Limitations of Judicial Inspection disciplinary review over judicial reasoning and bad faith allegations in Law 303/2004

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 ianuarie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară a solicitat desfiinţarea Rezoluţiei din 22.12.2020 a Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare, emisă în lucrarea nr. C20-1663 şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 530 din 6 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 530 din 6 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de fond este una vădit părtinitoare, urmărindu-se impunitatea judecătorului împotriva căruia s-a formulat plângerea, fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

A susţinut că judecătorul împotriva căruia a fost formulată sesizarea a încălcat fără nicio justificare, cu ştiinţă, normele de drept procesual conţinute de art. 61 alin. (3) şi art. 67 alin. (2) C. proc. civ.

Acesta a refuzat să se pronunţe asupra cererii exprese a reclamantului de a fi dată o hotărâre judecătorească în condiţiile art. 436 alin. (1) C. proc. civ., deşi avea această obligaţie conform art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Or, aceste încălcări ale legii semnalate anterior, sunt greşeli de judecată şi sunt în acelaşi timp, grave şi impardonabile nesocotiri ale unor texte de lege exprese, cunoscute de judecător, ceea ce creează premisele cercetării disciplinare.

La fel stau lucrurile şi în privinţa reţinerii inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, fără a pune în discuţie acest incident, contrar art. 14 alin. (5) C. proc. civ., vătămând grav dreptul la apărare al reclamantului şi principiul contradictorialităţii, care sunt de esenţa procesului civil.

În fine, refuzul de a judeca cererea de ordonanţă preşedinţială sub pretextul că aceleaşi argumente sunt invocate şi în acţiunea de fond este o denegare de dreptate evidentă care trebuie să atragă răspunderea disciplinară a judecătorului.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 6 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea formulată de A. acesta a solicitat Inspecţiei Judiciare cercetarea şi sancţionarea judecătorului B., din cadrul Tribunalului Braşov, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, susţinând că judecătorul a refuzat să se pronunţe cu privire la admisibilitatea cererii de intervenţie formulate în cauză, respectiv a refuzat să pronunţe o hotărâre de admitere în condiţiile art. 436 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care atât reclamantul cât şi pârâtul au declarat că sunt de acord cu această soluţie.

Nemulţumirea reclamantului este generată de faptul că inspectorul judiciar a analizat doar chestiunea referitoare la incidenţa art. 436 C. proc. civ., celelalte aspecte ale sesizării fiind totalmente ignorate şi de faptul că în plângerea formulată, inspectorul şef face dovada că nu cunoaşte despre problematica adusă în discuţie. Astfel, acesta consideră că Tribunalul Braşov fusese sesizat cu o acţiune în contencios administrativ (nu cu o ordonanţă preşedinţială în materia hotărârilor adunării generale a unei societăţi cu răspundere limitată), aceste derapaje făcând dovada certă că plângerea împotriva rezoluţiei de clasare nu a fost analizată, ea fiind respinsă cu folosirea considerentelor unei alte rezoluţii.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desfiinţarea rezoluţiei din 22.12.2020 a inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare, emisă în lucrarea nr. C20-1663 şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă ca nefondată, reclamantul criticând hotărârea primei instanţe, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a indicat formal acest motiv, fără a dezvolta critici care să poată fi circumscrise acestui caz de casare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) stabilesc că în considerentele hotărârii instanţa va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe bază probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca nefondată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi susţinerile recurentului-reclamant întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemultumirea titularului sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reţinut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Or, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, recurentul-reclamant a solicitat sancţionarea judecătorului pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constand în exercitarea funcţiei cu rea-credinta sau gravă neglijenţă, concretizată în următoarele aspecte: încălcarea cu ştiinţă, în mod flagrant, fără nicio justificare a dispoziţiilor împertive ale art. 61 alin. (3) şi art. 67 alin. (2) C. proc. civ., nepronunţarea asupra cererii exprese a reclamantului de a fi pronunţată o hătărâre în condiţiile art. 436 alin. (1) C. proc. civ. respingerea acţiunii reclamantului pe temeiul inadmisibilităţii, fără punerea în discuţia părţilor a acestui temei; refuzul de a judeca o ordonanţă preşedinţială sub cuvânt că argumentele acesteia sunt identice cu cele din dosarul de fond.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentului privind lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de acesta atât în faţa pârâtei, cât şi în faţa primei instanţe nu a fost validată de acestea.

De altfel, soluţia primei instanţe a şi fost cenzurată de instanţa de control judiciar care, prin decizia civilă nr. 787/30.09.2020 a Curţii de Apel Braşov, a admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 616/C din 27.08.2020 pronunţată de Tribunalul Braşov, în dosarul nr. x/2020, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 616/C din 27.08.2020 pronunţată de Tribunalul Braşov, în sensul că a admis cererea formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L..

Simplul fapt că soluţia primei instanţe a fost cenzurată de către instanţa de control judiciar nu reprezintă indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare reclamate.

În cauză, toate criticile invocate de petent referitoare la conduita judecătorului care a pronunţat soluţia în primă instanţă au fost supuse cenzurii instanţei de control judiciar, care a şi găsit întemeiate unele susţineri, desfiinţând în parte sentinţa şi procedând la remedierea erorilor de judecată constatate.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele hotărârii reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, susţinerea reclamantului din memoriul de recurs, în sensul că încălcările legii semnalate privind greşelile de judecată creează premisele cercetării disciplinare şi atrag răspunderea disciplinară a judecătorului, fiind lipsită de suport.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 530 din 6 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2022.