Restitution ruling quashed and remanded for retrial after lower court breached res judicata effect of prior ownership finding

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererile de chemare în judecată înregistrate pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2018 şi nr. y/2018, A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România:

- în principal, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie;

- într-un prim subsidiar, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 pentru imobilul din Iaşi, str. x şi restituirea în natură a acestui imobil;

- într-un al doilea subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, să i se acorde despăgubiri pentru imobil;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunţată la data de 20 martie 2018 în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Iaşi, constatând că există identitate de părţi şi obiect în cele două cereri de chemare în judecată şi admiţând excepţia litispendenţei, a trimis dosarul nr. x/2018 la completul învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2018

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 168/2019 pronunţată la data de 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, şi, în consecinţă a anulat Decizia nr. 7445/24.10.2017, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi a obligat pârâta să emită o decizie de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003, formulate de reclamanta A..

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, în motivarea recursului, se susţine că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 54/1928 pentru regimul general al cultelor coroborat cu prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013.

După ce au fost redate dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 54/1928 se susţine de către recurentă împrejurarea că pentru a opera transferul dreptului de proprietate asupra unor imobile în favoarea comunităţii mozaice era necesar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 56 din actul normativ anterior menţionat, verificare ce trebuia făcută de către instanţă la cererea preşedintelui comunităţii mozaice. Astfel, se stabilea obligaţia preşedintelui comunităţii evreieşti locale de a sesiza tribunalul pentru a constata îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

Or, Comunitatea evreilor din Iaşi nu a solicitat verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, drept pentru care reclamanta nu se putea prevala de dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 54/1928 în condiţiile în care nu s-a constatat intrarea de drept a imobilului în stăpânirea comunităţii evreieşti locale.

Afirmă recurenta că la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003 nu a fost depusă dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928, şi de asemenea, nu s-a făcut dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat din patrimoniul Spitalului Israelit în patrimoniul Comunităţii evreilor din Iaşi. În atare condiţii, câtă vreme intimata-reclamantă nu a făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate către comunitatea mozaică, nu dovedeşte nici calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 republicată.

Drept urmare, Comunitatea evreilor nefiind proprietarul bunului, rezultă că acesta a trecut în proprietatea statului român din proprietatea Spitalului Israelit.

Sub un al doilea aspect se arată de către recurentă faptul că deşi i-au fost solicitate intimatei-reclamante înscrisuri din care să rezulte dreptul de proprietate al acesteia asupra bunului imobil la momentul preluării abuzive, A. nu a transmis înscrisurile solicitate, dimpotrivă din înscrisurile depuse a reieşit faptul că imobilul solicitat s-a aflat în proprietatea Epitropiei Spitalului Israelit.

Pentru aceste motive solicită instanţei de recurs admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare respingerea acţiunii cu privire la anularea Deciziei nr. 7445/24.10.2017.

Sub un ultim aspect se arată de către recurentă că imobilul situat în mun. Iaşi, judeţul Iaşi a fost solicitat şi prin cererea de retrocedare x/14.09.2004 formulată de către A. în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Obiectul material al cererilor de retrocedare nr. x/04.02.2003 formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 şi nr. 440/14.09.2004 formulată în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 este identic, respectiv imobilul situat în mun. Iaşi, judeţul Iaşi.

Cu alte cuvinte, acelaşi imobil a fost solicitat prin două cereri de retrocedare, iar cererea nr. x/14.09.2004 a fost soluţionată prin Decizia nr. 608/27.05.2016 prin care s-a respins cererea de retrocedare depusă de A. cu privire la imobilul menţionat anterior.

Decizia nr. 608/27.05.2016 a fost contestată de către A. formând obiectul litigiului nr. 977/45/2015 soluţionat prin sentinţa nr. 47/08.03.2016 a Curţii de Apel Iaşi rămasă definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit acestor hotărâri judecătoreşti instanţele de judecată au anulat Decizia nr. 608/27.05.2016, au obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cetăţenilor minorităţilor naţionale din România să emită o decizie de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 şi au respins cererea reclamantei privind acordarea despăgubirilor.

În consecinţă, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cetăţenilor minorităţilor naţionale din România va soluţiona dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 în conformitate cu cele statuate în sentinţa civilă nr. 47/08.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi rămasă definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În concluzie, pentru a evita o dublă reparaţie raportat la prevederile pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 republicată cu modificările şi completările ulterioare şi având în vedere că cererea nr. x/14.09.2004 formulată în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 va fi soluţionată astfel cum s-a stabilit prin sentinţa civilă anterior menţionată, solicită instanţei de casare admiterea prezentului recurs şi pe cale de consecinţă să constate acţiunea formulată de reclamanta A. ca fiind lipsită de interes.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare în prezenta cauză.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei recurate în raport de criticile formulate, apărările din întâmpinare şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Constată Înalta Curte că intimata-reclamantă A. prin cererea nr. x/04.02.2003 a solicitat recurentei restituirea în natură a imobilului din Iaşi, str. x (fostă nr. 40), judeţul Iaşi aflat în proprietatea Spitalului Israelit din Iaşi preluat abuziv de către Statul Român.

Prin Decizia atacată nr. 7445/24.10.2017, recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare cu motivarea că intimata-reclamantă nu a depus înscrisuri din care să reiasă dreptul de proprietate al A. cu privire la imobilul solicitat.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Iaşi a admis acţiunea formulată de intimata-reclamantă A., a anulat Decizia atacată nr. 7445/24.10.2017 emisă de recurenta-pârâtă şi a obligat-o pe aceasta la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003 formulată de reclamanta A..

Pentru a se pronunţa în acest sens a reţinut instanţa de fond că problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 54/1928 a fost clarificată prin sentinţa nr. 47 din 8 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 1820 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

S-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1820/03.04.2019, a reţinut că "reclamanta nu a avea obligaţia de a face dovada că este continuatoarea Spitalului Israelit, prin prezentarea unui înscris doveditor al transferului dreptului de proprietate, pentru că această unitate sanitară nu avea calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către Statul Român, ci a exercitat numai un drept de folosinţă, dreptul de proprietate aparţinând Comunităţii Evreieşti din Iaşi, iar A. are calitatea de continuatoare a acestei comunităţi".

Înalta Curte apreciază că în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. se impune admiterea recursului, casarea Sentintei atacate nr. 168/2019 din 17 decembrie 2019 cu reţinerea cauzei spre rejudecare.

Constată Înalta Curte că prin sentinţa nr. 47/08.03.2016 s-a reţinut în considerente că A. are calitatea de continuatoare a comunităţii evreieşti din Iaşi, iar bunul a fost la momentul preluării lui de către stat în anul 1948 al comunităţii evreieşti.

De asemenea, constată Înalta Curte că în dispozitivul acestei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut obligarea Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România să emită o nouă decizie de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare formulată de A..

Drept urmare, constată Înalta Curte că ceea ce s-a reţinut în mod definitiv este faptul că A. este continuatoarea comunităţii evreieşti şi nu a cultului mozaic.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că instanţa de fond a dat eficienţă, în mod parţial, efectului pozitiv al puterii de lucru judecat reţinând doar aspectul că prin sentinţa nr. 47/08.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019, instanţele de judecată au stabilit că A. are calitatea de continuatoare a comunităţii evreiesţi.

Constată Înalta Curte că prin sentinţa nr. 47/08.03.3016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a anulat Decizia nr. 608/07.05.23016 şi a obligat pârâta să emită o decizie de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă sub nr. x/14.09.2004 şi a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri.

Sentinţa nr. 47/08.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi a rămas definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind respinse, ca nefondate, recursurile declarate de A. şi de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Ca atare, prin aceste hotărâri judecătoreşti s-a stabilit obligaţia Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România de a proceda la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare formulată de reclamanta A..

În consecinţă, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat vizează nu doar considerentele cât şi dispozitivul acestora, aspect ce nu a fost avut în vedere de instanţa de fond.

În atare situaţie sunt incidente dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. în conformitate cu care:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Sunt de asemenea incidente şi dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în conformitate cu care "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Aşadar, de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecăţii într-un litigiu a fost soluţionată în mod definitiv pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reţinut de instanţă, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârii, a dobândit putere de lucru judecat şi, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanţa sesizată ulterior.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO, cu titlu de exemplu Hotărârea pronunţată în Cauza Amurăriţei împotriva României din 23 septembrie 2008, prin care s-a statuat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca fiind un element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar unul din aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată.

În raport de aceste considerente se constată prin sentinţa recurată a fost încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat statuat prin sentinţa nr. 47/08.03.2016 definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, casarea în tot a sentinţei atacate şi reţinerea cauzei spre o nouă judecată, stabilind termen pentru rejudecare la data de 17 iunie 2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva sentinţei nr. 168/2019 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa şi reţine cauza spre rejudecare.

Acordă termen la data de 17.06.2022

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2022.