Tax authority must resume VAT review; mere criminal referral does not justify suspension under Article 277.

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 24.09.2018 pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 136/20.03.2018 comunicată la data de 23.03.2018, privind suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/09.08.2017 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Constanţa în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.08.2017 şi obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative şi soluţionarea în fond a contestaţiei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 44/CA din 18 februarie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea promovată în contencios administrativ şi fiscal de reclamanta A. S.A. prin administrator special B. şi prin lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR.

A fost anulată în parte Decizia nr. 136/20.03.2018 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în privinţa suspendării soluţionării contestaţiei formulată de A. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/09.08.2017 pentru suma de 17.456.904 RON.

A fost obligată pârâta să reia procedura administrativă de soluţionare pe fond a contestaţiei reclamantei, înregistrată sub nr. A-SLP nr. 2509/09.10.2017.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că sentinţa civilă recurată este lipsită de temei legal, fiind data cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept.

În motivarea recursului, arată că instanţa de fond retine in esenţa ca nu este suficienta sesizarea organelor de urmărire penala in legătura cu săvârşirea unor infracţiuni ale căror indicii au fost constatate in cursul controlului fiscal, ci trebuie sa rezulte din cuprinsul sesizării elementele concrete care au creat suspiciunea rezonabila a săvârşirii faptei penale.

In continuare, instanţa de fond arata ca aspectele retinute in cursul inspecţiei fiscale si elementele care au fost avute in vedere la reconsiderarea tranzacţiilor invocate de societate reprezintă aspecte de drept fiscal care pot fi analizate de organul de soluţionare a contestaţiei.

De asemenea, instanţa de fond retine ca nu rezulta in ce măsura stabilirea faptelor penale sesizate ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei in procedura administrativa.

In urma acestui raţionament eronat, instanţa de fond conchide in sensul ca in cauza nu sunt îndeplinite cerinţele restrictive stabilite de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Susţine recurenta că raţionamentul instanţei de fond este în vădita contradicţie cu prevederile legale aplicabile, precum şi că instanţa de fond si-a argumentat hotărârea pronunţata prin însuşirea in întregime a susţinerilor intimatei, fara a tine cont de apărările formulate de noi in acest sens si fara a arata motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

A mai arătat recurenta că instanţa de fond in mod greşit a interpretat si aplicat dispoziţiile legale in vigoare ce privesc suspendarea soluţionării contestaţiei, art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Organele de inspecţie fiscală au constatat faptul că A. S.A. deduce TVA în baza unor facturi emise de societăţile D. S.R.L. şi E. S.R.L..

Din analiza contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora au fost emise respectivele facturi, s-a constatat faptul că acestea nu cuprind termene de livrare a mărfurilor deşi acest aspect era obligatoriu cât timp s-a facturat valoarea totală a contractelor sub formă de avans şi au fost emise bilete la ordin pentru acoperirea contravalorii facturilor, iar bunurile nu sunt identificate cu exactitate.

De asemenea, din analiza modalităţii de plată a contractelor s-a constatat că aceasta a fost efectuată prin bilete la ordin. Astfel, a fost prezentat biletul la ordin x, emis la data de 27.11.2015 de D. S.R.L. în favoarea F. S.R.L. . La data de 27.11.2015, F. S.R.L., în calitate de client al A. S.A., îl girează către această societate, iar A. S.A. îl girează la rândul său către D. S.R.L..

Fata de aceste constatări, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, s-a procedat la reîncadrarea formei tranzacţiilor declarate de A. S.A. şi cele 2 societăţi comerciale considerând că nu au avut conţinut economic cât timp nu s-au efectuat achiziţii de bunuri în relaţia comercială cu D. S.R.L., iar în cadrul relaţiei cu E. S.R.L., valoarea achiziţiilor de bunuri raportată la valoarea avansului (egală cu valoarea contractului de vânzare-cumpărare) şi perioada de derulare a contractului, este nesemnificativă, reclamanta obţinând prin deducerea TVA aferentă facturilor de avans un avantaj fiscal.

Astfel, organele de inspecţie fiscală au stabilit că suma de 160.694 RON, respectiv suma de 17.296.910 RON înscrise în facturile emise de cele două societăţi nu îndeplinesc condiţiile de deducere.

În consecinţa, s-a stabilit în sarcina intimatei suma de 17.456.904 RON reprezentând TVA.

De asemenea, ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate la intimata, organele de inspecţie fiscală din cadrul AJFP Constanţa au transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, Sesizarea penală nr. 6452/18.08.2017, însoţită de Procesul-verbal încheiat în data de 09.08.2017 având aceleaşi constatări cu cele ale Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.08.2017 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/09.08.2017, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni de natură economico-financiară.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de fond, in cauza au devenit pe deplin aplicabile prevederile art. 277 alin. (1) lila) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, potrivit cărora organul de soluţionare a contestaţiei poate suspenda prin decizie motivată soluţionarea cauzei atunci când, în speţă, există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.08.2017 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/09.08.2017 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Această interdependenţă constă în faptul că în urma verificărilor efectuate, organele de inspecţie fiscală au stabilit că, în speţă se pune problema înregistrării de documente care nu au la bază operaţiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale, provocând astfel un prejudiciu la bugetul de stat în sumă 17.456.904 RON reprezentând TVA.

Astfel, s-a constatat faptul că intimata a înregistrat în evidenţa contabilă facturile emise de societăţile D. S.R.L. şi E. S.R.L. şi a dedus TVA aferent acestora în condiţiile în care tranzacţiile nu au avut conţinut economic cât timp nu s-au efectuat achiziţii de bunuri în relaţia comercială cu D. S.R.L., iar în cadrul relaţiei cu E. S.R.L. valoarea achiziţiilor de bunuri raportată la valoarea avansului (egală cu valoarea contractului de vânzare-cumpărare) şi perioada de derulare a contractului, este nesemnificativă, societatea obţinând prin deducerea TVA aferentă facturilor de avans un avantaj fiscal.

Susţinerile intimatei referitoare la existenţa documentelor justificative pentru operaţiunile desfăşurate, precum şi la faptul că vinovată de situaţia de fapt constatată de organele de inspecţie fiscală este contabila G., împotriva căreia reprezentanţii legali ai societăţii au formulat plângere penală, nu sunt de natură să infirme constatările organelor fiscale privitoare la realitatea tranzacţiilor, întrucât numai organele de cercetare şi urmărire penală, în cadrul competenţelor de care dispun, pot stabili dacă operaţiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidenţiate în contabilitate reflectă realitatea operaţiunilor, dacă sunt sau nu false şi să stabilească cine se face vinovat de această situaţie.

Orice artificiu care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, operaţiunea neavând conţinut economic, va fi ignorată şi situaţia anterioară artificiului respectiv va fi restabilită.(CJUE - Cauza 255/02 Halifax & alţii).

Practica judiciară a calificat operaţiunile fictive ca fiind operaţiuni care "constau în disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. În acest sens, operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele, şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. Înalta Curte a precizat că înregistrarea operaţiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative privind o operaţiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operaţiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operaţiuni fictive pentru care nu există document justificativ", astfel cum se retine în considerentele Deciziei nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, descriere care se circumscrie speţei.

Fata de cele constatate si in raport de prevederile legale aplicabile, organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei judeţene a finanţelor publice Constanţa, au transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa Sesizarea penală nr. 6452/18.08.2017, însoţită de Procesul-verbal încheiat în data de 09.08.2017, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni de natură economico-financiară.

Speţa de fata se circumscrie jurisprudenţei europene ilustrată prin cauza C-225/02 Halifax & alţii, in care CJUE a reţinut următoarele:

"atunci când o persoană impozabilă sau un grup de persoane impozabile relaţionează unele cu altele într-o serie de tranzacţii care dau naştere unei situaţii artificiale cu scopul de a crea condiţiile necesare pentru a deduce TVA, acele tranzacţii nu ar trebui luate în considerare; orice artificiu care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, operaţiunea neavând conţinut economic, va fi ignorat şi situaţia normală care ar fi existat în absenţa acestui artificiu va fi restabilită."

De asemenea, CJUE arata prin Decizia 419/2002 următoarele '."pentru ca taxa să devină exigibilă în cazul în care este plătită o sumă fără ca livrarea de servicii să fii avut loc, toate informaţiile relevante privind momentul exigibilităţii, respectiv livrarea ulterioară sau prestarea ulterioară, trebuie să fie deja cunoscute. îndeosebi când plata este efectuată, bunurile şi serviciile trebuie să fie identificate cu exactitate."

În ceea ce priveşte jurisprudenţa europeană, care este parte a ordinii de drept interne a fiecărui stat membru al Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiţie a statuat în mod repetat că pentru a putea stabili existenţa dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii, este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate şi dacă bunurile sau serviciile în cauză au fost utilizate în scopul operaţiunilor taxabile.

În consecinţă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabileşte, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv, (a se vedea Hotărârea Fini H. C-32/03; Kittel şi Recolta Recycling C-439/04 şi C- 440/04; Mahayben şi David C-80/11 şi C-142/11 şi Bonik C-285/11).

Cele anterior prezentate trimit la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţionarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii pe cale administrativă, suspendarea soluţionării având natura de a preîntâmpina derularea simultană şi în paralel a două proceduri independente, administrativă şi penală cu privire la aceleaşi fapte, ce are drept consecinţă emiterea unor hotărâri contradictorii (a se vedea Cauza Lungu şi alţii împotriva României, în care CEDO a statuat că instanţele naţionale au încălcat principiul securităţii raporturilor juridice).

Potrivit C. proc. pen., cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfăşurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptaşilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Prin Decizia nr. 72/28.05.1996, Curtea Constituţională a reţinut că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., preluate de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

De asemenea, prin Decizia nr. 401/2016, Curtea Constituţională retine:

"cazul de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului "penalul tine în loc civilul", procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea".

Speţa de fata se circumscrie considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale mai sus enunţate, ţinând seama de faptul că organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei judeţene a finanţelor publice Constanţa, au transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa Sesizarea penală nr. 6452/18.08.2017, însoţită de Procesul-verbal încheiat în data 09.08.2017, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni de natură economico-financiară.

Justa înţelegere a prevederilor legale invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluţia laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii.

A proceda altfel ar însemna să fi ignorat cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condiţiile în care organele de inspecţie fiscală au sesizat organele de cercetare penală, constatându-se indiciile săvârşirii unor infracţiuni.

De asemenea, practica judiciară s-a pronunţat constant în sensul necesităţii suspendării soluţionării contestaţiilor în astfel de cazuri, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 1970/25.05.2017 pronunţată de I.C.C.J., prin care instanţa menţine decizia de suspendare a soluţionării cauzei până la definitivarea laturii penale, apreciind că "aceste dispoziţii speciale aplicabile prevăd îndeplinirea cumulativă a 2 condiţii pentru a se dispune suspendarea [...] în speţă, aceste două condiţii sunt îndeplinite deoarece există sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la indiciile săvârşirii unei infracţiuni şi faptele sesizate au o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce se va pronunţa asupra contestaţiei administrative având în vedere că ele vizează operaţiunile comerciale înregistrate de către recurentă ca fiind livrări intracomunitare în state membre UE în perioada 2008-2012 şi constatarea existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale."

Totodată, instanţa apreciază că "tocmai pentru a evita sancţionarea atât penală, cât şi administrativ-fiscală, s-a procedat la suspendarea contestaţiei administrative până la soluţionarea sesizării penale şi nu se poate dispune, aşa cum solicită recurenta, anularea obligaţiilor fiscale având în vedere că eventuala obligaţie de plată a acestora se va stabili în cauza penală."

De asemenea, în considerentele acestei decizii se arata: "că în jurisprudenţa CJUE s-au stabilit condiţiile şi rolul pe care organele de control şi ulterior instanţele naţionale le au pentru a putea stabili dreptul unui contribuabil de a beneficia de restituire/scutire/deducere a TVA.

Astfel, în pct. 62 din Hotărârea dată în C-131/13, C-163/13 conexat la C-164/13, s-a stabilit ca instanţa naţională are sarcina de a efectua o apreciere globată a tuturor împrejurărilor de fapt pentru a se stabili dacă o societate a acţionat cu bună-credinţă şi a luat toate măsurile care îi pot fi impuse în mod rezonabil pentru a se asigura că operaţiunea realizată nu conduce la o participare la o fraudă fiscală (pct. 53 din hotărâre) şi că dacă instanţa ar ajunge la concluzia că operaţiunea pe care a efectuat-o făcea parte dintr-o fraudă comisă de persoana care a achiziţionat bunurile şi că nu luase măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a evita frauda respectivă, acesteia ar trebui să i se refuze dreptul de a beneficia de scutirea de tva (pct. 54 Hotărârea C-273/11)."

În cauza de fata, multe dintre operaţiunile derulate de intimata, supuse analizei organului fiscal, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor procedurale şi de fond pentru recunoaşterea dreptului de deducere a TVA au fost considerate nereale, în lipsa unor documente justificative, chiar dacă formal erau constatate printr-o factură, înregistrată în evidenţa contabilă, astfel că organele fiscale au considerat că este pe deplin justificată stabilirea unei baze de impunere suplimentare pentru TVA.

Având în vedere situaţia de fapt raportata la dispoziţiile legale aplicabile, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, ANAF-DGSC nu se poate investi cu soluţionarea pe fond a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispoziţiile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

În acelaşi sens sunt si prevederile pct. 10.2 din Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare/concluzii scrise, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând motivele de recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia de impunere împotriva căreia s-a formulat contestaţia fiscală, pentru perioada verificată (01.07.2014 - 31.05.2017) s-a reţinut: deducerea eronată a TVA în sumă de 160.694,48 RON în baza facturii emise de D. S.R.L. cu numărul x/29.02.2016 şi explicaţia "avans mărfuri cf. ctr. nr. 18/26.02.2016", în valoare totală de 964.166,88 RON, şi deducerea eronată a TVA în sumă de 17.296.910 RON, în baza facturii emise de E. S.R.L. sub nr. x/04.05.2015 şi explicaţia "avans conform contract de vânzare-cumpărare nr. x din data de 19.03.2015 şi act adiţional nr. 1", în valoare totală de 93.200.880 RON.

Ulterior, având în vedere aceleaşi constatări, organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanta sesizarea penală nr. 6452/18.08.2017, împreună cu procesul-verbal încheiat la data de 09.08.2017, ale cărui constatări se regăsesc în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.08.2017 ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/09.08.2017, în vederea stabilirii dacă faptele constatate pot fi elemente constitutive ale unor infracţiuni de natură economico-financiară.

Împotriva deciziei de impunere nr. x/09.08.2017, precum şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.08.2017, reclamanta a formulat, în conformitate cu prevederile art. 209 alin. (2) din Codul procedură fiscală, contestaţie administrativă, prin care a solicitat desfiinţarea actelor atacate, reconsiderarea analizei efectuată de inspecţia fiscală şi, în consecinţă, să se constate deductibilitatea TVA aferent celor două facturii de avans.

Prin Decizia nr. 136/20.03.2018, organul de soluţionare a contestaţiei administrative a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/09.08.2017 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Constanţa (pentru suma de 17.456.904 RON) în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.08.2017 până la soluţionarea sesizării penale formulate de către organul de inspecţie fiscală, în conformitate cu art. 108 Codul de procedură fiscală, motivând că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.08.2017 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea 207/2015, "(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

Din textul legal rezultă că infracţiunea ce se cere a fi constatată trebuie să aibă o "înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă", împrejurare care nu este dovedită de recurenta-pârâtă, astfel cum în mod corect a constatat instanţa de fond, care a observat că, pentru aplicarea dispoziţiilor legale care prevăd suspendarea, este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză, iar instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa suspendării în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

Argumentul recurentei-pârâte este că, în urma cercetărilor penale, se va stabili dacă operaţiunile de avans ce au generat deducerea TVA au realitate sau, dimpotrivă, sunt lipsite de substanţă economică şi expresia unor operaţiuni artificiale cu scopul obţinerii unui avantaj fiscal, iar de această soluţie (penală) depinde modul cum se va soluţiona contestaţia administrativă.

Astfel cum în mod corect s-a reţinut prin sentinţa recurată, Înalta Curte constată că nu este suficientă sesizarea organelor de urmărire penală în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni ale căror indicii au fost constatate în cursul controlului fiscal, ci trebuie să rezulte din cuprinsul sesizării şi, implicit, a deciziei de suspendare, elementele concrete care au creat suspiciunea rezonabilă a săvârşirii faptei penale, care sunt operaţiunile, elementele, actele sau faptele juridice avute în vedere şi care nu pot fi tratate din punct de vedere fiscal, dat fiind măsura excepţională şi pe durată nedeterminată a acestei suspendări. S-a constatat, în acest sens, din cuprinsul deciziei de suspendare, că la baza sesizării penale stă procesul-verbal încheiat la data de 09.08.2017, care are aceleaşi constatări cu Raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.08.2017, şi care vizează, astfel, situaţia fiscală deja stabilită prin raportul de inspecţie fiscală şi aplicarea normelor de drept fiscal cu privire la această situaţie de fapt.

Pe de altă parte, verificarea realităţii operaţiunilor economice derulate de societate cu partenerii săi comerciali afiliaţi sau nu, dacă activităţile societăţii s-au desfăşurat sau nu în scopul operaţiunilor sale taxabile, dacă înregistrările contabile sunt exacte, intră în sfera de control şi atribuţiile inspecţiei fiscale, astfel cum rezultă din prevederile art. 94 şi urm. Codul de procedură fiscală, putând fi cenzurate de către organul de soluţionare competent în procedura administrativă a contestaţiei.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că aspectele reţinute în cursul inspecţiei fiscale şi elementele care au fost avute în vedere la reconsiderarea tranzacţiilor invocate de contribuabil reprezintă aspecte de drept fiscal care pot fi analizate de organul de soluţionare a contestaţiei.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei potrivit căreia ANAF-DGSC nu se poate învesti cu soluţionarea pe fond a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispoziţiile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 277 alin 1 lit. a) din Legea 207/2015.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 44/CA din 18 februarie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 februarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.