Scope of statutory guarantee cap on individual insurance claims versus subrogated portfolios in insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13.02.2019, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 18134 din 28.01.2019 solicitând anularea Deciziei nr. 18134/28.01.2019 prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate de A. în dosarele de daună menţionate în Borderoul nr. 3 la decizie, şi obligarea FGA în principal, la plata sumei de 20.249.19 RON; în subsidiar, la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze şi să se soluţioneze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menţionate în Borderoul nr. 3 la Decizia nr. 18134/28.01.2019; obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 597 din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, că în cauză este aplicabilă Legea nr. 213/2015, care prevede expres un plafon maxim de 450.000 RON al despăgubirilor ce pot fi acordate, iar reclamanta a obţinut deja despăgubiri până la limita acestui plafon.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A. S.A. pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, întrucât litigiul dedus judecăţii este guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr 213/2015.

Sub acest aspect arată recurenta că pretenţiile sale au la bază poliţele de asigurare RCA emise de B. sub imperiul Legii nr. 136/1995 şi care s-au derulat integral sub imperiul acestei legi, iar Legea nr. 213/2015 nici nu era în vigoare pe perioada de valabilitate a poliţelor în discuţie, situaţie în care revenea obligaţia instanţei de judecată de a stabili care era legea aplicabilă prezentului litigiu iar ulterior să aplice legea respectivă raportului juridic de drept substanţial.

De asemenea, a arătat recurenta că hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, art. 6 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) din C. civ. şi art. 1399 din C. civ.

Afirmă în acest sens că instanţa de fond fără să stabilească natura raportului juridic care a dat naştere dreptului, respectiv fără a stabili dacă este vorba despre un raport juridic principal sau un raport juridic accesoriu.

În cauză este vorba despre un raport juridic de garantare ce se află în urma unui raport principal, şi fiind un accesoriu, acest raport de garantare se naşte întotdeauna cu raportul juridic principal.

Pe de altă parte, falimentul B. nu constituie evenimentul care a dat naştere dreptului de a obţine despăgubiri din partea Fondului, nu este de natură să deschidă calea despăgubirilor pentru orice persoană, ci pentru acele persoane care aveau de încasat despăgubiri de pe urma unor poliţe RCA emise de B..

Nici formularea cererii de plată adresată Fondului nu poate constitui momentul naşterii dreptului de a obţine protecţie din partea Fondului, formularea cererii de plată către Fond având semnificaţia exercitării dreptului preexistent conform principiului disponibilităţii iar în niciun caz semnificaţia naşterii dreptului.

Instanţa de judecată a încălcat dispoziţiile art. 1399 din C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1), (2) şi 5 din C. civ. atâta vreme cât a reţinut că dreptul dedus judecăţii s-a născut la momentul, şi ca urmare a publicării falimentului B.

Se critică hotărârea recurată şi sub aspectul că a fost dată cu greşita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Arată că atât creanţa de asigurare cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial - contractul de asigurare, iar dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu trebuie interpretate prin raportare la sensul obişnuit al noţiunii de creditor, ci prin raportare la definiţia legală dată de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 definiţie care asociază creditorul de asigurare cu un contract de asigurare.

Cu alte cuvinte voinţa legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirilor datorate de FGA prin raportare la fiecare contract de asigurare în parte, iar nu prin raportare la un portofoliu de contracte de asigurare.

Îmrejurarea că societatea A. s-a subrogat în numele a 512 creditori de asigurare nu înseamnă că acesta a dobândit o creanţă unică în valoare de 3.969.431,1 RON, dimpotrivă pornind de la natura juridică a subrogaţiei - modalitate de transfer a obligaţiilor - rezultă că A. a dobândit în patrimoniu un număr de 512 creanţe distincte fiecare dintre acestea fiind garantată până la limita unui plafon de 450.000 RON, drept urmare A. în relaţie cu FGA nu vie în calitate de creditor unic de asigurare ci în calitate de persoană care s-a subrogat în numele a 512 creditori de asigurare.

Mecanismul subrogaţiei nu este anihilat de procedura administrativă instituită de Legea nr. 213/2015. Asiguratorul CASCO nu este supus unei limitări globale la pragul de 450.000 RON indiferent de numărul persoanelor în numele cărora se subrogă.

Fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa se transferă în patrimoniul plătitorului împreună cu toate accesoriile şi garanţiile care o însoţesc.

Ca urmare a acestor efecte, garanţiile şi limitele întinderii garanţiei de care se bucură un creditor sunt transferate către plătitor fără a fi afectate în vreun fel. Tot în lumina efectelor subrogaţiei, în măsura în care plătitorul se subrogă în drepturile mai multor creditori, el beneficiază în mod distinct (iar nu cumulat) de garanţia fiecărui creditor plătit, iar nu de o garanţie colectivă limitată la pragul de protecţie conferit unui singur creditor.

Cu alte cuvinte, în relaţia cu Fondul, recurenta A. vine din poziţia fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecţia distinctă, reală şi efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre aceşti creditori.

De altfel, această interpretare este consolidată de faptul că în cuprinsul art. 15, alin. (2) nu se face nicio menţiune cu privire la o eventuală limită a despăgubirii aplicabilă persoanei îndreptăţite la plată ca urmare a declanşării mecanismului subrogaţiei, indiferent de numărul subrogaţiilor care ar interveni. Dacă aceasta ar fi fost intenţia reală a legiuitorului, atunci, în mod clar ar fi fost concretizată într-o normă expresă, precisă, neechivocă.

Deci plafonul de 450.000 de RON devine incident exclusiv în privinţa celor trei ipoteze prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b). Orice altă interpretare echivalează cu o adăugare la lege, din moment ce, în speţă, A. are calitatea de persoană care se subrogă în locul creditorului îndreptăţit.

Recurenta a mai afirmat că sentinţa a fost dată cu încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

4. Apărările intimatului

Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare în prezenta cauă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat doar în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

S-a reţinut de către recurenta-reclamantă că au fost interpretate în mod eronat dispoziţiile Legii nr. 213/2015 prin aplicarea acestor dispoziţii unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, avându-se în vedere că la momentul încheierii poliţei de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conţine existenţa unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existenţa unei condiţii suspensive, care, dacă era în fiinţă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului - 16.02.2017, iar cererile de plată au fost depusă la intimata-pârâtă ulterior publicării falimentului prin care a solicitat plata sumelor achitate creditorilor de asigurare în numele cărora s-a subrogat împotriva debitoarei B..

Suntem în prezenţa a două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

În ce priveşte criticile aduse noţiunii de creditor de asigurare şi creanţă de asigurare, Înalta Curte are în vedere faptul că prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept obligatorie pentru instanţele de judecată, urmează să se constate că prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material (cu referire la art. 4, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015) sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Astfel, decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma totală de 20.249,19 RON pe motiv că s-a plătit deja suma de 450.000 RON către societate, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare este nelegală, critica recurentei pe acest aspect fiind întemeiată.

Astfel, Decizia nr. 18134/28.01.2019, prin care au fost respinse cererile de plată formulate de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 20.249,19 RON, având în vedere că s-a plătit suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 este nelegală, critica urmând să fie admisă.

În ce priveşte susţinerile conform cărora sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a considerat, în cadrul acestei critici, faptul că deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, iar potrivit dispoziţiilor legale incidente, plăţile efectuate de către Fond nu au depăşit cuantumul plafonului prevăzut de lege, iar, în aceste condiţii, prin maniera de interpretare a legii substanţiale, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Critica este întemeiată în raport de considerentele anterior prezentate, iar existenţa în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un "bun", deoarece Curtea Europeană a recunoscut posibilitatea plafonării despăgubirilor, fiind exemplificată Cauza Koprinarovi c. Bulgariei şi hotărârea dată în speţă în data de 15.01.2009.

Prin motivele de recurs nu au fost aduse alte argumente şi, prin urmare, din această perspectivă criticile nu pot fi primite.

Înalta Curte nu poate proceda însă la o analiză pe fondul pretenţiilor de despăgubiri solicitate de reclamantă, actul administrativ litigios neconţinând vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanţa de judecată să procedeze la un control de legalitate şi temeinicie a deciziei.

Consecinţa anulării deciziei este aceea a obligării intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată formulate de societatea reclamantă. Chiar dacă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicţie pentru instanţa de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, Înalta Curte apreciază că aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speţă, această situaţie nu se regăseşte, întrucât intimatul-pârât nu a analizat fondul dreptului pretins de recurenta-reclamantă, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de 450.000 de RON. A proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse implică imixtiunea instanţei de judecată în competenţa proprie pârâtului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată. Prin urmare, vor fi respinse pretenţiile recurentei- reclamantei de obligare directă la plata sumei litigioase.

Astfel, reţinând nelegalitatea Deciziei, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (1) şi 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite acţiunea în parte, va anula Decizia litigioasă şi va obligă pârâtul să reanalizeze cererea de plată.

În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate, având în vedere că recurenta reclamantă nu a depus o notă de chetuieli privind cuantumul total al acestora, în temeiul dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât doar la plata sumei de 8.9331,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru şi onorariu avocat la fond şi în recurs.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A. S.A., va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite în parte acţiunea reclamantei, va anula Decizia nr. 18134/28.01.2019 şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată, respingând în rest acţiunea.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe intimatul căzut în pretenţii la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.933,6 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru şi onorariu avocat la fond şi în recurs

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 597 din 16 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal,

Casează sentinţa recurată, şi în rejudecare admite în parte acţiunea reclamantei A. S.A.

Anulează Decizia nr. 18134/28.01.2019.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

Respinge în rest acţiunea.

Obligă intimatul-pârât la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 8.931,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru şi onorariu avocat la fond şi în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2022.