Procedural lapse of appeal after discretionary suspension and late motion to reinstate: dismissal of appeal upholding perimare

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Decizia ce formează obiectul recursului

Prin Decizia nr. 2613 din 22 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, a fost constatat perimat recursul formulat de S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 36 din 13 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În motivare, instanţa a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din 14 februarie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecăţii recursului până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, aflat în faza recursului pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

La 16 decembrie 2020, Înalta Curte, din oficiu, a dispus repunerea cauzei pe rol, acordând termen la 22 aprilie 2021, cu citarea părţilor.

La aceeaşi dată, a fost înregistrată la dosar şi cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L., cerere întemeiată în drept pe art. 415 alin. (1) C. proc. civ.

Intimatul pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) a depus note scrise, prin care a invocat excepţia perimării recursului.

Ca urmare, Înalta Curte a reţinut incidenţa art. 415 C. proc. civ., precum şi că, în situaţia suspendării facultative a judecăţii, dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., acest text de lege nu prevede posibilitatea instanţei de a repune cauza pe rol din oficiu în vederea continuării judecăţii, aceasta dispunându-se doar în situaţiile expres prevăzute de pct. 3 al articolului menţionat.

Din coroborarea art. 413 alin. (2) şi art. 418 alin. (1) C. proc. civ., a rezultat că termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauza ce a provocat suspendarea, iar, pentru reluarea judecăţii, era necesară formularea unei cereri de către una dintre părţi, dat fiind faptul că dispoziţiile art. 415 C. proc. civ. nu prevedeau posibilitatea instanţei de a repune cauza de rol din oficiu, în vederea continuării judecăţii.

S-a reţinut că Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care a provocat suspendarea judecăţii, a fost soluţionat definitiv la 20 mai 2020, prin Decizia civilă nr. 1946 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În cauză, termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., a început să curgă de la 20 mai 2020 şi s-a împlinit la 20 noiembrie 2020, cererea de repunere pe rol formulată de recurentă fiind formulată ulterior, la 16 decembrie 2020.

Înalta Curte a respins susţinerile recurentei reclamante, formulate în şedinţa publică, în sensul că nu ar exista un text legal care să-i fi permis să solicite repunere pe rol a cauzei, cu referire la art. 10 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia recurenta reclamantă avea obligaţia de a contribui la desfăşurarea şi de a urmări finalizarea procesului, aceasta şi în virtutea principiului disponibilităţii procesului civil.

De asemenea, a respins susţinerile recurentei, în sensul că erau importante considerentele hotărârii din Dosarul nr. x/2016, de vreme ce C. proc. civ. nu distinge sub acest aspect.

De altfel, recurenta a precizat că decizia pronunţată în dosarul menţionat i-a fost comunicată în cursul lunii octombrie 2020, având, deci, suficient timp, chiar şi după motivarea şi comunicarea deciziei, să formuleze cererea de repunere pe rol a cauzei în interiorul termenului de 6 luni, care s-a împlinit la 20 noiembrie 2020.

Referitor la faptul că nu i s-a pus în vedere să timbreze cererea de repunere pe rol, Înalta Curte a reţinut că pricina a fost repusă pe rol din oficiu de instanţă, la data de 16 decembrie 2020, urmare a referatului întocmit de grefa secţiei; cererea recurentei de repunere pe rol, înregistrată la aceeaşi dată, a fost primită ulterior stabilirii termenului de către instanţă, nemaifiind necesar a fi timbrată.

2. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

Ca temei de drept al recursului, recurenta a invocat art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru că instanţa de recurs, într-un alt complet decât cel care a dispus în mod expres repunerea pe rol după rămânerea în pronunţare şi suspendarea, a apreciat recursul ca fiind perimat.

A apreciat ca fiind incident şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar fiindcă decizia recurată nu era redactată la momentul declarării recursului, sens în care a arătat că îşi rezervă dreptul de a completa motivele de recurs pe acest aspect.

A susţinut şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate prevăzute de art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta susţine că textul de lege instituie o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată; dar această prezumţie simplă poate fi înlăturată în situaţia dovedirii interesului părţii în continuarea judecăţii.

Or, recurenta argumentează că aceste condiţii, de desistare, nu sunt îndeplinite, deoarece instanţa din oficiu a dispus suspendarea, iar recurenta s-a opus; ca atare, apreciază că nu îi poate fi imputabilă suspendarea.

Ca urmare, nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate privind curgerea fără suspendare a termenului de primare, respectiv culpa pentru abandonarea cauzei în nelucrare.

Deşi suspendarea s-a dispus din oficiu (şi nu prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor), recurenta opunându-se acestei măsuri, nu există o obligaţie procesuală expresă în sensul formulării cererii de repunere pe rol de către părţi sau de către instanţă; cu toate acestea, recurenta ar fi dat dovadă de interes în soluţionarea cu celeritate a cauzei şi a formulat cerere de repunere pe rol după motivarea şi comunicarea hotărârii din Dosarul nr. x/2016.

Neformularea cererii de repunere pe rol după data pronunţării minutei, ci după data motivării şi comunicării hotărârii din Dosarul nr. x/2016 nu demonstrează o lipsă de interes, cum greşit reţine instanţa, ci exprimă respectul recurentei faţă de dorinţa expresă a instanţei de a lămuri anumite aspecte ale cauzei dedusă judecăţii prin raportare la considerentele Deciziei nr. 1946 din 20 mai 2020 pronunţate de Înalta Curte.

3. Completarea motivelor de recurs

La 20 mai 2021, recurenta a depus completare a motivelor de recurs, formulată în termenul legal precizat de art. 487 C. proc. civ., în raport de data comunicării deciziei recurate.

În cuprinsul completărilor, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, apreciind că argumentul referitor la împrejurarea că art. 415 C. proc. civ. nu prevede posibilitatea instanţei de a repune cauza pe rol din oficiu în vederea continuării judecăţii nu poate fi reţinut, având în vedere că în egală măsură acelaşi art. 415 C. proc. civ. prevede în mod expres care sunt situaţiile în care judecata se reia prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, respectiv când suspendarea s-a dispus prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor.

Cu privire la argumentul instanţei că temeiul de drept ce permitea recurentei repunerea pe rol a cauzei este art. 10 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a apreciat că acest argument este contrar soluţiei de perimare a recursului.

Manifestarea procesuală de voinţă a recurentei a fost în sensul finalizării judecării recursului şi nu suspendării acestuia, iar instanţa de judecată a fost cea care a dispus, cu încălcarea principiului disponibilităţii, repunerea cauzei pe rol după rămânerea în pronunţare, a invocat din oficiu motivul facultativ de suspendare prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi a suspendat judecata recursului.

Recurenta apreciază că este injust ca instanţa să suspende judecată recursului din oficiu, împotriva voinţei părţilor din proces, cu scopul obţinerii motivării unei soluţii într-un dosar similar, iar în momentul în care primeşte această motivare, în interiorul termenului de 6 luni de la data comunicării sentinţei aşteptată, să aprecieze că sunt îndeplinite condiţiile perimării recursului.

Mai arată recurenta că repunerea pe rol a cauzei s-a făcut urmare a cererii formulate de recurentă şi nu din oficiu, în temeiul referatului întocmit de grefa secţiei; cererea a fost înregistrată ca repunere pe rol şi nu repunere pe rol în vederea constatării perimării, iar excepţia perimării a fost invocată de pârâta Ministerul Fondurilor Europene prin notele scrise, depuse anterior termenului de judecată.

3. Apărările părţilor

Intimatul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatei şi a solicitat admiterea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Se reţine că recurenta a criticat decizia atacată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că motivele invocate se impun a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 2, 5 şi 6 C. proc. civ., întrucât pct. 8 are în vedere încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar nu la celor de drept procesual, cum se invocă în speţă.

Critica privind componenţa completului de judecată, subsumată de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin încheierea de şedinţă din data de 14 februarie 2019, completul de judecată cu nr. 3 noul C. proc. civ. a dispus suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar ulterior, la 22 aprilie 2021, pricina a fost repusă pe rol şi reţinută în pronunţare de acelaşi complet de judecată.

Înalta Curte constată că activitatea de judecată s-a desfăşurat cu respectarea principiului continuităţii şi a art. 111 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti din 17 decembrie 2015, care prevede că "Repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecăţii, pentru perimare sau pentru pronunţarea hotărârii ca urmare a încheierii acordului de mediere, se va realiza de completul iniţial învestit cu soluţionarea cauzei, chiar dacă între timp şi-a schimbat compunerea".

În raport de acest text de lege vor fi respinse criticile recurentei, întrucât regulamentul mai sus citat prevede obligaţia soluţionării cauzei de acelaşi complet de judecată, cum s-a şi întâmplat în cauză, recursul fiind soluţionat de completul de judecată cu nr. 3 noul C. proc. civ., iar nu de aceeaşi judecători, aşa cum susţine recurenta.

Critica privind greşita aplicare a art. 416 alin. (1) C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată.

Acest motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi invocate de recurentă nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate reglementate.

Conform prevederilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni."

În cauză, prin încheierea din 14 februarie 2019, instanţa de recurs, din oficiu, a dispus suspendarea soluţionării recursului până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, iar la termenul de judecată din 22 aprilie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat perimarea căii de atac a recursului, pronunţând în acest sens decizia recurată.

În considerentele hotărârii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat perimarea recursului, reţinând că, în situaţia suspendării facultative a judecăţii, dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., art. 415 C. proc. civ. nu prevede posibilitatea instanţei de a repune cauza pe rol din oficiu în vederea continuării judecăţii; repunerea cauzei pe rol din oficiu se face numai în situaţiile expres prevăzute de pct. 3 al articolului menţionat.

S-a reţinut că Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care a provocat suspendarea judecăţii, a fost soluţionat definitiv la data de 20 mai 2020, prin Decizia civilă nr. 1946 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Termenul de perimare de 6 luni, prevăzut de art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., a început să curgă de la 20 mai 2020 şi s-a împlinit la 20 noiembrie 2020, aspecte faţă de care, în mod legal, s-a constatat că cererea de repunere pe rol din 16 decembrie 2020 a fost formulată în afara termenului de perimare.

Nu poate fi primită interpretarea dată de recurentă, în sensul că instanţa ar fi avut obligaţia de a repune cauza pe rol, fiindcă suspendarea s-a dispus de asemenea din oficiu.

Înalta Curte reţine că, în lipsa unei dispoziţii exprese în conţinutul art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., care să prevadă repunerea pe rol din oficiu, obligaţia de a solicita reluarea judecării procesului, în ipoteza suspendării cauzei în temeiul art. 413 din acelaşi cod, revine părţilor, în sarcina cărora există obligaţia de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului.

În acest sens, Înalta Curte dă eficienţă obligaţiei generale a părţilor de a contribui la desfăşurarea procesului, îndatorire prevăzută de art. 10 din C. proc. civ., cu consecinţa că lipsa cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de către partea interesată, în termenul prevăzut de art. 416 alin. (1) din acelaşi cod, atrage sancţiunea perimării cererii de chemare în judecată, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei recurate.

Susţinerile recurentei, în sensul că nu ar fi îndeplinită condiţia culpei procesuale fiindcă recurenta s-ar fi opus suspendării judecăţii cauzei sau că recurenta nu poate fi sancţionată pentru abandonarea cauzei, câtă vreme recurenta a dat dovada de interes formulând cererea de repunere pe rol şi insistând în soluţionarea cauzei vor fi respinse, de asemenea.

Suspendarea legală facultativă nu este condiţionată de acordul părţilor, iar alin. (2) al art. 413 C. proc. civ. prevede că suspendarea dăinuie până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.

Înalta Curte reţine, din interpretarea art. 416 alin. (3) C. proc. civ., că situaţiile ce nu constituie cauze de perimare sunt expres prevăzute de lege şi se referă la cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.

De asemenea, art. 415 pct. 3 C. proc. civ. reglementează situaţia când judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, şi anume în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4), după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşa cum s-a arătat anterior, situaţia suspendării facultative a cauzei pendinte nu face parte din categoria situaţiilor în care instanţa ar fi trebuit să efectueze, din oficiu, actele de procedură. Ca urmare, neformularea în termenul de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauza care a provocat suspendarea a unui act de procedură, constituie o rămânere în nelucrare a cererii, din motive imputabile părţii, fiind incidentă sancţiunea perimării.

Ultima critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la împrejurarea că excepţia perimării ar fi fost invocată de intimat, prin notele scrise, şi nu de instanţă din oficiu, aspect care reiese şi din citativul pentru termenul de judecată, când părţile au fost citate pentru repunere pe rol şi nu repunere pe rol în vederea perimării.

Înalta Curte reţine că aceste critici sunt, de asemenea, nefondate.

Cu privire la modul în care ar fi fost citată recurenta pentru termenul de judecată din 22 aprilie 2021, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 160 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează "Orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în considerare în cazul în care, potrivit alin. (1), nu s-a cerut amânarea procesului, precum şi în cazul în care partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă sau legal citată".

Se reţine că la respectivul termen de judecată, recurenta a fost reprezentată de avocat B., care nu a învederat instanţei vreo chestiune prealabilă sau neregularitate în sensul arătat.

Împrejurarea că, în cauză, excepţia de perimare ar fi fost invocată prin notele scrise depuse de intimat, şi nu de instanţă din oficiu, nu constituie o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare ar atrage eventuala sancţiune a nulităţii hotărârii, întrucât sancţiunea perimării operează de drept, atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.

În acest sens este şi art. 420 alin. (1) C. proc. civ., care reţine că perimarea se poate constata fie din oficiu, fie la cererea părţii interesate, cum este cazul în speţa de faţă, aceste aspecte neavând nicio relevanţă asupra termenului de perimare, care se împlinise la 20 noiembrie 2020.

Înalta Curte reţine că recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de recurs ar fi avut în vedere motive străine de natura cauzei, deoarece soluţia de perimare ar fi contrară situaţiei de fapt.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în ansamblul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte reţine că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contrarietatea dintre dispozitiv şi considerente.

Din aceasta perspectivă, raportat la motivul de recurs invocat, la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că, în argumentarea soluţiei pronunţate instanţa de recurs, nu se regăsesc elemente contradictorii, în condiţiile în care s-a reţinut incidenţa în cauză a sancţiunii perimării cererii de recurs, prin raportare la rămânerea în nelucrare a cererii de recurs, la prevederile art. 413, art. 415 şi art. 416 C. proc. civ. şi la data soluţionării dosarului pentru care se dispusese suspendarea facultativă.

Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 5 şi 6 C. proc. civ., Înaltă Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul, formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 2613 din 22 aprilie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2021.

GGC - NN