Constitutional challenge to criminal cassation grounds barred as impermissible legislative amendment rather than unconstitutionality review

Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 08 septembrie 2021, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenţii A. şi B. cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 din C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că solicitarea recurenţilor întruneşte doar o parte din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea unei sesizări a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, în sensul că excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către persoane ce au calitatea de inculpaţi în speţă şi vizează un text de lege aflat în vigoare (art. 438 din C. proc. pen.).

În ceea ce priveşte cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de recurenţii inculpaţi în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte, secţia Penală a constatat că doar aparent obiecţiunile formulate de aceştia cu privire la dispoziţiile art. 438 din C. proc. pen. au legătură cu soluţionarea cauzei, în realitate, ele nereprezentând aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Sub acest aspect, secţia penală a instanţei supreme a subliniat că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale, cu consecinţa reconfigurării procedurii de examinare a unei cereri, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

Or, în concret, criticile formulate de autorii excepţiei tind la completarea textului de lege criticat, în sensul că printre cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., legiuitorul nu a prevăzut şi situaţiile în care instanţa de apel a dispus o soluţie de condamnare, fără readministrarea probatoriului, subsecvent unei soluţii de achitare pronunţate de instanţa de fond sau când instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor fapte ce nu au făcut obiectul rechizitoriului. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, acest atribut nefiindu-i conferit nici de Constituţie, nici de legea organică de organizare şi funcţionare.

Împotriva încheierii din data de 08 septembrie 2021, pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, recurenţii B. şi A. au formulat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 18 octombrie 2021, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului din oficiu al recurenţilor şi cele ale recurenţilor fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Prin motivele scrise depuse la dosar, recurenţii au invocat că printre condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu se regăseşte şi aceea privind stabilirea competenţei Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind singura în măsură să decidă. Mai arată că instanţa a statuat şi asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia formulată, fapt care de asemenea excede atribuţiilor sale, în acest cadru procesual, analiza corectitudinii folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege nefiind acoperită de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. În susţinerea recursului se invocă deciziile CCR nr. 712/2014, nr. 361/2015, nr. 740/2015, nr. 302/2017, nr. 544/2017, nr. 79/2018, nr. 354/2018 şi se arată că, aşa cum rezultă din aceste exemple, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate pot fi invocate şi omisiuni legislative, Curtea Constituţională fiind cea care le cenzurează pe cele fără relevanţă constituţională.

Examinând recursul formulat de recurenţii B. şi A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia", adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.

Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.

Totodată, în jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători reţine că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 din C. proc. pen. a fost ridicată în cauza ce are ca obiect recurs în casaţie declarat împotriva deciziei penale nr. 1483/A din 21 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi recurenţii critică faptul că printre motivele de recurs în casaţie legiuitorul nu a inclus şi situaţiile în care instanţa de apel a dispus o soluţie de condamnare, fără readministrarea probatoriului, subsecvent unei soluţii de achitare pronunţate de instanţa de fond sau când instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor fapte ce nu au făcut obiectul rechizitoriului, ceea ce în opinia lor ar contraveni dispoziţiile art. 21 şi 23 din Constituţie prin faptul că nu prevede posibilitatea remedierii încălcării dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, Completul de 5 judecători observă că recurenţii, prin nemulţumirile formulate, tind la modificarea şi completarea textelor de lege, în sensul de a se reglementa posibilitatea părţii de a formula recurs în casaţie şi în alte cazuri decât cele expres reglementate în prezent de legea procesual penală. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de recurenţi în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători consideră că un asemenea demers este inadmisibil.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondate, recursurile formulat de recurenţii B. şi A. împotriva încheierii din data de 08 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga fiecare recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţi, în cuantum de 313 RON fiecare, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulat de recurenţii B. şi A. împotriva încheierii din data de 08 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă fiecare recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţi, în cuantum de 313 RON fiecare, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2021.

GGC - MM