Judge's anti-mask courtroom speeches upheld as disciplinary breach; 25% salary cut affirmed

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Hotărârea instanţei disciplinare

Prin încheierea din 20 ianuarie 2020, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respins, ca neîntemeiate, excepţia nulităţii absolute a acţiunii disciplinare pentru lipsa sesizării (având la bază un autodenunţ) şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe cele două considerente susţinute de pârâtă, a încuviinţat proba cu înscrisuri, atât pentru Inspecţia Judiciară, înscrisurile aflate la dosar, cât şi pentru pârâtă, considerându-le utile şi pertinente soluţionării cauzei, a respins cererea de amânare a judecăţii cauzei formulată de pârâtă, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile art. 222 C. proc. civ. pentru a se dispune amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare în condiţiile în care acţiunea disciplinară a fost primită de pârâtă la data de 27 noiembrie 2020 (proces-verbal dosar), iar primul termen de judecată a fost fixat la data de 20 ianuarie 2021, a apreciat că nu se justifică fixarea unui alt termen pentru dezbaterea fondului în condiţiile art. 244 C. proc. civ., a rămas în pronunţare asupra cauzei, amânând pronunţarea pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.

În motivarea respingerii excepţiei nulităţii absolute a acţiunii disciplinare pentru lipsa sesizării, a reţinut că sesizarea Inspecţiei Judiciare s-a realizat în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, de către Comisia nr. 1-comună Legislaţie şi cooperare interinstituţională din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a înaintat prin adresă Inspecţiei Judiciare sesizarea Comisiei nr. 1, însoţită de punctul de vedere exprimat de doamna judecător A.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii disciplinare, motivat de faptul că reclamaţia domnului avocat B. a fost reţinută ca element material al abaterii prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, secţia a constatat că aspectele detaliate în această reclamaţie au fost evidenţiate în cuprinsul acţiunii, ca probă, pentru a combate apărările formulate de pârâtă. Nici susţinerea pârâtei că nu i-ar fi fost comunicată această reclamaţie nu este susţinută, întrucât toate înscrisurile depuse la dosarul de cercetare disciplinară au fost prezentate doamnei judecător, cum rezultă din procesele-verbale întocmite.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii disciplinare motivat de faptul că se pune în discuţie conţinutul încheierilor şi hotărârilor pronunţate de doamna judecător, secţia a reţinut că acţiunea disciplinară vizează afirmaţiile pârâtei judecător detaliate în încheierile de şedinţă şi în hotărârile menţionate cu referire la obligativitatea purtării măştii.

Ca urmare, a calificat excepţia privind inopozabilitatea obligaţiei de purtare a măştii ca fiind o apărare de fond pe care o va avea în vedere cu ocazia deliberării pe fondul cauzei, motivele urmând a fi relatate pe larg în cuprinsul hotărârii ce se va pronunţa.

Prin Hotărârea nr. 4J din 17 februarie 2021, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate, a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei A., judecător în cadrul Tribunalului Neamţ, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Cu unanimitate, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a aplicat doamnei A., judecător în cadrul Tribunalului Neamţ, sancţiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 25% pentru o perioadă de 3 luni pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi m) din acelaşi act normativ.

În motivare, s-au arătat următoarele:

Cu privire la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

Secţia a reţinut că obiectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare îl constituie faptele care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei.

Natura specifică a funcţiei de judecător şi nevoia de a păstra demnitatea acesteia impune ca judecătorul să se comporte în aşa fel încât să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este ireproşabilă.

Conduita magistratului trebuie să fie ireproşabilă nu numai în exercitarea funcţiei, ci şi în societate, în aşa fel încât publicul să aibă încredere în integritatea corpului judiciar. Aflându-se permanent în atenţia publică, datorită importanţei activităţii sale, magistratul trebuie să accepte, în mod liber şi de bunăvoie, anumite restricţii personale care cetăţeanului obişnuit nu îi sunt aplicabile.

Secţia a făcut referire la art. 90 din Legea nr. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la Codul Deontologic, la Obligaţia de integritate prevăzută şi la pct. 1.2 din Principiile de bază ale independenţei justiţiei (Principiile O.N.U.), art. 3 din Statutul Universal al Judecătorilor, Principiul V pct. 2 din Recomandarea R (94) 12 a Consiliului Europei, din interpretarea cărora rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraţilor, integrat statutului profesional al acestora, implică şi extinderea obligaţiei de a avea o comportare corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei.

Pentru existenţa laturii obiective a acestei abateri disciplinare se cere ca magistratul, în exercitarea funcţiei sau în afara exercitării acesteia, să încalce standardele de conduită universal acceptate de comunitatea în care trăieşte sau să se implice în activităţi ce prejudiciază reputaţia instanţelor ori a parchetelor sau a sistemului de drept în ansamblu său.

În concret, secţia a reţinut că statutul de magistrat nu o privează pe doamna judecător A. de dreptul la liberă exprimare, drept consacrat, în mod imperativ, de dispoziţiile art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi de dispoziţiile art. 26 şi 30 din Constituţia României, însă conduita acesteia, materializată în afirmaţiile făcute public, mai exact opiniile expuse atât în sala de şedinţă cu referire la legalitatea măsurii obligativităţii purtării măştii de protecţie, cât şi în mass media în cadrul unui drept la replică, trebuie analizată şi din perspectiva obligaţiei de rezervă impusă magistraţilor în exercitarea libertăţii de exprimare, în considerarea statutului lor.

Din probele administrate la dosar, s-a reţinut, ca situaţie de fapt, că, la începutul fiecărei şedinţe de judecată desfăşurate în perioada stării de alertă, doamna judecător A. susţinea un discurs prin care aducea la cunoştinţa participanţilor inexistenţa unei obligaţii de purtare a măştii de protecţie, solicitând acestora să îşi îndepărteze masca de protecţie, aspecte ce sunt inserate şi în practicalele încheierilor şi ale hotărârilor.

Situaţia de fapt expusă a fost confirmată şi de doamna judecător în declaraţia dată în cursul cercetării disciplinare.

Secţia a înlăturat apărările doamnei judecător, în sensul că afirmaţiile în legătură cu obligativitatea purtării măştii au fost făcute în virtutea art. 217 C. proc. civ., în condiţiile în care pârâta proceda în această manieră, încă de la începutul şedinţei, înainte de a se realiza apelul părţilor în cauză, astfel că nu se poate susţine că aceste manifestări se subsumează "poliţiei şedinţei", în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale.

S-a constatat că, în realitate, sub pretextul aducerii la cunoştinţa părţilor a drepturilor procesuale şi a realizării poliţiei şedinţei, doamna judecător A., înainte de a face apel în vreo cauză, ţinea un discurs în cadrul căruia îşi expunea propriile opinii referitoare la obligativitatea purtării măştii de protecţie, discurs care era inserat în cuprinsul încheierilor de şedinţă sau al hotărârilor pronunţate.

De asemenea, a fost menţionat şi faptul că în Dosarul nr. x/2019, având ca obiect litigiu de muncă-acţiune patrimonială, doamna judecător A. a invocat, din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 lit. a) din Legea nr. 55/2020, modificată şi a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. suspendarea judecăţii cauzei, deşi aceste dispoziţii legale nu aveau legătură cu cauza dedusă judecăţii.

Ca urmare, secţia a constatat că afirmaţiile şi susţinerile făcute în sala de şedinţă de pârâta judecător A., precum şi modalitatea concretă în care acesta a iniţiat şi a susţinut un discurs cu un conţinut ce exceda cadrului legal instituit pentru desfăşurarea şedinţei de judecată, constituie atât o manifestare contrară demnităţii funcţiei, cât şi o manifestare de natură a aduce atingere prestigiului justiţiei, fiind de natură a crea în ochii unui observator rezonabil îndoieli cu privire la probitatea morală şi profesională a întregului corp profesional, fiind, totodată, depăşite limitele libertăţii de exprimare.

De altfel, această conduită manifestată de doamna judecător A. în sala de judecată a constituit subiectul unor articole publicate în presa naţională, la care doamna judecător a oferit şi un drept la replică, cu conţinut asemănător.

Prin urmare, faţă de întreg probatoriul administrat în cauză, secţia a reţinut că pârâta judecător A. a manifestat un comportament incompatibil cu demnitatea profesiei şi solemnitatea actului de justiţie, prin modul în care a înţeles să îşi exprime public părerea în legătură cu obligativitatea purtării măştii de protecţie, în dezacord cu măsurile instituite la nivel naţional, dar şi pe cale administrativă de conducerea instanţei, au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, astfel cum aceasta este garantată de art. 10 din Convenţia Europeana a Drepturilor, încălcând obligaţia de rezervă impusă magistratului.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că vinovăţia pârâtei judecător în săvârşirea faptei, sub forma intenţiei indirecte, este dovedită şi rezultă din modul în care aceasta a înţeles să se manifeste şi să îşi exprime, în mod public, opiniile personale, acestea fiind inserate inclusiv în cuprinsul hotărârilor pronunţate, iar ulterior, au constituit subiectul mai multor articole de presă. Ca urmare, doamna judecător a prevăzut rezultatul faptelor sale, pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor.

Urmarea produsă prin săvârşirea acestei abateri disciplinare a constat în deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept, în condiţiile în care discuţiile din sala de şedinţă au fost preluate în mass-media, doamna judecător exprimând şi un drept la replică în acest context.

Cu privire la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-au arătat următoarele:

Pentru existenţa acestei abateri disciplinare este necesar, sub aspectul laturii obiective, să existe în sarcina judecătorului o obligaţie cu caracter administrativ prevăzută de lege, înscrisă în regulamentul de ordine interioară sau cuprinsă în acte administrative emise de conducătorul instanţei şi să existe o nerespectare a acestei obligaţii din partea judecătorului, iar sub aspectul laturii subiective legiuitorul a prevăzut cerinţa ca nerespectarea acestei obligaţii să aibă caracter nejustificat; în cuprinsul noţiunilor de dispoziţie sau decizie, legiuitorul a inclus toate actele de decizie emise de conducătorul instanţei, indiferent de denumirea dată acestora: decizie, dispoziţie, ordin, hotărâre.

Referitor la latura obiectivă, secţia a reţinut incidenţa art. 5 alin. (2) lit. b) şi k) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015, precum şi standardele de conduită profesională sunt impuse magistraţilor de articolul 12 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, adoptat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Din această perspectivă, obligaţia judecătorului de a respecta atribuţiile cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente şi dispoziţii cu caracter administrativ dispuse de conducerea instanţei nu are caracter facultativ.

În raport de probele administrate în cauză, secţia, cu unanimitate, a reţinut că la nivelul Tribunalului Neamţ au fost dispuse măsuri în vederea prevenirii răspândirii infecţiilor respiratorii cauzate de COVID-19, pentru asigurarea sănătăţii şi securităţii în muncă a personalului instanţei, fiind emise mai multe decizii de către preşedintele şi vicepreşedintele instanţei, precum şi Hotărâri de către Colegiul de conducere al Tribunalului Neamţ.

Doamna judecător a contestat aceste măsuri în scris, dar plângerea sa a fost respinsă. Ulterior, doamna judecător a formulat şi memorii în acest sens.

În urma verificărilor efectuate, s-a constatat că, în sala de judecată, doamna judecător nu a purtat mască de protecţie.

Raportat la situaţia de fapt expusă anterior, secţia, cu unanimitate, a constatat că pârâta judecător nu a respectat dispoziţiile şi deciziile cu caracter administrativ dispuse la nivelul Tribunalului Neamţ pentru prevenirea răspândirii virusului Sars Cov 2.

Secţia, cu unanimitate, a reţinut că probele administrate în cauză conturează o atitudine asumată de doamna judecător A. de nerespectare a dispoziţiilor şi deciziilor cu caracter administrativ dispuse la nivelul Tribunalului Neamţ pentru prevenirea şi combaterea răspândirii infecţiilor respiratorii cauzate de virusul Sars Cov 2.

Sub aspectul laturii subiective, conduita doamnei judecător a dovedit nerespectarea, în mod nejustificat, a dispoziţiilor şi deciziilor cu caracter administrativ dispuse de conducerea Tribunalului Neamţ. Modalitatea în care pârâta judecător a înţeles să se manifeste în exercitarea atribuţiilor de serviciu conturează un refuz explicit în sensul avut în vedere de legiuitor şi demonstrează o atitudine neconformă obligaţiilor profesionale stabilite prin legi şi regulamente, iar fapta este cu atât mai gravă cu cât doamna judecător avea cunoştinţă despre importanţa măsurilor dispuse atât la nivel naţional, cât şi la nivel local în contextul răspândirii infecţiei respiratorii cauzate de virusul Sars Cov 2, însă şi-a asumat în mod conştient şi nejustificat nerespectarea acestor măsuri.

Urmarea imediată a acestei abateri disciplinare constă în afectarea relaţiilor sociale ocrotite prin dispoziţiile legale care reglementează relaţiile magistraţilor în colectivele din care fac parte şi prin cele care reglementează obligaţiile administrative ale judecătorilor, cu scopul desfăşurării în bune condiţii a activităţii la instanţe şi parchete.

În concluzie, secţia, cu unanimitate, a reţinut că sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii disciplinare din perspectiva dispoziţiilor art. 99 lit. m) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru considerentele expuse pe larg anterior, secţia, cu majoritate, a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei A. - judecător în cadrul Tribunalului Neamţ pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

La individualizarea sancţiunii, aplicată în condiţiile art. 100 din Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, secţia, cu unanimitate, a avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă, precum şi consecinţele faptelor săvârşite de pârâta judecător.

În acest context, secţia, cu unanimitate, a avut în vedere că pârâta are o vechime în magistratură de 25 de ani şi nu a mai fost sancţionată disciplinar până în prezent, împrejurare de natură a contura, cel puţin până la acest moment, o conduită conformă cu standardele profesionale, prezenta cercetare disciplinară având caracter singular în activitatea doamnei judecător.

Ţinând cont de toate aceste împrejurări care, în mod obiectiv, trebuie avute în vedere la individualizarea sancţiunii aplicate, reţinând totodată caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, secţia, cu unanimitate, a apreciat că se justifică aplicarea unei sancţiuni care să atenţioneze pârâta, în sensul evitării unor manifestări susceptibile de a da naştere la interpretări de natură a afecta prestigiului funcţiei de magistrat, în special şi al justiţiei, în general.

Ca urmare, faţă de dispoziţiile art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căreia sancţiunile ce se pot aplica trebuie sa fie proporţionale cu gravitatea abaterilor, secţia, cu unanimitate, a reţinut că se impune aplicarea faţă de doamna judecător A. a sancţiunii constând în "diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 25% pentru o perioadă de 3 luni".

2. Recursul exercitat împotriva hotărârii instanţei disciplinare

Împotriva încheierii din 20 ianuarie 2021 şi a Hotărârii nr. 4J din 17 februarie 2021, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, pârâta A. a formulat recurs, în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, precum şi a art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 8 din C. proc. civ.

Pârâta a criticat modalitatea de soluţionare a excepţiilor invocate în cursul cercetării disciplinare şi respinse prin încheierea de amânare a pronunţării din 20 ianuarie 2021.

A susţinut că, în realitate, acţiunea disciplinară are la bază un autodenunţ, ceea ce atrage nulitatea întregii proceduri. Astfel, nimeni nu a reclamant faptele ce îi sunt imputate de secţie, iar dosarul de cercetare disciplinară are la bază punctul de vedere al pârâtei emis în procedura de consultare a judecătorilor faţă de dificultăţile identificate în aplicarea Hotărârii secţiei pentru judecători nr. 734/2020 şi nu poate fi asimilat ca o manifestare care aduce atingere onoarei, probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei.

Deşi se susţine că preşedintele Curţii de Apel Bacău ar fi declanşat prezentele cercetări disciplinare, nu se regăseşte în dosar niciun astfel de document; există doar adresa de înaintare nr. x din 28.07.2020 din partea Curţii de Apel Bacău, în care, pe lângă punctul de vedere al pârâtei, a fost înaintat Comisiei nr. 1 şi poziţia Judecătoriei Bacău, care reclama de asemenea dificultăţile privind purtarea măştii pe timp de vară.

Recurenta a criticat şi soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii disciplinare, învederând că secţia a reţinut, ca obiect material al abaterii, chiar hotărârile judecătoreşti pronunţate de pârâtă.

Or, obligaţia de a purta mască, deşi s-a pretins că are caracter administrativ, a căpătat caracter jurisdicţional. Modul în care pârâta a condus şedinţele nu i-a atras nicio critică din partea părţilor, ci doar din partea soţului doamnei judecător cu care pârâta era în conflict.

Astfel, secţia nu a ţinut cont, în aprecierea situaţiei de fapt, de obligaţia instanţei de a identifica părţile prin îndepărtarea măştii, în acest sens fiind prevederile art. 219 C. proc. civ.. Pârâta a învederat că a dovedit pe deplin conştiinţa obligaţiei, a misiunii înalte, a responsabilităţii sale, pentru că nu a existat niciun motiv de critică în acest sens al hotărârilor sale în căile de atac.

Consideră că a acţionat, de fapt, cu maximum de responsabilitate, pentru că simpla purtare a măştii creează un fals sentiment de protecţie, iar timpul a dovedit că semnalul său de alarmă a fost perfect justificat; scopul declarat de autorităţi la momentul instituirii măştii a fost pentru protecţia împotriva virusul SARS-CoV-2, dar din luna mai 2020, de când au fost impuse măşti în interior şi exterior, statisticile au dovedit creşterea incidenţei acestei afecţiuni.

Recurenta a mai susţinut şi inopozabilitatea obligaţiei de purtare a măştii, din perspectiva legislaţiei dreptului muncii. De altfel, a arătat că a respectat toate măsurile stabilite de Preşedintele Tribunalului Neamţ precum şi instructajul periodic la locul de muncă pe Semestrul I 2020 cu privire la asigurarea sănătăţii şi securităţii în muncă, cu excepţia obligaţiei de purtare a măştilor de protecţie, întrucât această măsură a fost impusă cu nerespectarea drepturilor absolute ale persoanei şi prin încălcarea principiilor ierarhiei actelor normative.

Recurenta a criticat încheierea de şedinţă din 20 ianuarie 2021 pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., deoarece doar preşedintele C. a fost prezent în sala de şedinţă, nefiind prevăzută în C. proc. civ. posibilitatea fragmentării completului de judecată. În plus, susţine şi că prin participarea la şedinţă prin mijloace media, nu se putea verifica compunerea completului de judecată.

Totodată, refuzul de a-i permite să stea în sală fără mască i-ar fi încălcat demnitatea, stima de sine, ce sunt consfinţite de dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

A făcut referire la starea de sănătate, fiind suferindă de multiple afecţiuni, dovedite cu adeverinţă medicală, motiv pentru care ar fi trebuit să i se permită să vorbească fără mască. Faţă de aceste aspecte, pârâta a solicitat amânarea cauzei, pentru a angaja un avocat care să pună concluzii, dar cererea i-a fost respinsă, în mod nelegal.

În ceea ce priveşte Hotărârea nr. 4J din 17 februarie 2021, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu referire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a), recurenta a criticat hotărârea din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 6 şi 8 C. proc. civ. şi a arătat că nu există latura obiectivă a abaterii disciplinare.

În susţinerea acestei critici, pârâta a arătat că este judecător cu acoperire jurisdicţională în aria judeţului Neamţ, iar pe raza acestui judeţ, purtarea măştii de protecţie nu a reprezentat şi nu reprezintă un standard de conduită universal acceptat, el a fost impus: mai întâi prin ordonanţe militare (deci cu forţa armată), iar în perioada stării de alertă, prin forţa poliţiei şi jandarmeriei.

A invocat art. 39 lit. e) din Codul muncii, potrivit căruia salariatul are dreptul la demnitate în muncă şi a arătat că obligaţia de a purta mască este una sub demnitatea funcţiei de judecător, sens în care a făcut referire la hotărârea Tribunalului administrativ din Strasbourg, care a spus că dreptul la imagine al persoanei, dorinţa acesteia de a avea o anumită apariţie în mediul în care trăieşte este un drept absolut.

A susţinut incidenţa în cauză a art. 90 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a art. 2 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, susţinând, totodată, că impunerea obligatorie a măştii contravine flagrant articolului 8 al Convenţiei CEDO, care reglementează libertatea de a avea o viaţă intimă şi un drept la propria imagine.

A arătat că aspectele procedurale preluate din consemnările încheierilor sale de şedinţă au constituit o punere în operă avant la lettre a hotărârii Tribunalului administrativ din Strasbourg, din 8 iulie 2020.

A invocat, în favoarea sa, şi Hotărârea Curţii de Apel din Lisabona (Portugalia) pronunţată la data de 11 noiembrie 2020, cu privire la faptul că testul PCR nu poate determina, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că rezultatul pozitiv corespunde de fapt, infecţiei cu virusul SARS-CoV-2.

A susţinut că a acţionat şi în virtutea calităţii sale de vicepreşedinte al D., Filiala Neamţ, dar şi a unei recunoaşteri din partea colectivului de lider vocal, calitate în care a detensionat anumite situaţii conflictuale majore în cadrul colectivului Tribunalului Neamţ.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m), a) criticat hotărârea prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 6 şi 8 C. proc. civ. şi a arătat că nerespectarea obligaţiei de a purta mască de protecţie nu a fost nejustificată, iar deciziile cu caracter administrativ, a căror nerespectare i se impută, nu erau dispuse în conformitate cu legea.

Impunerea obligatorie a măştii contravine flagrant articolului 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care reglementează libertatea de a avea o viaţă intimă şi un drept la propria imagine, în corelaţie cu demnitatea în muncă, prevăzută în Codul muncii, în maniera dispusă de hotărârea tribunalului administrativ din Strasbourg, din 8 iulie 2020.

Deşi a respectat toate celelalte măsuri împotriva virusul SARS-CoV-2, nu a fost de acord cu aplicarea măştii pe faţă, în condiţiile în care nu i-a fost prezentat prospectul acestui dispozitiv medical, în acest sens este semnătura sa, consemnată la Instruirea pe semestrul I 2020 a salariaţilor, cu obiecţiuni şi în justificarea acestei critici a invocat art. 1 lit. d), art. 13 din Legea nr. 46/2003 şi art. 5 din Convenţia de la Oviedo.

Recurenta pârâtă susţine că purtarea măştii de protecţie, cu excepţia cazului în care persoana prezintă simptome evidente sau cunoaşte că este purtător al virusului respectiv sau doreşte expres acest lucru, reprezintă un atentat la demnitatea personală (are aspect de botniţă, asimilată cu obligaţia de tăcere şi de obedienţă iraţională, încalcă prezumţia de nevinovăţie şi confidenţialitatea actului medical), îi afectează libertatea de conştiinţă, care nu a fost limitată nici în condiţiile Decretelor care au instituit starea de urgenţă, cu atât mai puţin în starea de alertă, precum şi că actele administrative a căror nerespectare îi este imputată nu au fost date în acord cu Constituţia României, cu Convenţia Drepturilor Omului şi Convenţia de la Oviedo.

Raportat la considerentele hotărârii atacate, recurenta a arătat şi că hotărârea de sancţionare se limitează să relateze doar titlurile de presă poziţionate în defavoarea sa, cu toate că o altă parte a presei a reflectat în mod pozitiv activitatea sa, fiind depuse la dosar sute de mesaje de felicitare, ceea ce dovedeşte că acţiunile sale erau conectate la problemele vii, existente în acel moment în cadrul societăţii.

Recurenta a susţinut că nu făcea decât să dea citire acelor prevederi ale deciziilor Curţii Constituţionale, a căror nerespectare constituie abatere disciplinară, potrivit art. 99 lit. ş), iar simplul fapt că, în virtutea respectării bunei - credinţe ce trebuie să existe în sistemul judiciar, conform principiilor de la Bangalore,a adus în atenţia forului decizional, respectiv Consiliului Superior al Magistraturii, aceste aspecte de legalitate, pe linie ierarhică, suplineşte atacarea în contencios administrativ a actelor interne, care oricum nu puteau avea decât o viaţă scurtă.

A subliniat că nici Legea nr. 55/2020 şi nici vreun Ordin Comun al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, inclusiv nr. 874/81/2020, nu se aplică instanţelor judecătoreşti sub aspectul desfăşurării şedinţelor de judecată, întrucât acestea ar fi trebuit să prevadă în mod expres că modifică dispoziţiile art. 15, art. 16 şi art. 17 din C. proc. civ. şi Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor Judecătoreşti. Cele două acte normative impun obligativitatea purtării măştii în spaţii închise, însă nu se preocupă de consecinţele referitoare la încălcarea gravă a unor drepturi ce rezultă din aplicarea acestei dispoziţii.

În justificarea atitudinii avute, pârâta a susţinut şi că date ştiinţifice şi rapoarte oficiale recente au confirmat justeţea acţiunilor sale.

În raport de acestea, a susţinut că exercitarea prezentei acţiuni disciplinare, întemeiată doar pe prezumţii simple, deducţii şi, în mod mascat, ameninţări cu presupuse fapte penale care par a nu proveni de la personal calificat şi încalcă principiul supunerii judecătorului doar legii, încalcă libertatea de exprimare şi demnitatea doamnei judecător în funcţie, fiind o punere în operă a unei cenzuri care este interzisă expres de Constituţia României.

3. Apărările formulate de părţi

Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată, şi menţinerea încheierii şi a hotărârii recurate.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatei şi a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

4. Considerentele Înaltei Curţi

Cu titlu preliminar, faţă de faptul că recurenta şi-a subsumat criticile unor cazuri de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurentă şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, aşa cum a decis Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în M. Of. nr. 634/20.07.2018.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 20 ianuarie 2021, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, se constată următoarele:

Critica privind prezenţa doar a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în sala de şedinţă şi desfăşurarea acesteia în sistem de videoconferinţă, ceea ce ar fi dus la imposibilitatea verificări componenţei completului de judecată, este nefondată.

La fila x a încheierii de şedinţă din 20 ianuarie 2021, prin care secţia a rămas în pronunţare asupra cauzei, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a învederat părţilor prezente, pârâtei, personal, şi Inspecţiei Judiciare, prin reprezentant, o situaţie epidemiologică de excepţie, unul dintre membrii secţiei fiind infectat cu virusul SARS CoV - 2, şi a adus la cunoştinţa acestora că şedinţa urma să se desfăşoare în sistem videoconferinţă, prin intermediul aparaturii IT din sala de şedinţă, părţile având neîntrerupt posibilitatea de a-i vedea pe membrii secţiei disciplinare.

Înalta Curte reţine, mai întâi, poziţia de achiesare tacită a petentei, care a fost prezentă personal în sala de şedinţă şi nu a formulat nicio obiecţiune cu privire la desfăşurarea şedinţei în sistem de videoconferinţă.

De asemenea, se va avea în vedere faptul că, deşi această modalitate de desfăşurare a şedinţei nu este prevăzută în mod expres de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sau de Regulamentul de funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, criza provocată de pandemia Covid - 19 a determinat necesitatea identificării unor modalităţi de desfăşurare a activităţii care să evite situaţiile de blocaj, prin folosirea tehnicii moderne de susţinere a unor şedinţe prin videoconferinţă, cu asigurarea garanţiilor din conţinutul procesului echitabil, incluzând dreptul la apărare.

Recurenta - pârâtă a beneficiat de o legătură audiovizuală cu membrii Consiliului care nu au fost prezenţi fizic în sală, i-a putut vedea, a fost văzută şi auzită de aceştia, nu a invocat niciun impediment de ordin tehnic sau alte obiecţiuni privitoare la modalitatea de desfăşurare a şedinţei, astfel că şi-a putut exercita neîngrădit drepturile procesuale.

Pentru aceleaşi motive nu va fi reţinută nici critica ce priveşte fragmentarea completului de judecată, respectiv faptul că în şedinţa secţiei disciplinare, din data de 20.01.2021, a fost prezent nemijlocit în sală doar preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, C.

Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe judecătoreşti în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi prevederilor Legii nr. 304/2004, ci funcţionează ca instanţă extrajudiciară îndeplinind o activitate administrativ-jurisdicţională, fiind, în consecinţă, un organ administrativ-jurisdicţional, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 148 din 16 aprilie 2003 şi nr. 391 din 17 aprilie 2007).

Înalta Curte constată că secţia pentru judecători în materie disciplinară a fost alcătuită cu respectarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, conform cărora "lucrările secţiilor se desfăşoară în prezenţa majorităţii membrilor acestora", chiar dacă ceilalţi membrii ai secţiei disciplinare au fost prezenţi în spatele camerelor de luat vederi. Aceste dispoziţii se aplică inclusiv în privinţa lucrărilor desfăşurate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în îndeplinirea rolului de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, prevederile art. 44 - 53 din Legea nr. 317/2004 necuprinzând prevederi derogatorii de la cele ale art. 27 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Cât priveşte susţinerea vizând greşita respingere a cererii pentru amânarea cauzei, în vederea formulării concluziilor pe fond şi pentru angajare apărător, Înalta Curte o constată nefondată, reţinând următoarele:

Potrivit art. 222 C. proc. civ.:

"(1) Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise."

Totodată, Înalta Curte reţine că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că dispoziţiile legii referitoare la procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.

La termenul din 20 ianuarie 2021, după ce părţile au pus concluzii asupra excepţiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare, iar secţia, după deliberare, le-a respins, pârâta a solicitat acordarea unui nou termen de judecată pentru a-şi formula concluziile pe fond şi pentru a-şi angaja apărător, având în vedere că îi fusese respinsă solicitarea de a se adresa secţiei fără mască de protecţie.

Cererea de amânare a fost respinsă, secţia apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 222 C. proc. civ., întrucât acţiunea disciplinară a fost primită de pârâtă la data de 27 noiembrie 2020, iar primul termen de judecată a fost fixat la 20 ianuarie 2021. De asemenea, secţia a apreciat că nu se justifică fixarea unui alt termen pentru dezbaterea fondului în condiţiile art. 244 C. proc. civ., urmând însă a amâna pronunţarea pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.

Înalta Curte constată că secţia a respectat atât prevederile textului de procedură civilă mai sus citat, cât şi drepturile procesuale ale pârâtei, în condiţiile în care a respins cererea de amânare motivat, faţă de împrejurarea că pârâta a avut suficient timp la dispoziţie pentru pregătirea apărării, în raport de momentul comunicării acţiunii disciplinare şi primul termen stabilit pentru judecată, şi amânând pronunţarea în considerarea aceluiaşi text de lege, pentru a da posibilitatea părţii să formuleze concluzii scrise, posibilitate de care, de altfel, pârâta a şi uzat.

Nici împrejurarea că secţia nu a permis pârâtei să vorbească fără a purta mască nu poate constitui un motiv justificat de amânare a cauzei, câtă vreme actele normative prin care s-a prelungit starea de alertă instituiau pe această perioadă obligativitatea purtării măştii de protecţie în spaţiile publice închise, cum este şi sala în care s-a desfăşurat şedinţa din 20 ianuarie 2021.

Referitor la susţinerile recurentei privind inadmisibilitatea acţiunii disciplinare cu referire la conţinutul încheierilor de şedinţă şi a hotărârilor pronunţate de doamna judecător, invocată de recurentă în considerarea faptului că, deşi s-a pretins că obligaţia de purtare a măştii ar avea doar caracter administrativ, această obligaţie ar fi căpătat un aspect jurisdicţional, interacţionând cu prezenţa sau nu în sala de judecată a părţilor, cu caracter obligatoriu şi discriminatoriu, Înalta Curte reţine că respectivele hotărâri judecătoreşti au fost reţinute de secţie ca probe în susţinerea acţiunii disciplinare, fără a face obiectul unor verificări referitoare la legalitatea sau temeinicia acestora, criticile recurentei pe acest aspect neavând suport în probele administrate. De asemenea. reclamaţia domnului avocat B. a fost reţinută ca probă în susţinerea acţiunii disciplinare.

Astfel, existenţa elementului material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a rezultat din conţinutul încheierilor şi hotărârilor pronunţate de doamna judecător, arătându-se în hotărârea atacată că, la începutul fiecărei şedinţe de judecată desfăşurate în perioada stării de alertă, doamna judecător A. susţinea un discurs prin care aducea la cunoştinţa participanţilor inexistenţa unei obligaţii de purtare a măştii de protecţie şi efectele nocive ale acestora, solicitând participanţilor să îşi îndepărteze masca de protecţie, aceste manifestări fiind recunoscute şi prin punctul de vedere exprimat de doamna judecător şi declaraţiile date de aceasta în cadrul cercetării disciplinare. Împrejurarea invocării din oficiu şi sesizării de către doamna judecător a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 lit. a) din Legea nr. 55/2020, în Dosarul nr. x/2019, deşi este menţionată în hotărârea atacată, nu a fost reţinută ca intrând în componenţa elementului material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a).

Nefondată este şi critica recurentei privind greşita soluţionare a excepţiei nulităţii absolute a acţiunii disciplinare pentru lipsa sesizării.

Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, "Inspecţia Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori".

Având în vedere situaţia medicală fără precedent, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. Prin acest act normativ şi prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 192 din 5 noiembrie 2020, prin Ordinul comun al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerului Sănătăţii nr. 3577/831/15.05.2020, Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi Ministerul Afacerilor Interne nr. 874/81/2020, s-a decis că, pe durata stării de alertă, în spaţiile publice închise, spaţiile comerciale, mijloacele de transport în comun şi la locul de muncă se instituie purtarea măştii de protecţie.

În acest sens, prin Hotărârea nr. 734/12.05.2020 a secţiei de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii s-a prevăzut, printre altele, obligativitatea purtării măştii de protecţie de către personalul instanţei, justiţiabilii şi alţi participanţi la procesele civile şi penale în incinta instanţei.

Ca urmare, la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii a fost constituită Comisia nr. 1 - comună "Legislaţie şi cooperare internaţională", care a iniţiat o consultare la nivelul instanţelor, cu scopul identificării dificultăţilor apărute în aplicarea hotărârii mai sus menţionate şi cu privire la eventualele propuneri referitoare la modalitatea de desfăşurare a activităţii instanţelor ulterior datei de 31 august 2020.

În acest context, doamna A., judecător în cadrul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, a comunicat un punct de vedere, în cuprinsul căruia a propus încetarea aplicării măsurilor de protecţie sanitară constând în obligativitatea purtării măştii de protecţie şi a termoscanării, cu motivarea că, prin impunerea acestora, sunt afectate libertăţile publice.

În legătură cu acest ultim aspect, doamna judecător A. a arătat că în dosarele cu care a fost învestită se găsea un document intitulat înştiinţare, care recomanda anumite măsuri administrative pentru ca, în final, acestea să menţioneze tranşant: purtarea măştii de protecţie în sala de judecată este obligatorie.

De asemenea, doamna judecător a menţionat că în toate şedinţele de judecată a adus la cunoştinţa beneficiarilor actului de justiţie "aceste grave derapaje (...) cu o singură excepţie toţi participanţii la judecată au înlăturat masca de protecţie de pe faţă şi au considerat temeiurile instanţei întemeiate".

Comisia nr. 1 din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a decis sesizarea Inspecţiei Judiciare cu privire la aspectele semnalate de Curtea de Apel Bacău cu referire la punctul de vedere al doamnei judecător A. şi atitudinea acesteia.

Având în vedere situaţia de fapt şi înscrisurile aflate în dosarul disciplinar referitoare la aspectele de mai sus, Înalta Curte reţine că declanşarea procedurii disciplinare nu s-a realizat în baza a ceea ce recurenta denumeşte autodenunţ, ci urmare a unei sesizări din oficiu formulate în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, mai sus citat, criticile recurentei neputând fi primite.

Ca urmare a celor anterior expuse, Înalta Curte constată că nu poate fi primită niciuna dintre criticile aduse de recurentă încheierii din 20 ianuarie 2021 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, recursul acesteia urmând a fi respins, ca nefondat.

Trecând la examinarea recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 4J din 17 februarie 2021, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, se constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurenta a susţinut că nu există latura obiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea 303/2004, întrucât masca de protecţie nu reprezintă un standard de conduită, ci o măsură impusă cu forţa de autorităţi, care contravine art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare: a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;".

Aşadar, elementul material al laturii obiective a abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 constă în manifestările subiectului activ care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei.

Pentru existenţa acestei abateri disciplinare, este necesar, sub aspectul elementului material, să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

1. manifestările care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei trebuie săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;

2. manifestările care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori prestigiului Justiţiei să fi avut loc în public sau să fi ajuns la cunoştinţă publicului.

Se reţine că prestigiul justiţiei reprezintă aprecierea publică pozitivă a sistemului judiciar în ansamblul său. Or, această apreciere globală este rezultatul aprecierilor publice individuale ale fiecărui magistrat în parte.

De asemenea, prestigiul funcţiei este atributul magistratului, ca urmare a dobândirii acestei calităţi, şi poate fi afectat prin adoptarea unui comportament care încalcă normele de conduită impuse prin legi, hotărâri şi regulamente.

În cauza de faţă, a reieşit din probele administrate la dosar şi din declaraţia doamnei judecător, că după încetarea stării de urgenţă şi înlocuirea acesteia cu starea de alertă, în condiţiile în care actele normative evocate cu prilejul analizei recursului declarat împotriva încheierii din 20 ianuarie 2021, care instituiau purtarea măştii de protecţie în spaţiile publice închise, respectiv obligativitatea purtării măştii de protecţie de către personalul instanţei, justiţiabilii şi alţi participanţi la procesele civile şi penale în incinta instanţei, erau în vigoare, la începutul fiecărei şedinţe de judecată, doamna judecător A. îşi expunea propriile păreri, susţinând un discurs prin care aducea la cunoştinţa participanţilor inexistenţa unei obligaţii de purtare a măştii de protecţie, faptul că această obligaţie reprezintă o îngrădire a accesului la justiţie, că afectează demnitatea umană şi prezintă risc asupra sănătăţii, solicitând participanţilor să îşi îndepărteze masca de protecţie, urmând a fi purtată exclusiv de către persoanele care doresc acest lucru. Discursul era inserat în conţinutul încheierilor şi hotărârilor pronunţate, iar marea majoritate a părţilor prezente îşi îndepărtau masca de protecţie de pe faţă. Doamna judecător nu purta mască nici în sala de şedinţă, pe durata acesteia, nici în instanţă, această situaţie de fapt nefiind contestată,

Prin raportare la conţinutul art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte apreciază că acest comportament al magistratului, manifestat în cadrul şedinţelor de judecată pe care le conducea, a dus la afectarea prestigiului funcţiei de magistrat şi a prestigiului justiţiei, aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea recurată.

Aceste afirmaţii, formulate într-un cadru procesual, de către o persoană care exercită puterea judecătorească prin calitatea de judecător, referitoare la inexistenţa unei obligaţii de purtare a măştii de protecţie şi la încălcarea unor drepturi fundamentale prin purtarea acesteia, îndemnarea participanţilor la şedinţa de judecată la a înlătura masca de protecţie, în condiţiile existenţei unei obligaţii legale de a purta masca de protecţie în spaţiile închise, constituie o manifestare contrară demnităţii funcţiei, de natură a crea confuzie şi neîncredere în rândul justiţiabililor şi al comunităţii locale, care aduce atingere prestigiului justiţiei.

Că este aşa o dovedeşte şi faptul că, urmare a acestor manifestări din sala de judecată, în presa locală au apărut mai multe articole pe acest aspect, doamna judecător solicitând şi un drept la replică, împrejurarea că s-ar fi exprimat şi poziţii de susţinere a punctului de vedere exprimat de aceasta neputând înlătura concluzia că modalitatea în care magistratul a înţeles să-şi facă publice propriile păreri referitoare la măsura obligativităţii purtării măştii de protecţie, cadrul ales pentru exprimarea acestor convingeri, a avut o rezonanţă socială însemnată, a avut impact la nivelul opiniei publice, de natură să afecteze prestigiul justiţiei şi eforturile autorităţilor privind prevenirea răspândirii virusului SARS-CoV-2, chiar dacă nu aceasta a fost intenţia directă.

Arată recurenta că nu a coordonat sau solicitat articolele din presă, iar dreptul la replică a fost exercitat ulterior pentru a se apăra, dar aceste susţineri nu pot fi primite, pentru că recurentei nu i se impută articolele din presă şi nici exprimarea punctului său de vedere în raporturile cu conducerea instanţei sau în procedura de consultare a judecătorilor, faţă de dificultăţile identificate în aplicarea Hotărârii secţiei pentru judecători nr. 734/2020, ci manifestările din sala de şedinţă, care au fost ulterior preluate de presa locală şi care au afectat prestigiul justiţiei.

Înalta Curte nu poate reţine apărarea recurentei, în sensul că masca de protecţie nu reprezintă un standard de conduită, ci o măsură impusă cu forţa de autorităţi, care, nefiind legală, nu trebuia respectată, ceea ce, pe cale de consecinţă, ar conduce la inexistenţa elementului material al abaterii disciplinare, căci o atare apărare este în vădită contradicţie cu reglementările legale evocate.

Modul în care recurenta a acţionat nu poate fi justificat nici prin responsabilitatea şi îndatorirea pe care aceasta ar fi avut-o în calitate de vicepreşedinte al D., de a aduce la cunoştinţa tuturor un eventual potenţial de neconstituţionalitate, cu referire la libertatea de exprimare şi demnitatea funcţiei, la realizarea accesului la justiţie, precum şi la riscurile majore pentru sănătate ale măsurilor interne dispuse, căci, aşa cum s-a arătat anterior, fapta imputată priveşte exprimarea acestor păreri personale în cadrul şedinţelor de judecată, fiind greu de decelat în ce măsură participanţii la proces îşi îndepărtau masca de protecţie, la îndemnul acesteia, pentru că erau convinşi de justeţea punctul de vedere exprimat de judecător sau în considerarea autorităţii exercitate de acesta. În orice caz, expunerea recurentei a fost de natură a induce justiţiabililor ideea că măsurile de protecţie sanitară dispuse la nivel naţional nu sunt în concordanţă cu dispoziţiile legale şi afectează starea de sănătate a oamenilor, decredibilizând eforturile de prevenire a răspândirii virusului SARS CoV - 2.

Analizând dacă prin constatarea abaterii disciplinare supuse analizei s-a încălcat libertatea de exprimare a doamnei judecător, Înalta Curte reţine următoarele:

În doctrină, (T. Manea - Despre abaterea disciplinară a magistraţilor privind manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale sau prestigiului justiţiei), s-a apreciat că, în cazul abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a), se poate pune în discuţie existenţa unor limite ale răspunderii disciplinare impuse de necesitatea respectării dreptului magistratului la viaţa privată, familie, precum şi la libertatea de exprimare, ce sunt consacrate de art. 26 şi art. 30 din Constituţia României, precum şi de dispoziţiile art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului

Totodată, se reţine că, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat libertatea de exprimare a unor persoane care îndeplinesc o funcţie publică sau a magistraţilor. Astfel, în cauza Morissens contra Belgiei din 3 mai 1988, s-a statuat că o persoană care îndeplineşte o funcţie publică a acceptat anumite restricţii ale exerciţiului libertăţii de exprimare, restricţii care sunt inerente însăşi acestei funcţii. De asemenea, în cauza Özpinar contra Turciei, instanţa de contencios european învestită să decidă dacă a fost respectat un echilibru just între dreptul fundamental al individului la respectarea vieţii private şi libertatea de exprimare, pe de o parte, interesul legitim al unui stat democratic de a veghea că funcţia publică să se conformeze scopul lor enunţate în art. 8 paragraful 2 şi art. 10 paragraful 2 din Convenţie, pe de altă parte, a considerat că este legitim ca persoanele ce exercită funcţie publice sau magistraţilor să li se impună, datorită statutului lor, obligaţia de rezervă, referitoare la art. 10 din Convenţie sau de discreţie privind exprimarea în public a convingerilor religioase referitoare la art. 9.

Or, aceste principii se aplică mutatis mutandis şi art. 8 din Convenţie.

În acest sens, instanţa europeană a luat act de faptul că îndatoririle de ordin deontologic ale unui magistrat pot influenţa viaţa privată, în cazul în care magistratul, prin comportament, chiar în viaţa privată, aduce atingere imaginii sau reputaţiei instituţiei judiciare.

Totodată, în cauza Wille contra Lichtenstein din 28 octombrie 1999, Curtea Europeană a decis că, atunci când este vorba de o magistrat cu rang înalt, drepturile şi responsabilităţile sale în privinţa exerciţiului libertăţii de exprimare au o importanţă deosebită, astfel că este de aşteptat ca funcţionarii autorităţi judiciare să dea dovadă de o anumită reţinere în punerea în valoare a libertăţilor de exprimare ori de câte ori sunt în discuţie autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare

Referitor la libertatea de exprimare a magistraţilor, Comisia de la Veneţia a stabilit că, în evaluarea proporţionalităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare a unui judecător Curtea Europeană a Drepturilor Omului ia în calcul toate circumstanţele cauzei, inclusiv funcţia îndeplinită, conţinutul declaraţiei, contextul, natura şi gravitatea sancţiunilor aplicate.

Pornind de la cele mai sus expuse, Înalta Curte subliniază că statutul de magistrat nu o privează pe doamna judecător de dreptul la liberă exprimare, însă acest drept trebuie exercitat în limitele obligaţiei de rezervă impusă magistraţilor tocmai în considerarea statutului lor. În caz contrar, s-ar încălca echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertăţii de exprimare, pe de o parte, şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art. 10 paragraful 2 din Convenţie.

Obligaţia de rezervă a magistraţilor presupune, prin însăşi natura sa, moderaţie, reţinere, iar în contextul factual al cauzei, grijă pentru modalitatea în care magistratul alege să-şi exprime opiniile proprii privitoare la chestiuni care suscită un interes deosebit pentru opinia publică.

Înalta Curte constată că prin modalitatea concretă în care recurenta a înţeles să îşi exprime părerea în legătură cu obligativitatea purtării măştii de protecţie, în şedinţa de judecată, cu autoritatea conferită de exercitarea funcţiei de judecător, deşi erau instituite măsuri legale în acest sens la nivel naţional, dar şi pe cale administrativă de conducerea instanţei, au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, astfel cum aceasta este garantată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor, încălcându-se obligaţia de rezervă impusă magistratului, fapta acesteia realizând elementul material al abaterii disciplinare analizate, prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, recurenta a arătat că nerespectarea obligaţiei de a purta mască de protecţie nu a fost nejustificată, ci s-a datorat faptului că deciziile cu caracter administrativ a căror nerespectare i se impută nu erau dispuse în conformitate cu legea, sens în care a arătat că judecătorul nu poate fi obligat să respecte orice fel de ordine, mai ales cele care nu sunt legale.

În susţinerea acestei apărări, recurenta a arătat că nici Legea nr. 55/2020 şi nici Ordinul comun al ministerului muncii şi protecţiei sociale nr. 874/2020 nu se aplică instanţelor judecătoreşti, întrucât nu se prevede expres că modifică art. 15 - 17 din C. proc. civ. şi Regulamentul de ordine interioară al Instanţelor.

Înalta Curte reţine că şi aceste susţineri sunt nefondate.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare: m) nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;".

În speţa de faţă, elementul material al acestei abateri disciplinare este reprezentat de prima ipoteză, respectiv nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei.

În sensul textului de lege mai sus citat, în cuprinsul noţiunilor de dispoziţie sau decizie, sunt încorporate toate actele de decizie emise de conducătorul instanţei.

Pentru a constitui abatere disciplinară, este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

- existenţa unei dispoziţii sau decizii;

- dispoziţia sau decizia să aibă caracter administrativ;

- dispoziţia sau decizia să fie emise de conducătorul instanţei;

- dispoziţia sau decizia să fie emisă în concordanţă cu legea.

În raport de situaţia de fapt reţinută şi de probele administrate, Înalta Curte constată că aceste condiţii sunt îndeplinite în cauză, aşa cum în mod legal şi temeinic a reţinut şi hotărârea recurată.

Se constată că prin Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 192 din 5 noiembrie 2020, prin Ordinul comun al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerului Sănătăţii nr. 3577/831/15.05.2020, prin Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi Ministerul Afacerilor Interne nr. 874/81/2020, s-a decis că, pe durata stării de alertă, în spaţiile publice închise, spaţiile comerciale, mijloacele de transport în comun şi la locul de muncă se instituie purtarea măştii de protecţie.

În acelaşi sens, Hotărârea nr. 734/12.05.2020 a secţiei de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a prevăzut, printre altele, că "pe întreaga perioadă în care se află în incinta instanţei, personalul acesteia, justiţiabilii, alţi participanţi la procesele civile şi penale, precum şi publicul sunt obligaţi să poarte echipamentele de protecţie individuale, în condiţiile stabilite prin decizia conducătorului instanţe".

În concordanţă cu aceste acte normative şi urmare a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, anterior evocată, la nivelul Tribunalului Neamţ au fost dispuse măsuri în vederea prevenirii răspândirii infecţiilor respiratorii cauzate de COVID-19, precum şi pentru asigurarea sănătăţii şi securităţii în muncă a personalului instanţei, fiind emise mai multe decizii de către preşedintele şi vicepreşedintele instanţei, precum şi Hotărâri de către Colegiul de conducere al Tribunalului Neamţ (Hotărârile Colegiului de conducere al Tribunalului Neamţ nr. 8 din 11 martie 2020, nr. 9 din 18 martie 2020, nr. 10 din 19 martie 2020, nr. 13 din 11 mai 2020, Deciziile Preşedintelui Tribunalului Neamţ nr. 18 din 11 martie 2020, nr. 19 din 12 martie 2020, nr. 25 din 23 martie 2020, nr. 31 din 6 aprilie 2020, nr. 33 din 24 aprilie 2020. nr. 38 din 14 mai 2020, nr. 40 din 21 mai 2020. nr. 41 din 21 mai 2020, nr. 42 din 25 mai 2020. nr. 44 din 26 mai 2020 şi nr. 55 din 17 iulie 2020 şi Deciziile Vicepreşedintelui Tribunalului Neamţ nr. 23 din 20 martie 2020 şi nr. 24 din 23 martie 2020).

Doamna judecător nu a fost de acord cu aceste măsuri, sens în care a formulat plângerea înregistrată sub nr. x din 15 mai 2020, prin care a solicitat revocarea respectivelor măsuri, plângere respinsă prin Hotărârea nr. 14 din 19.05.2020 a Colegiului de conducere al Tribunalului Neamţ.

Ulterior, la 26 mai 2020, între preşedintele şi vicepreşedintele Tribunalului Neamţ, pe de o parte, şi doamna judecător A., pe de altă parte a avut loc o discuţie prin care i s-a adus la cunoştinţa acesteia faptul că obligativitatea purtării măştii de protecţie a fost instituită prin normele mai sus amintite, solicitându-i-se expres doamnei judecător să poarte masca de protecţie în incinta instanţei, întocmindu-se în acest sens Procesul-verbal nr. x/39A/2020.

În urma verificărilor efectuate în sălile de judecată la data de 29 mai 2020, conform Notei de constatare nr. x/2020, s-a constatat că doamna judecător A. nu purta mască de protecţie.

Doamna judecător a formulat un memoriu adresat conducerii Tribunalului Neamţ, înregistrat sub nr. x din data de 2 iunie 2020, prin care a solicitat să se constate că dispoziţia administrativă privind obligativitatea purtării măştii de protecţie în sala de judecată prezintă riscuri majore asupra înfăptuirii actului de justiţie.

Conducerea instanţei a solicitat medicului de medicina muncii să efectueze evaluarea de risc, prevăzută de pct. l lit. b) din Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi al Ministerului Afacerilor Interne nr. 874/81/2020 privind instituirea obligativităţii purtării măştii de protecţie, a triajului epidemiologie şi dezinfectarea obligatorie a mâinilor pentru prevenirea contaminării cu virusul SARS- COV-2 pe durata stării de alertă.

Recomandările medicului de medicina muncii au fost comunicate personalului tribunalului şi judecătoriilor arondate, fiind în sensul obligativităţii purtării măştii de protecţie în timpul deplasării în sălile de judecată şi holurile cu trafic.

În data de 31 august 2020, vicepreşedintele Tribunalului Neamţ a emis Decizia nr. 72/2020, care prevedea la pct. l.2.alin. (6) că:

"preşedintele completului de judecată, în exercitarea poliţiei şedinţei interzice accesul în sală, sau după caz, dispune îndepărtarea din sală a persoanelor care nu respectă obligaţia de a purta mască de protecţie şi obligaţia de a păstra distanţa socială".

Ulterior, urmare a cererii formulate de doamna judecător A. şi înregistrată sub nr. x din 17 septembrie 2020, preşedintele Tribunalului Neamţ a emis Decizia nr. 78 din 30 septembrie 2020, prin care dispoziţia imperativă privind poliţia şedinţei de judecată a fost rectificată într-una dispozitivă, dându-se curs solicitării acesteia, împrejurare care nu o poate exonera pe recurentă de răspunderea disciplinară pentru fapta de a nu purta masca de protecţie atât în sala de şedinţă, cât şi în timpul deplasării pe holurile cu trafic, contrar dispoziţiilor legale care impuneau această obligaţie.

Mai reţine Înalta Curte şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. b) şi k) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015, potrivit căruia judecătorii sunt obligaţi să respecte prevederile legale, normele codului deontologic, regulamentele, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii date în conformitate cu legea, hotărârile adunărilor generale şi ale colegiilor de conducere şi de asemenea să îndeplinească, în limitele funcţiei, alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată, stabilite, în conformitate cu legea, de conducerea instanţei.

În aceste condiţii, instanţa de disciplină a reţinut cu just temei faptul că pârâta nu a respectat deciziile cu caracter administrativ mai sus enumerate, emise de secţia de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, de Colegiul de conducere al Tribunalului Neamţ, de Preşedintele Tribunalului Neamţ şi de Vicepreşedintele Tribunalului Neamţ în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, împrejurare de natură a contura existenţa laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004.

Sub aspectul laturii subiective, secţia a apreciat întemeiat că pârâta a acţionat cu intenţie indirectă, deoarece cunoştea că trebuie să respecte deciziile administrative sus menţionate, cu atât mai mult cu cât îi fusese adusă la cunoştinţă obligaţia de a purta mască, prin Procesul-verbal nr. x/39A/2020; chiar dacă nu a urmărit ca prin fapta sa să producă anumite consecinţe negative asupra activităţii instanţei, totuşi a avut reprezentarea că are un comportament inadecvat şi neconform hotărârilor administrative indicate.

De altfel, prin susţinerile din recurs, recurenta-pârâtă nu contestă faptul că nu a purtat mască de protecţie, ci susţine că ordinele administrative nu ar fi fost emise în conformitate cu legea, ceea ce ar înseamnă nerespectarea lor nu ar constitui abatere disciplinară; în plus, prin memoriile formulate, doamna judecător a contestat măsura purtării măştii de protecţie inclusiv sub aspect medical, apreciind că nu protejează sănătatea, ci o afectează în sens negativ.

Aceste apărări nu pot fi reţinute pentru că atât prevederile legale prin care s-a instituit măsura purtării măştii de protecţie, cât şi dispoziţiile cu caracter administrativ emise de conducătorii instanţelor pentru aplicarea acestor măsuri au fost în vigoare pe durata de timp cât doamna judecător a înţeles să nu se conformeze acestei obligaţii.

Înalta Curte apreciază ca fiind lipsite de suport legal susţinerile recurentei în sensul că aducerea unor aspecte de legalitate în atenţia forului decizional, respectiv Consiliului Superior al Magistraturii, ar suplini atacarea în contencios administrativ a actelor interne.

Înalta Curte nu poate primi nici aserţiunile recurentei, în sensul că ar fi justificată nepurtarea măştii de protecţie, prin raportare la diverse studii medicale care ar atesta efecte negative, sau că recurenta pârâtă nu era obligată să respecte această măsură întrucât ar fi semnat fişa de instruire cu obiecţiuni. Abaterea disciplinară pentru care a fost sancţionată recurenta se referă la nerespectarea dispoziţiilor cu caracter administrativ ale conducătorului instanţei, iar măsura de protecţie nerespectată, cu caracter administrativ, fusese dispuse de conducătorul instanţei, în aplicarea legilor de combatere a efectelor pandemiei de Covid 19, fiind, deci, emise în concordanţă cu legea.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că apărările recurentei nu sunt de natură a demonstra neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004.

Pentru toate considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă, astfel că recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 20 ianuarie 2021 şi a Hotărârii nr. 4J din 17 februarie 2021, pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în Dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2021.

GGC - NN