în calitate de administrator al societăţii a săvârşit cu vinovăţie fapta de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Recurenta a susţinut că sunt aplicabile în cauză şi prevederile art. 20 din Legea nr. 207/2015, potrivit cu care "(1) Reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate. Aceşti reprezentanţi îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le administrează."

Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului şi menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului dispusă prin ordonanţa din 22 aprilie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, întrucât pârâtul A., în calitate de reprezentant legal al S.C. B. S.R.L., deşi a realizat venituri în urma desfăşurării activităţilor comerciale, nu a plătit la bugetul consolidat al statului taxele şi impozitele stabilite de normele fiscale în vigoare, cauzând bugetului statului un prejudiciu în cuantum de 4.642.670 RON.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea deciziei recurate.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul-pârât a arătat că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a reluat motivele de fapt şi de drept expuse prin cererea de chemare în judecată şi de apel, fără a prezenta şi dezvolta critici cu privire la raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel.

În opinia intimatului-pârât, decizia atacată este rezultatul unei analize amănunţite a materialului probator, instanţa de apel apreciind în mod just că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale vizând neîndeplinirea obligaţiei de plată a unor taxe şi impozite datorate de o persoană juridică, respectiv S.C. B. S.R.L., al cărui reprezentant legal a fost.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, recurenta-reclamantă a promovat mai multe acţiuni în justiţie împotriva pârâtului, cum ar fi acţiunea în răspundere patrimonială, întemeiată pe Legea nr. 85/2014, ca urmare a intrării societăţii în insolvenţă, respinsă definitiv prin decizia nr. 1157 din 24 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în dosarul nr. x/2017.

Intimatul-pârât a mai arătat că acţiunea dedusă judecăţii este întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, însă această formă de răspundere civilă are caracter subsidiar răspunderii reglementate de dreptul fiscal, dreptul penal ori dreptul insolvenţei, răspunderea patrimonială a reprezentantului legal al unei societăţi comerciale putând interveni numai în temeiul normelor fiscale.

Or, chiar dacă acţiunea civilă exercitată de recurentă în dosarul penal a fost lăsată nesoluţionată ca urmare a clasării cauzei penale pentru lipsa probelor care să susţină vinovăţia pârâtului, recurenta nu poate obţine obligarea acestuia la plata sumelor pretinse în temeiul dreptului comun, întrucât condiţiile răspunderii pentru fapta proprie nu sunt îndeplinite în cauză, iar singura cauză reală a incapacităţii de a acoperi cheltuielile societăţii şi a îndeplini obligaţiile fiscale ale acesteia, după luna aprilie 2013, a fost blocarea, totală şi forţată, a activităţii societăţii comerciale, ca o consecinţă a declanşării urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2013 şi ridicării tuturor actele contabile, a bazei de date şi a echipamentelor hardware, precum şi instituirea sechestrului asigurător prin ordonanţă, contul bancar al societăţii în care era disponibilă suma de 51.530,98 RON fiind blocat.

S-a mai apărat intimatul-pârât arătând că a încunoştinţat în mod repetat organul fiscal asupra faptului că toate documentele contabile, baza de date, calculatoarele ori serverul sunt la Parchetul Tribunalului Braşov din data de 18 aprilie 2013, făcând şi dovada că a solicitat să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 69 Codul de procedură fiscală referitoare la prelungirea termenelor pentru depunerea declaraţiilor fiscale şi ale art. 71 alin. (1) din acelaşi cod privitoare la cazul de forţă majoră sau cazul fortuit.

Prin urmare, a susţinut intimatul, nu se poate reţine că declaraţiile fiscale nu au fost depuse ca urmare a pasivităţii ori lipsei de preocupare, în calitate de reprezentant legal al societăţii comerciale, atât timp cât cauze obiective l-au împiedicat să îşi îndeplinească obligaţiile, astfel că nu pot fi reţinute în cauză condiţiile răspunderii delictuale.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile concrete de nelegalitate vizând, în esenţă, reţinerea greşită a neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului, rezultat al încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor generale ale art. 209 din C. civ. şi ale celor speciale consacrate de art. 72 din Legea nr. 31/1990 şi art. 20 din Codul de procedură fiscală.

Demersul judiciar declanşat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov urmăreşte, pe tărâmul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, obligarea pârâtului A., în calitate de reprezentant legal (administrator statutar) al S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 4.642.670 RON (debit principal şi accesorii), la care se vor adăuga dobânzi şi penalităţi de întârziere, pentru repararea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, reprezentând taxe şi impozite fiscale neplătite.

Litigiul pendinte se înscrie într-un şir de demersuri şi proceduri legale urmate de către organul fiscal pentru recuperarea prejudiciului, prin antrenarea răspunderii juridice a administratorului statutar şi/sau a societăţii debitoare.

Astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi de apel, reclamanta creditor bugetar a formulat iniţial o acţiune civilă alăturată acţiunii penale din cadrul dosarului penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, pentru recuperarea prejudiciului anterior menţionat, produs prin comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi spălare de bani, de către asociatul şi administratorul statutar, pârât în cauză, şi societatea debitoare.

Prin ordonanţa din 05.06.2019, rămasă definitivă prin respingerea plângerii formulate de partea civilă, s-a dispus soluţia de clasare cu privire la toate infracţiunile cercetate, stingerea acţiunii penale întemeindu-se pe cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. c) (nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea) şi lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege).

Pe parcursul derulării cercetărilor din cadrul dosarului penal, reclamanta creditor bugetar a iniţiat alte două proceduri legale a căror finalitate urmărită a fost aceea a recuperării prejudiciului reprezentat de obligaţiile fiscale în discuţie.

Astfel, în procedura administrativă fiscală, au fost emise, în sarcina societăţii debitoare, două titluri de creanţă fiscală aferente obligaţiilor fiscale neplătite (principale şi accesorii), respectiv deciziile de impunere nr. x/12.04.2018 şi nr. y/09.05.2018.

Actele administrative fiscale sus-enunţate au fost contestate de către societatea debitoare în procedura administrativă reglementată de Codul de procedură fiscală - nesuspensivă de executare -, iar soluţionarea contestaţiilor administrative a fost suspendată până la finalizarea dosarului penal, prin decizia nr. 493/09.10.2018 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Pe de altă parte, în cadrul procedurii insolvenţei, deschisă prin sentinţa civilă nr. 72/23.01.2018 a Tribunalului Braşov la solicitarea reclamantei creditor bugetar, aceasta a formulat acţiune pentru atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului statuar în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, soluţionată definitiv în sensul respingerii, prin decizia nr. 1157/24.11.2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Aşadar, pentru recuperarea prejudiciului afirmat, organul fiscal a iniţiat, simultan ori succesiv, mai multe demersuri pentru antrenarea răspunderii juridice a administratorului statuar şi a societăţii debitoare, în solidar sau individual. În concret, s-a constituit parte civilă în procesul penal finalizat cu clasarea acţiunii penale şi, pe cale de consecinţă, cu lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile îndreptate împotriva administratorului şi societăţii; a emis titluri fiscale executorii în sarcina societăţii debitoare pentru recuperarea obligaţiilor de plată restante; a declanşat procedura insolvenţei societăţii debitoare, în cadrul căreia a formulat şi acţiune în angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului statuar. În final, a introdus prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală, de drept comun, pentru fapta proprie a reprezentantului legal (administratorul statuar) al societăţii debitoare.

Este de principiu admisă, în plan doctrinar şi jurisprudenţial, teza că răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite de către organele sale nu exclude răspunderea proprie a persoanei sau persoanelor fizice care alcătuiesc organul de conducere, răspundere care funcţionează atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de victima prejudiciului, potrivit regulii instituite prin art. 219 alin. (2) din C. civ.

Ca atare, victima prejudiciului are posibilitatea de a alege să cheme în judecată pentru despăgubiri fie numai persoana juridică, fie numai persoana sau persoanele fizice care alcătuiesc organul de conducere, sau pe toate acestea pentru a răspundere solidar, conform art. 1382 din C. civ.. Evident, aceasta poate cumula, simultan ori succesiv, acţiunile în despăgubire, nu însă şi despăgubirea, deoarece repararea nu poate depăşi prejudiciul.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanţei de apel, în principal din perspectiva naturii raporturilor juridice dintre administrator şi societate şi a efectelor juridice în planul răspunderii personale a reprezentantului legal (administrator statutar al societăţii), susţinând că neangajarea răspunderii sale civile delictuale de drept comun, pentru fapta proprie, este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 209 din C. civ., art. 72 din Legea nr. 31/1990 şi art. 20 din Codul de procedură fiscală.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 209 alin. (1) din C. civ. "Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor", iar potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 "Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute de această lege".

Raporturile dintre administrator şi societate au o dublă natură juridică, contractuală şi legală, iar răspunderea civilă a administratorului are o natură juridică mixtă, fiind o răspundere contractuală, îndeosebi faţă de societate, în ipoteza în care acesta răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor ce i-au revenit în baza contractului de mandat încredinţat, ori pentru nerespectarea dispoziţiilor actului constitutiv sau a legii referitoare la mandatul încredinţat, şi o răspundere delictuală, îndeosebi faţă de terţi, atunci când aceasta rezultă din încălcarea altor dispoziţii imperative ale legii.

Din perspectiva corelaţiei dintre norma generală şi cea specială în materia raportului juridic dintre reprezentantul legal (administrator statuar) şi societate, prezintă relevanţă statuările de principiu cuprinse în considerentele deciziei nr. 24/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, potrivit cu care:

"19. Administratorul cu puteri de reprezentare este purtătorul voinţei sociale, de vreme ce, prin intermediul său, societatea se manifestă în planul relaţiilor juridice ca subiect de drept.

În acest sens, art. 209 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

Sub imperiul C. civ. de la 1864, dispoziţii similare erau cuprinse în art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.

20. Raporturile de mandat care guvernează relaţia dintre administrator şi societate diferă de regulile mandatului de drept comun - tocmai în considerarea dublei naturi juridice, contractuală şi legală -, Legea nr. 31/1990 impunând o reglementare mai amănunţită a acestui tip de mandat, în scopul securizării raporturilor juridice şi al protecţiei terţilor".

În speţă, vizată de criticile de nelegalitate este tocmai puterea de reprezentare a societăţii de către administratorul statuar, în raporturile cu terţii, şi consecinţele juridice în planul răspunderii delictuale directe, pentru fapta proprie, a reprezentantului legal pentru prejudiciul cauzat terţului.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a examinat şi argumentat deplin legal natura şi efectele raportului juridic dintre reprezentantul legal şi societatea debitoare, în legătură cu prejudiciul constând în obligaţii fiscale neplătite.

Astfel, întemeindu-se pe dispoziţiile speciale ale Codului de procedură fiscală cuprinse în articolul 1 care defineşte la punctele 4, 16 şi 35 noţiunile de contribuabil, debitor bugetar şi plătitor şi în articolul 20 care reglementează obligaţiile reprezentanţilor legali, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu poate fi imputată pârâtului o faptă ilicită fiscală, precum cea de neplată, în calitate de reprezentant legal al societăţii debitoare, a taxelor şi impozitelor fiscale, întrucât obligaţiile fiscale respective revin, potrivit legislaţiei fiscale, societăţii care are calitatea de contribuabil şi debitor bugetar, nicidecum reprezentantului legal, iar pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului au fost emise deja titluri de creanţă fiscală executorii, în sarcina societăţii debitoare.

În acest punct, se cuvine a aminti faptul că, deşi cele două acte administrative fiscale (decizii de impunere) au fost contestate în procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală, iar soluţionarea contestaţiilor a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarului penal, totuşi această cale administrativă de atac nu era suspensivă de executare, potrivit art. 278 alin. (1) din acelaşi cod, şi nici nu a fost dispusă vreo măsură de suspendare a executării actelor administrative fiscale în procedura specială reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel încât nu a fost afectat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei fiscale.

Drept urmare, similar logicii argumentative reţinute de către instanţa de apel, Înalta Curte are în vedere că titlurile de creanţă fiscală emise în sarcina societăţii debitoare s-au bucurat în continuare de prezumţia de legalitate şi au fost guvernate de regula executării din oficiu, în contextul în care nu s-a dispus măsura suspendării executării, măsură care are un caracter excepţional, justificat de necesitatea respectării principiului legalităţii şi de însăşi raţiunea de a fi a administraţiei publice, aceea de a organiza executarea legii şi de a o executa în mod concret, ceea se implică existenţa continuităţii în activitatea sa, asigurată atât prin emiterea actelor administrative, cât şi prin executarea lor ex officio.

În egală măsură, Înalta Curte reţine deplin legal argumentul instanţei de apel referitor la caracterul special şi, în consecinţă, prioritar al răspunderii administrative fiscale a societăţii debitoare - titulara obligaţiilor fiscale de plată - în raport cu răspunderea civilă delictuală proprie, de drept comun, a reprezentantului legal al persoanei juridice.

Util a fost observat în context este şi faptul că nu a fost angajată răspunderea fiscală solidară a reprezentantului legal, în condiţiile art. 25 din Codul de procedură fiscală.

Mai mult decât atât, având în vedere finalitatea eminamente reparatorie urmărită prin declanşarea litigiului pendinte, prezintă relevanţă procedura insolvenţei deschise împotriva societăţii debitoare la solicitarea reclamantei, în scopul acoperirii creanţei bugetare constând în taxele şi impozitele fiscale, împreună cu accesoriile acestora, care configurează prejudiciul pretins şi în prezentul dosar.

În cadrul şi în timpul desfăşurării acestei din urmă proceduri speciale a insolvenţei, reclamanta creditor bugetar a formulat acţiune pentru atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului statuar pârât, în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, acţiune care a fost însă respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă.

În ceea ce priveşte natura juridică a răspunderii anterior evocate, Înalta Curte are în vedere că Legea nr. 85/2014 instituie o formă specială de răspundere în sarcina persoanelor care au contribuit la starea de insolvenţă, menită să asigure acoperirea pasivului debitorului insolvent.

Aşadar, răspunderea pentru intrarea debitorului în insolvenţă este o răspundere civilă delictuală specială sui generis pentru fapta proprie.

Pentru antrenarea acestei forme de răspundere civilă este necesară îndeplinirea cumulativă a celor patru condiţii generale, particularizate prin elementele speciale prevăzute de legea insolvenţei, şi anume: existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorilor debitorului insolvent, care rezidă în imposibilitatea creditorilor de a-şi realiza creanţele scadente din cauza faptului că membrii organelor de conducere/supraveghere sau orice altă persoană a cauzat starea de insolvenţă, astfel că debitorul nu a mai putut achita datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile; fapta ilicită a acestor persoane, care să se încadreze în cel puţin unul dintre cazurile prevăzute de art. 169 alin. (1) (între care cel de la lit. d) - tinerea unei contabilităţi fictive/ascunderea unor documente contabile/neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea); raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi insuficienţa fondurilor băneşti disponibile; culpa persoanei a cărei răspundere se solicită.

Prezentarea acestor căi legale de acţiune, la care a recurs reclamanta fie simultan, fie succesiv, permite a se observa faptul că, pentru repararea aceluiaşi prejudiciu constând în obligaţii fiscale principale şi accesorii, au fost valorificate de către organul fiscal raporturi de răspundere juridică, pe de o parte a societăţii debitoare, fundamentate pe norme cu caracter special şi derogatoriu consacrate fie în legislaţia fiscală, fie în procedura insolvenţei, iar pe de altă parte a administratorului statuar, deopotrivă întemeiate pe aceeaşi legislaţie specială în materie de insolvenţă.

Altfel spus, având alegerea între mai multe posibilităţi legale de recuperare a prejudiciului, puse la îndemâna sa prin norme speciale şi derogatorii de la dreptul comun al răspunderii civile, reclamanta a uzat în mod concret şi efectiv de dreptul la satisfacerea creanţei bugetare, fie în procedura executării fiscale, fie în cea a insolvenţei societăţii debitoare, fără însă ca în procesul pendinte să se fi dovedit, ori măcar invocat, faptul că respectivele proceduri speciale au fost finalizate şi nu s-a realizat îndestularea creanţei bugetare.

Pe cale de consecinţă, chiar dacă soluţia de clasare a acţiunii penale i-ar fi deschis, în principiu, reclamantei posibilitatea de a introduce acţiune separată la instanţa civilă, întrucât fusese lăsată nesoluţionată acţiunea civilă accesorie formulată în procesul penal, totuşi circumstanţele factuale concrete reţinute de instanţele de fond şi argumentele legale expuse în cele ce preced se opun admiterii acestei din urmă acţiuni în despăgubire, câtă vreme răspunderea civilă delictuală reglementată de C. civ. constituie dreptul comun pentru întreaga instituţie a răspunderii civile şi are un caracter subsidiar în raport cu regimul special şi derogatoriu al celorlalte forme de răspundere juridică la care reclamanta a recurs deja.

De altfel, se cuvine a fi observat şi faptul că soluţia de clasare a acţiunii penale a fost întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din C. proc. pen., reţinându-se în privinţa acţiunilor ori inacţiunilor imputate administratorului statuar, fie lipsa probelor din care să rezulte săvârşirea infracţiunilor de către persoana investigată, fie lipsa vinovăţiei acesteia.

Or, chiar dacă ordonanţa de clasare nu are ataşat efectul autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (art. 28 din C. proc. pen. şi art. 1365 din C. civ.), totuşi nu poate fi ignorat aspectul că instanţele de fond şi de apel au examinat în mod efectiv condiţiile legale de antrenare a răspunderii civile delictuale proprie a reprezentantului legal pârât, iar prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete cu privire la raţionamentul juridic expus în mod detaliat, logic şi convingător, în cadrul căruia s-a concluzionat în sensul neangajării răspunderii acestuia.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

Reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat, redus de la suma de 5.700 RON, conform art. 451 alin. (2), Înalta Curte reţinând caracterul real, necesar şi proporţional al acestui cuantum, într-o evaluare de ansamblu atât a complexităţii şi consistenţei activităţii desfăşurate de avocat, care a depus întâmpinare şi nu s-a prezentat la primul şi singurul termen de judecată acordat, cât şi a valorii obiectului cauzei şi mizei procesului pentru partea câştigătoare, potrivit criteriilor legale prevăzute de textul de lege precitat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva deciziei nr. 852/Ap/2020 din 6 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât A. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin intermediul grefei instanţei, astăzi, 12 mai 2021.