Applicability of the 450,000 RON guarantee cap per claim versus per creditor in insurer subrogation recourse

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 3.03.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea deciziei nr. 4262/15.02.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi pe fond admiterea cererii de plată nr. x/17.11.2015 (ref. A. x/ref. B. nr. x) formulată de reclamantă către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a declanşării procedurii falimentului B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3520 din 6 octombrie 2017, a respins excepţia lipsei de interes şi a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în parte. A anulat Decizia nr. 4262/15.02.2017 emisă de pârât.

A obligat pe pârât să soluţioneze pe fond cererea reclamantei de plată nr. x/17.11.2015.

A respins în rest cererea reclamantei ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, invocând cazurile de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că hotărârea primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată cu analizarea altui raport juridic decât cel dedus judecăţii de către intimata-reclamantă; hotărârea a fost dată cu nesocotirea unor prevederi legale care reglementează, pe de o parte, momentul naşterii dreptului creditorilor de asigurări de a solicita plata de despăgubiri de la FGA iar, pe de alta parte, mecanismul garantării în ipoteza deschiderii procedurii falimentului unui asigurător, hotărârea conţinând motive străine de natura pricinii

În motivarea soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecata prima instanţa a reţinut faptul ca:"în consecinţa, legea aplicabila raportului de asigurare contractuala RCA este legea în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare, a certificatului de asigurare ori a notei de acoperire, după caz, concluzie rezultata din interpretarea sistematica a art. 3, 102,117 şi 146 LPA"; "natura juridica a protecţiei oferite prin intermediul acestui Fond, este o garanţie legala subsidiara, în favoarea creditori/or de asigurare " iar, " aceasta garanţie se naşte la data naşterii obligaţiei principale şi nu la data constatării insolvabilităţii, deoarece aceasta data interesează doar momentul în care obligaţia de garanţie devine actuală, căci, până atunci era doar condiţională";

În raport de aceasta constatare, neîntemeiat concluzionează prima instanţa în sensul ca:

"dreptul la garanţia legala al asiguraţilor pentru creanţele născute contra asigurătorului insolvabil este supus legii în vigoare la data naşterii obligaţiei principale, adică pentru asigurările contractuale, la data încheierii poliţei de asigurare. " (subl. ns.). Cu alte cuvinte, prima instanţa a reţinut, în mod greşit, în considerentele hotărârii recurate ca: dreptului dedus judecăţii presupus încălcat prin Decizia FGA contestata de A. este un drept izvorât din contractul de asigurare de răspundere civila obligatorie - RCA - şi nu dreptul de regres al reclamantei intimate A. izvorât ca urmare a plăţii indemnizaţiei făcute de aceasta asiguratului sau CASCO raportul juridic de garantare, în temeiul căruia FGA efectuează plăţi către creditorii de asigurări, s-a născut, în temeiul legii, odată cu raportul juridic de asigurare, deci la data încheierii poliţei RCA; acest raport juridic are un caracter subsidiar raportului juridic de asigurare, fapt pentru care legea aplicabilă raportului juridic principal - cel de asigurare - urmează a se aplica şi raportului juridic subsidiar, cel de garantare, cu consecinţa ca, de vreme ce raportului juridic de asigurare i se aplica Legea nr. 136/1995, aceeaşi lege guvernează şi raportul juridic de garantare.

Potrivit acestui raţionament, instanţa de fond conchide greşit că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 se aplică tuturor raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate până la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplică raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015.

Analiza şi argumentele instanţei de fond sunt fundamental greşite, având consecinţă nelegalitatea sentinţei astfel pronunţate, întrucât:

- dreptul dedus judecăţii şi pretins încălcat prin Decizia contestată este izvorât din contractul CASCO încheiat intre reclamantă şi asiguratul sau, drept ce s-a născut ca urmare a plăţii indemnizaţiei de asigurare în urma intervenirii riscului asigurat şi nu un drept izvorât din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie - RCA ignoră în mod vădit nelegal dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, de la data constatării stării de insolvenţă a societăţii de asigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare;

- pornesc de la o premisă greşită, respectiv aceea că ar exista un raport juridic de garantare, ca urmare şi odată cu încheierea contractului de asigurare tip RCA;

- ignoră cu desăvârşire aspectul fundamental că un raport judiric de garantare nu se concretizează în niciun fel anterior datei constatării stării de insolventa a societăţii de asigurare şi depunerii cererii de plată la FGA.

Hotărârea de fond este data cu o motivare străină de natura cauzei- motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aşa cum se constata din motivarea sentinţei, instanţa de fond în mod greşit face analiza sa cu raportare exclusiva la "raportul juridic de asigurare contractuala RCA", deşi intimata-reclamanta a suspus judecăţii dreptul sau de regres izvorât din plata indemnizaţiei făcuta asiguratului sau CASCO, pentru care intimata a obţinut titlul executoriu împotriva asigurătorului B. S.A. - în faliment, şi care constituie şi temeiul cererii de plata soluţionată de FGA prin Decizia contestata în prezenta cauza.

Astfel, intimata-reclamanta susţine în Contestaţie faptul ca: prin sentinţa civila pronunţată de către Judecătoria Sector 3 Bucuresti("Titlu executoriu") ... a admis acţiunea în pretenţii formulata de reclamanta şi a dispus obligarea B. S.A. la plata către A...-pg.l final, pg. 2 alin. l din acţiune:

"La momentul plăţii despăgubirii se naşte dreptul de regres al asigurătorului.. "Prin urmare, prin efectul subrogaţiei, asigurătorul CASCO dobândeşte inclusiv dreptul de a fi dezdăunat de la FGA.."

Faţă de aceste susţineri ale intimatei-reclamante este evident ca analiza făcută de instanţa de fond " raportului de asigurare contractuala RCA" este total greşită, motivele hotărârii fiind astfel străine de natura pricinii.

Dreptul de regres al intimatei-reclamante este fără tăgadă dreptul dedus judecăţii şi pretins încălcat de către prin Decizia contestată în prezenta cauză, iar principala critică adusă de intimată deciziei emisă de FGA este încălcarea acestui drept dobândit prin subrogare în drepturile asiguratului său plătit, potrivit dispoziţiilor art. 2210 C. civ., nicidecum "raportul de asigurare contractuală RCA". Raportul de asigurare RCA încheiat de către vinovatul de producerea riscului asigurat pentru care intimata a plătit asiguratului sau CASCO constituie doar premisa atragerii răspunderii asigurătorului B. S.A., potrivit titlului executoriu de care se prevalează intimata-reclamantă, dar acest contract de asigurare nu a fost dedus judecăţii în cauza de faţă, pentru ca izvorul dreptului intimatei spus judecăţii este dreptul de regres, iar contractul RCA nu a fost accesat de către păgubit- acesta preferând să se îndrepte împotriva asigurătorului sau CASCO, aşa cum învederează intimata în acţiune.

Încălcarea gravă a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin, (1) pct. 9 din noul C. proc. civ.

Sub un prim aspect instanţa de fond consideră că Decizia emisă greşită/nelegală pentru o pretinsă confuzie făcută de FGA între legea aplicabilă raportului de drept substanţial, identificat greşit de instanţă ca fiind raportul de asigurare contractuala RCA - respectiv legea "care guvernează raportul de asigurare contractuală, plata despăgubirii asiguratului, plata prin subrogaţie legală a despăgubirii de către asigurător, acţiunea recursorie (în regres) împotriva asigurătorului a celui subrogat şi cererea de plată a sumei respective de către Fond"- şi legea aplicabilă "procesului" respectiv procedurii de soluţionare a cererii de plata formulata de reclamanta)"- aceasta fiind prin esenţă necontencioasă, n.n.

Această prima identificare intre "raportul de drept substanţial" şi cel "de drept procesual" este ulterior abandonata, instanţa stabilind ulterior ca "In planul dreptului procesual, interesează legea care guvernează procedura de soluţionarea litigiului privind insusi raportul de asigurare contractuala", şi renunţând astfel la a analiza "legea aplicabila procedurii de soluţionare a cererii de plata formulata de reclamanta".

Inconsecventa premiselor analizei astfel învederate a determinat şi vicierea rezultatului analizei, instanţa de fond asimilând raportului de drept substanţial şi "cererea de plata"- element al "raportului de drept procesual" avut în vedere initial, pentru a fi abandonat ulterior şi a determinat şi "confecţionarea" unui fals conflict de legi în timp, respectiv intre Legea 136/1995 şi Legea 213/2015. Instanţa de fond, aplicând în continuare normele de drept care reglementează conflictul de legi în timp pentru falsul conflict de legi în timp astfel creat conchide ca "Legea aplicabila raportului de asigurare contractuala RCA este legea în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare, a certficatului de asigurare ori a notei de acoperire, după caz, concluzie rezultata din interpretarea sistematica a art. 3, 102,117 şi 146 LPA".

Or, este evident faptul ca instanţa de fond se afla într-o gravă eroare chiar şi daca elementele "raportului de drept substanţial" şi ale celui de "drept procesual" erau corect stabilite sau măcar păstrate consecvent, de vreme ce concluzia analizei infirma total premisa de la care s-a pornit:

"raportul de asigurare contractuala, plata despăgubirii asiguratului, plata prin subrogatie legala a despăgubirii de către asigurător, acţiunea recursorie(in regres) împotriva asigurătorului a celui subrogat- menţiuni care evident fac trimitere la dreptul de regres dedus judecăţii de către A. şi pretins încălcat de FGA prin Decizia contestata în prezente cauză drept de regres întemeiat pe contractul CÂS şi nicidecum pe cel RCA.

Sub un al doilea aspect, argumentele instanţei de fond referitoare la naşterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliţei RCA sunt vădit neîntemeiate, fiind contrare dispoziţiilor exprese cuprinse în art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, " În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

De asemenea, potrivit art. 266 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condiţiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii."

Din cuprinsul acestor prevederi legale exprese, rezulta în mod neechivoc faptul ca, dreptul creditorilor de asigurări de a solicita despăgubiri de la Fondul de garantare SE NAŞTE la data deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B..

Susţinerile instanţei de fond ca dispoziţiile art. 266 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 nu trebuie interpretate în sensul ca la aceasta data se naşte însuşi dreptul la plata sunt vădit nefundamentate şi nesusţinute în niciun fel de dispoziţii legale aplicabile.

Prevederile legale anterior citate sunt neechivoce şi nu lasă loc niciunei interpretări: dreptul creditorilor de asigurări de a solicita despăgubiri/indemnizaţii de la FGA se naşte după data deschiderii procedurii falimentului asigurătorului.

Aceasta concluzie este una logica şi fireasca, în condiţiile în care, anterior deschiderii procedurii falimentului B., un drept al unui eventual creditor de asigurări de a solicita plăţi de la subscrisa nu exista, Fondul fiind constituit tocmai pentru a face plăţi în situaţia în care o societate de asigurare intră în faliment.

Protecţia (iar nu garantarea) deţinătorilor de poliţe de asigurare şi a beneficiarilor acestora de către o schema de garantare în domeniul asigurărilor se face exclusiv în situaţia falimentului unui asigurător, falimentul asigurătorului fiind situaţia premisa a declanşării atribuţiilor FGA - persoana juridica de drept public, instrument de protecţie în domeniul asigurărilor.

Instanţa de fond, asimilează un drept izvorând dintr-o lege în vigoare la un moment dat, respectiv o posibilitate, o facultate de a avea o anumita conduita sau de a pretinde altei persoane o anumita conduita, cu exerciţiul efectiv a unui drept prevăzut/ocrotit de lege, exerciţiu care implică manifestarea de voinţă efectivă prin acte sau fapte juridice.

Dreptul de garantare prevăzut de art. 60 din Legea 136/1995 face parte din sfera dreptului obiectiv, respectiv a normelor juridice cuprinse în acte normative care reglementează raporturile sociale şi care pot să fie sau să nu mai fie în vigoare, dar nu poate fi confundat cu exerciţiul acestui drept, respectiv manifestarea voliţională a subiectului de drept în favoarea căruia s-a legiferat dreptul respectiv, care, prin acte sau fapte juridice concrete, generează raporturi juridice. De altfel, daca intimata nu ne-ar fi investit cu cererea de plata în discuţie, dreptul de garantare de care se bucura A. în limita plafonului de garantare, ca de altfel toţi creditorii de asigurări ca subiecţi ai Legii 213/2015, ar fi rămas şi astăzi tot o simpla posibilitate, o facultate generala şi abstracta, şi nu ar fi generat nicio obligaţie în sarcina subscrisei.

Mai mult decât atât, în considerentele Deciziei nr. 80 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, Curtea Constituţională a reţinut că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie doar o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015, şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015.

Procedura administrativa necontencioasă a plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări este astfel declanşată de formularea de către petent a cererii de plata reglementata de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 care poate fi depusa Ia Fond începând cu data publicării deciziei ASF de închidere a procedurii de redresare financiară şi constatare a stării de insolvenţă a asigurătorului, astfel cum a statuat Curtea Constituţională în decizia sus-mentionată.

Astfel, nu există niciun raport juridic de garantare sau de altă natură intre FGA şi A. care să fi fost născut odată cu poliţa de asigurare în temeiul căreia B. S.A. a căzut în pretenţii, pentru ca nu este depistat niciun raport voliţional între cele două subiecte ale pretinsului raport juridic, fiind cunoscut ca raportul juridic este un raport de voinţa şi nu se confunda cu norma juridica, care este o regulă de conduită generală, obligatorie şi impersonală, impusă sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin intervenţia forţei de constrângere a statului, cum în mod eronat a reţinut instant de fond. Aceste aspect le vom detalia mai jos.

Este evident ca, la momentul încheierii poliţei de asigurare în discuţie, nici FGA şi nici A. nu si-au manifestat voinţa în vreun mod, A. facand cererea de plata după abrogarea art. 60 din Legea nr. 136/1995 prin Legea 213/2015, în vigoare de la 27.07.2015.

Asa fiind, abia la data formulării de către petent a cererii de plata s-a născut raportul juridic -de drept administrativ-, în temeiul căruia FGA a analizat cererea reclamantei si, în temeiul obligatei de garantare a plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii(art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015), Comisia speciala din cadrul FGA prev. de art. 23 din Legea 503/2004 putea aproba plata despăgubirilor solicitate, în cazul în care plafonul de garantare nu era atins, asa cum am învederat.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 republicata, cu modificările ulterioare, Autoritatea de Supraveghere Financiara dispune, în situaţia în care constata insolventa asigurătorului (definita conform art. 3 li. j din acest act normativ şi art. art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei şi de insolventa), închiderea procedurii de redresare financiara, solicitând, de indata, spune textul de lege, deschiderea procedurii de faliment.

Astfel, prin Decizia nr. 2034/27.08.2015, Autoritatea de Supraveghere Financiara a dispus închiderea procedurii de redresare financiara prin administrare speciala a B. S.A., a constatat starea de insolventa a societăţii, a dispus solicitarea intrării societăţii în procedura de faliment şi i-a retras autorizaţia de funcţionare. Aceasta decizie a fost publicata în MO nr. 657/31.08.2015. De la acest moment se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare a asiguraţilor, prevedere expresa în Legea nr. 503/2004, potrivit art. 266 alin. (1) din Legea 85/2014, citam:

"La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenta indiciilor stării de insolventă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare".

Faţă de aceste prevederi clare şi neechivoce ale legii, este fără tăgadă că dreptul A. de a solicita plata sumelor cuvenite ca despăgubiri - si, corelativ, obligaţia FGA de garantare, respectiv de a asigura plata sumelor cuvenite ca despăgubiri, rezultate din contractele de asigurare facultative sau obligatorii încheiate de asigurătorul falit B. S.A. - s-a născut la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolventă, declanşarea procedurii de faliment şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a B. - S.A. respectiv 31.08.2015 (decizia fiind publicata în MO - Partea I, nr. 657/31.08.2015), iar raportul juridic, respectiv manifestarea voinţei A. de a concretiza dreptul astfel născut în temeiul legii, respectiv de a solicita plata si, respectiv manifestarea noastră de voinţă, constând în primirea, înregistrarea şi analizarea cererii de plata s-a născut Ia 15.03.2016, asa cum am învederat anterior.

Prin urmare, susţinerile instanţei de fond în privinţa ultraactivităţii art. 60 alin. (1) din Legeal36/1995 şi existenta unui pretins raport juridic de garantare născuta la data încheierii poliţei de asigurare sunt contrazise de texte de lege exprese, clare şi neechivoce, care stabilesc naşterea dreptului de garantare si, corelativ, naşterea obligaţiei de garantare în sarcina subscrisei, iar data acestei naşteri nu poate sa fie decât legata efectiv de momentul stabilirii stării de insolventă a asigurătorului- moment în mod necesar ulterior naşterii raporturilor juridice de asigurare- pentru ca protecţia speciala a creditorilor a fost gândita şi poate interveni numai daca şi când asigurătorul intra în insolventă, şi nu când acesta este solvabil şi îşi desfăşoară activitatea în mod obişnuit.

Aşa se explică şi faptul că procedura administrativă de plată prevăzută de Legea 213/2015 este strâns legată de procedura de faliment a asigurătorului, aşa FGA având obligaţii exclusiv după declararea stării de insolventă a asigurătorilor şi putând face plăţi numai după rămânerea definitiva a hotărârii de faliment a asigurătorului (deci când asigurătorul este neîndoielnic în faliment), protecţia speciala prevăzuta de lege şi realizata prin intermediul FGA fiind justificata numai de falimentul asigurătorului, şi nu când acesta ist desfăşoară activitatea de asigurări în mod obişnuit.

În ipoteza în care ar fi primit punctul de vedere al instanţei de fond şi s-ar considera ca legea aplicabila în prezenta cauza este Legea veche, aceasta ar însemna ca, în egala măsura, ar trebui acceptata şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntara, dispoziţii abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Însa dispoziţiile menţionate prevăd obligativitatea ASF de a nominaliza o societate de asigurare/reasigurare care sa preia atribuţii privind constatarea/evaluarea daunelor înregistrate după data închiderii procedurii de redresare financiara şi constatarea onsolvenţei asigurătorului şi până într-un termen de maxim 90 de zile la deschiderea procedurii de faliment a asigurătorului.

În speţă, ASF nu a aplicat aceste dispoziţii legale ale legii vechi, ci, dimpotrivă a procedat la confirmarea subscrisei FGA ca autoritate de constatare, evaluare a daunelor de asigurare, având atribuţiile stipulate la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Aceasta conduita a ASF - de asemenea necontestata de către A., ci, dimpotrivă, acceptata prn depunerea cererii de plata în procedura desfăşurată în fata subscrisei FGA - constituie un argument în plus ca, în realitate, legea aplicabila cererii de plata este Legea noua, în integralitatea sa, iar nu legea veche.

Aceeaşi concluzie a aplicării legii noi este impusa şi de împrejurarea ca, astfel cum rezulta din raportul întocmit de lichidatorul judiciar, acesta a admis la masa credală cheltuielile ocazionate de instrumentarea dosarelor de dauna de către FGA. pe care le-a socotit creanţe de asigurări, raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, masuri necontestate în cadrul procedurii de faliment de către A..

În acelaşi sens, recurentul a invocat disp. art. 5 alin. (3) din decizia ASF1 nr. 2034/2015.

Aşadar, considerentele pentru care instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 60 din Legea nr. 136/1995 în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare de B. şi pretinsul conflict cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susţinând necesitatea respectării principiului neretroactivităţii şi al obligativităţii legii civile, al certitudinii şi siguranţei circuitului civil, precum şi al echităţii intre societăţile de asigurare şi asiguraţi, nu constituie argumente juridice valide din aceasta perspectiva în considerarea faptului ca prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 erau în vigoare ia data recunoaşterii creanţei în favoarea A., respectiv la data inregistrării cererii administrative de acordare a despăgubirilor adresata FGA.

În acest context, prevederea este aplicabila tuturor creditorilor şi creanţelor de asigurare în mod egal şi în aceeaşi limita, soluţia legislativa vizând scopul garantării acestor despăgubiri în considerarea drepturilor pretinse de creditorii de asigurări în raporturile cu asigurătorul B. - în faliment, iar nicidecum realizarea creanţelor proprii ale societăţii de asigurare prin plata acestor despăgubiri în favoarea propriilor asiguraţi.

Există o prevedere expresă în Legea nr. 85/2014, respectiv art. 330 alin. (3) care stipulează ca, creanţele creditorilor de asigurări beneficiază de acelaşi tratament şi de acelaşi rang, indiferent de reşedinţa, domiciliul sau sediul principal al creditorilor de asigurări.

De altfel, în chiar perioada în care se invocă încheierea poliţelor de asigurare, art. 22 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări prevedea, fără echivoc, faptul că, dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la fond se naşte de la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă.

În completarea acestei prevederi - art. 266 din Legea nr. 85/2014, reiterând naşterea dreptului împotriva FGA de la data publicării deciziei ASF prin care constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă şi imposibilitatea redresării, explicitează expres şi de când pot deveni exigibile plăţile FGA -de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca dreptul creditorului de asigurări să se nască odată cu poliţa, atunci art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 266 din Legea nr. 85/2004 nu şi-ar mai fi avut rostul, cu atât mai mult cu cât alin. (1) şi, respectiv, alin. (2) al art. 266 din Legea 85/2014 fac distincţie între naştere şi exigibilitate/eficacitate/actualitate [cum vrem să spunem],

La momentul încheierii de poliţe de asigurare, posibilitatea ca un asigurător să intre în insolvenţă este o eventualitate - şi nu o "condiţie". De altfel, o astfel de eventualitate există oricând, pentru orice co-contractant. Să reţinem, deci, pentru orice contract condiţia "implicită" a intrării în faliment a co-contractantului? Poate fi primită o astfel de interpretare?!

În orice caz, dreptul de plată trebuie analizat prin raportare la FGA - iar la momentul încheierii poliţelor de asigurare, nimeni nu avea calitate de creditor de asigurare prin raportare la FGA. Calitatea de creditor de asigurare fată de FGA se naşte numai după intrarea în insolvenţă a asigurătorului.

Şi, în orice caz, FGA - persoană de drept public - nu putea deveni "obligat accesoriu" în baza unui contract faţă de care este terţ.

În egală măsură, un astfel de contract nu putea stabili o "condiţie suspensivă, în existenţa riscului asigurat, convertit prin producerea sa în caz asigurat - riscul asigurat fiind un element esenţial al contractului aleatoriu de asigurare2 iar nu o condiţie a actului juridic civil. Contractul de asigurare este un contract aleatoriu, cu o natură specifică - astfel că nu primeşte această "confuzie" care se face pro causa, prin forţarea (regretabilă) a unor instituţii de drept civil.

Or, actul juridic în discuţie este contractul de asigurare, faţă de care FGA este terţ. Dacă intervenirea insolvenţei unui asigurător ar constitui condiţie suspensivă, atunci aceasta ar trebui să conducă la naşterea ori desfiinţarea acestui contract - deci ar trebui să conducă la naşterea ori desfiinţarea poliţei RCA .

Dimpotrivă, însă, în baza acestei poliţe asigurătorul falit va plăti pentru asiguratul său RCA - care, la rândul său a plătit prime de asigurare pentru a fi asigurat RCA.

În concluzie, procedura de faliment constituie practic elementul care declanşează dreptul persoanelor asigurate sa se adreseze FGA.

Plecând de la premisa producerii riscului asigurat prin poliţa RCA şi a plaţii despăgubirii de către asigurătorul CASCO A., esenţiale pentru naşterea raportului juridic sunt următoarele: falimentul asigurătorului care răspunde pentru producerea pagubei (in speţa, B., care da naştere dreptului otestativ al creditorului de a se adresa Fondului pentru plata indemnizaţiei/despăgubirii, prin urmare dreptul potestativ în discuţie reprezintă un efect al rămânerii definitive a deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului debitor, fiind guvernat de legea în vigoare la acel moment (art. 6 alin. (5) C. civ.) exercitarea dreptului potestativ, indispensabil pentru naşterea obligaţiei de plata a Fondului, în lipsa manifestării de voinţă a creditorului de a se adresa Fondului, obligaţia acestuia rămâne una abstractă.

În conformitate cu dispoziţiile legale mai sus enunţate, nesocotite de instanţa de fond, dreptul de a solicita plata despăgubirilor cuvenite din disponibilităţile Fondului s-a născut în patrimoniul creditorilor de asigurare la data publicării deciziei ASF de închidere a procedurii de redresare financiară şi a constatării stării de insolventa.

Ca este aşa şi ca anterior deschiderii procedurii insolventei B., contestatoarea nu avea dreptul de a fi despăgubită de FGA (ci doar de B., rezulta cu claritate şi din prevederile art. 14 alin, 2 din Legea nr. 213/2015, potrivit căruia:

"Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate" (subl. ns.).

Aşadar, anterior deschiderii procedurii insolventei B. şi a formulării cererii de plata prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. nu avea calitatea de creditor al FGA (chiar daca avea calitatea de creditor al B. şi nu i se născuse dreptul de a fi despăgubit de FGA, ci avea doar o vocaţie de a primi despăgubiri, un drept potestativ.

Prin urmare, contrar celor reţinute de către prima instanţa, fata de prevederile clare şi neechivoce anterior amintite, rezulta ca dreptul A. de a solicita plata sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri şi obligaţia corelativa a FGA de a face aceste plaţi, s-au născut la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiara şi declanşarea procedurii de faliment şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a B. S.A., respectiv la data de 31.08.2015, data Ia care era în vigoare Legea nr. 213/2015 şi nu Legea nr. 136/1995.

Sub al treilea aspect, contrar celor reţinute de către prima instanţa, ca, în speţa, intre subscrisa FGA şi A. nu exista un raport juridic de garantare, născut odată cu încheierea poliţei RCA şi nici un drept de garantare născut intre asiguratul CASCO şi FGA.

În acest sens, solicită recurentul a se avea în vedere că un aspect ignorat de către prima instanţa, ca intre A. şi FGA, nu exista raporturi contractuale de asigurare directe/raporturi de garantare accesorii acestora, cu atât mai puţin unele provenite din contractele de asigurare de tip RCA încheiate cu asigurătorul B. S.A. aflat în faliment.

În acest sens, sunt deosebit de relevante următoarele aspecte (ignorate cu desăvârşire de către instanţa de fond), referitoare la:-contractul de asigurare CASCO încheiat între A. şi asiguratul său; -contractul de asigurare RCA încheiat între B. S.A. şi asiguratul sau;-dreptul de regres al asigurătorului CASCO împotriva asigurătorului RCA;-dreptul de garantare şi rolul FGA, aşa cum rezultă din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015;-raportul juridic născut intre A. şi FGA.

Referitor la contractul de asigurare tip CASCO, încheiat intre A. şi asiguratul sau, o prima observaţie ce se impune este aceea ca, în ipoteza încheierii unui astfel de contract, raporturile dintre părţi sunt reglementate de contractul de asigurare.

Riscul asigurat este definit ca fiind eveniment viitor, posibil dar incert, acoperit de C., asigurătorul acordând despăgubiri pentru daune produse direct. Despăgubirea cuvenita fiind suma stabilita conform poliţei pe care o plăteşte C. asiguratului ca urmare a producerii unor daune.

În speţă, A. achitat integral despăgubirea aferenta poliţei de asigurare, cu consecinţa că, astfel, contractul de asigurare CASCO a fost executat în integralitatea acestuia.

Acest raport juridic contractual priveşte deci exclusiv raporturile contractuale dintre asigurătorul facultativ (CASCO) A. şi asiguratul său - şi nu are, la nivel de principiu, nimic de a face cu asigurarea obligatorie pentru răspundere civilă - care este o răspundere delictuală asigurată prin intermediul unei asigurări obligatorii specifice - având Ia bază alte raporturi juridice, astfel cum vom arăta în continuare.

Acest contract nu are, totodată, nicio legătură cu FGA; FGA nu este parte Ia acest contract şi nu poate deveni "obligat accesoriu" în temeiul acestui act juridic faţă de care este terţ.

Având în vedere însă faptul că A. (similar celorlalte societăţi contestatoare) a făcut plata în baza Contractului de asigurare CASCO, trebuie observat că A. a încasat primă de asigurare - deci a obţinut profit comercial - sens în care ar putea fi cercetat în ce măsură ar putea fi "persoana păgubită" de care vorbeşte art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015 (şi deci în ce măsură ar fi îndreptăţită la "despăgubire" în sensul Legii 213).

Din această perspectivă, trebuie analizată cauza juridică a plăţii efectuate de A.- care o constituie contractul său CASCO, iar nu poliţa RCA, cum greşit se pretinde şi regretabil se reţine în opinii (ne)legale depuse în dosare.

Iar după ce a plătit în baza contractului său CASCO, A. primeşte dreptul de a recupera această sumă (regres civil de drept comun) împotriva persoanei vinovate (asigurată RCA) - acest regres civil având cauză juridică extracontractuală.

Este deci de remarcat faptul că, plata este făcută benevol de către asigurătorul CASCO prin invocarea contractului CASCO (pentru că altfel între el şi persoana păgubită nu ar exista nicio relaţie) - dar aici raportul contractual se sfârşeşte. Dreptul de a recupera plata nu este de natură contractuală, asigurătorul CASCO nu primeşte o creanţă "contractuală" împotriva persoanei vinovate - ci primeşte un drept de a recupera o sumă plătită, cu cauză cxtracontractuală - care se naşte numai după constatarea stării de insolvenţă a asigurătorului RCA.

Prin urmare - plata solicitată de A. nu are a acoperi o pagubă a unei persoane asigurate, ci este o sumă cerută de asigurătorul care nu a suferit o pagubă, ci doreşte numai să recupereze această sumă (plătită în baza contractului său CASCO), fiind mai uşor să se adreseze FGA în procedura administrativă de plată, iar nu să aştepte un timp pentru efectuarea plăţilor în procedura de faliment.

b) Cat priveşte contractul de asigurare RCA, încheiat intre asigurătorul RCA (B.) şi asiguratul acestuia, dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 136/1995 în forma în vigoare la data încheierii contractului RCA, precum şi art. 1 alin. (2) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, stipulează în mod expres faptul ca, acest tip de contract acoperă răspunderea civila delictuala a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudicii produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului.

Art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 prevăd ca, asigurătorul acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, despăgubirile acordându-se pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecata.

În speţă, persoana îndreptăţită a solicita despăgubiri de la asigurătorul RCA aflat în faliment este persoana păgubită, respectiv asiguratul CASCO care si-a recuperat însă în întregime prejudiciul, prevalându-se de contractul său CASCO şi neaccesând deloc contractul RCA al vinovatului de producerea pagubei (adica neadresându-se direct asigurătorului RCA, B.).

Persoana păgubita si-ar fi putut exercita acest drept în mod direct la asigurătorul RCA (respectiv la societatea B.), însă a preferat să si-l exercite în faţa asigurătorului CASCO, în temeiul contractului de asigurare facultativa.

Or, în acesta situaţie nu putem vorbi de un raport de garantare, subsidiar, aşa cum se susţine de către prima instanţa, în condiţiile în care, creanţa asiguratului CASCO este stinsa prin plata de către asigurătorul CASCO.

c) Referitor la dreptul de regres intre asigurătorul CASCO A. şi asigurătorul RCA (B.), nici în aceasta situaţie nu se pune problema unui drept de garantare al FGA în favoarea asigurătorului în regres.

Activitatea asigurătorilor în regres este o activitate specifica profesionistului, constând în efectuarea de fapte juridice ori operaţiuni economice în scopul obţinerii de profit, asigurările fiind produsele asigurătorilor pe care aceştia le comercializează. Deci esenţa activităţii comerciale este obţinerea de profit, prin orice mijloace (legale) fapte juridice ori operaţiuni economice. Acesta este şi cazul asigurătorilor care se înfiinţează şi funcţionează conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi ale legii speciale, în prezent Legea nr. 237/2015.

Acţiunea în regres este inclusa de legiuitor în sfera noţiunii de asigurare. Potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menţionate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

Ca natura juridica, acţiunea de regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plaţilor efectuate pentru asiguraţii lor. Atât Legea nr. 32/2000, cat şi Legea nr. 237/2015 includ regresul asigurătorilor în sfera asigurării, ca activitate comerciala, producătoare de venit, de profit.

Or, în condiţiile în care, asigurătorul intră într-un contract de asigurare şi isi asuma anumite obligaţii, fiind conştient atât de existenta şi întinderea dreptului sau garantat în temeiul legii, cat şi de condiţiile de exercitare a acestui drept, singura concluzie care se impune este aceea ca prima instanţa a plecat de la o premisa falsa în raţionamentul sau, reţinând existenta unui raport de garantare intre FGA şi A..

Fata de aspectele învederate mai sus, respectiv natura juridica a acţiunii de regres, rezulta cu evidenta ca, în realitate, intre subscrisa FGA şi A. nu exista niciun raport de garantare, întrucât suntem în prezenta unui drept de regres, iar nu în fata unui contract de asigurare.

Doar în ipoteza (ce nu se regăseşte în speţa) în care intre B. şi A. ar exista un raport de asigurare, iar B. ar intra în faliment, s-ar putea naşte un eventual drept al A. de a se îndrepta împotriva subscrisei pentru plata despăgubirilor datorate de B..

Or, în speţa, astfel cum am arătat, un asemenea raport nu exista, singurul raport juridic intre cele doua societăţi fiind cel născut din dreptul de regres - drept care însă nu poate naşte un raport juridic de garantare în relaţia cu subscrisa FGA.

d) Cat priveşte rolul FGA ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, va rugam sa aveţi în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora, Fondul, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător.

Foarte important de reţinut este faptul ca, FGA nu este nici succesor al asigurătorului RCA intrat în insolvenţă, după cum nu este nici fidejusor al acestuia sau codebitor al obligaţiei de plata a despăgubirii.

Dimpotrivă, FGA este o schema de garantare, iar garanţia pe care acesta o acorda este cea a plăţii unei despăgubiri în condiţiile legii speciale, în strânsa legătura cu noţiunea de insolventa a unui asigurător, iar protecţia acordata este, în mod evident, una de ultimă instanţ.

De altfel schemele de garantare apar ca fiind organisme înfiinţate de state, pentru a remedia deficientele existente în sistemele naţionale de asigurări, chiar şi în contextul directivei-cadru Solvabilitate II, care nu pot crea un cadru legal de natura a garanta absenta totala a falimentului companiilor de asigurare.

În concluzie, este neechivoc ca legiuitorul a înfiinţat acest Fond cu o destinaţie precisă, legată de faliment şi pentru contextul de faliment al unui asigurător.

Aşadar, deşi în considerentele hotărârii recurate, prima instanţa omite sa se raporteze la situaţia de faliment a asigurătorului B. S.A., sunt totuşi evidente implicaţiile juridice ale falimentului atât asupra aducerii la îndeplinire a scopului pentru care FGA a fost înfiinţat, cat şi în ce priveşte incidenţa masurilor dispuse în cadrul dosarului de faliment al asigurătorului B. asupra procedurii de plata administrativa a creanţelor de asigurare desfăşurată prin intermediul FGA.

e) În fine, în ceea ce priveşte raportul juridic născut intre A. şi FGA, instanţa de recurs poate observa ca, fata de dispoziţiile legale speciale din materia asigurărilor, reclamanta A.- ca orice alt creditor de asigurare - poate solicita ca, în situaţia falimentului B., în calitate de asigurător RCA, sa ii fie acordate despăgubiri de oricare din următoarele entităţi juridice: fie de către B., împotriva căreia deţine şi un titlu executoriu (hotărâre judecătoreasca), solicitând lichidatorului judiciar al acesteia înscrierea la masa credală, intrând astfel într-un raport juridic de drept civil, ale cărei părti sunt A. şi B.; fie de către FGA, formulând cererea de plata prevăzuta de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, intrând astfel într-un raport juridic de drept administrativ, ale cărei părti sunt A. şi B..

Instanţa de fond ignora cu desăvârşire ca, în speţa, suntem în prezenta a doua raporturi juridice distincte, unul de drept civil născut intre A. şi B. şi unul de drept administrativ, născut intre A. şi FGA.

In raportul juridic de drept civil - ale cărei parti sunt A. şi B. -, cea dintâi este subrogată în drepturile persoanei căreia i-a achitat despăgubirea, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, B., în calitate de asigurător RCA are obligaţia de a acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecata.

În mod evident, raportul juridic dintre B. şi A., fata de care subscrisa FGA este terţ, nu poate, în niciun caz, naşte în sarcina subscrisei o obligaţie de garantare, principiul relativităţii efectelor contractului instituit de art. 1280 C. civ. fiind neechivoc:

"Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel"

Cat priveşte raportul juridic de drept administrativ ale cărei părti sunt A. şi FGA. acesta s-a născut în baza legii, după declanşarea procedurii falimentului asigurătorului B., odată cu depunerea cererii de plata Ia FGA.

Acest drept al A., la valorificarea căruia se tinde în prezenta cauza, decurge din lege, respectiv din prevederile art. 14. alin. (1) din Legea 213/2015. art. 22 din Legea nr. 503/2004. respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Rezulta, aşadar, ca: - obligaţia FGA nu este una care intra în conţinutul unui raport juridic contractual, ci deriva din lege, FGA fiind înfiinţată pentru "protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător" {"evenimentul asigurat" fiind, în cazul subscrisei, deschiderea procedurii falimentului asigurătorului); - naşterea raportului juridic dedus judecăţii a avut loc la momentul declanşării procedurii falimentului asigurătorului B.. respectiv la data publicării deciziei prin care ASF a constatat starea de insolventa a acestei societăţi.

Or, la data de 31.08.2015, data publicării deciziei ASF, când s-a născut dreptul A. de a solicita de la subscrisa plata despăgubirilor, Legea 213/2015, care a instituit plafonul de 450.000 RON, era în vigoare (încă din data de 27.07.2015).

În sprijinul acestei concluzii, apreciem relevanta şi împrejurarea, ignorata de asemenea de către prima instanţă, ca analizarea creanţei cu care subscrisa suntem înscrisa la masa credală a B. s-a realizat de către lichidatorul judiciar desemnat, D., prin raportare la Legea nr. 213/2015. în aceasta privinţa, este relevant documentul intitulat "Raportul de analiza asupra creanţei Fondului de garantare a asiguraţilor întocmit în cadrul procedurii de faliment a debitoarei B. S.A. ", raport depus la termenul din data de 21.11.2016, care consemnează ca dispoziţii legale aplicabile: art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (1), art. 18 alin. (2), art. 18 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

In acelaşi sens, Tabelul Preliminar de creanţe consemnează natura creanţei A. de "creanţa afectata de condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA " prin referire directa la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Aceste acte de procedura sunt câştigate cauzei, ele nefiind cenzurate de judecătorul-sindic şi nici contestate de A., astfel încât, în mod evident, se bucura pe deplin de toate efectele juridice ale puterii lucrului judecat menţiunile din tabelul preliminar validate de judecătorul sindic, acestea stabilind ca A. are o creanţa de 450.000 şi nu mai mult, aspect confirmat de lichidatorul judiciar în raportul de analiza al creanţelor FGA.

Prin urmare, în raport de toate argumentele expuse mai sus, în mod absolut nelegal a reţinut prima instanţa ca, în speţa, legea aplicabila raportului juridic dedus judecăţii, născut între FGA şi A., este Legea nr. 136/1995 în vigoare la momentul încheierii poliţei RCA.

Contrar acestei concluzii, fata de prevederile exprese şi neechivoce cuprinse în art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, precum şi faţă de modalitatea în care funcţionează mecanismul garantării, raportul juridic dintre A. şi FGA s-a născut la data declanşării procedurii falimentului asigurătorului B., data la care era în vigoare Legea nr. 213/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul nu a adus critici concrete, acesta fiind invocat formal, având în vedere că prima instanţă a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că a indicat motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia privind admiterea acţiunii.

Cu privire la motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată următoarele:

Prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraţilor (numita in continuare "FGA") sub nr. x/17.11.2015, A. a solicitat plata sumei de 11.998,43 RON reprezentând despăgubirea acordata de acest asigurător in dosarul de regres A. nr. CLI33233 asiguratului sau E..

Prin Decizia nr. 4262/15.02.2017, FGA a respins cererea de plata a reclamantei, avand in vedere ca, anterior soluţionării acesteia, FGA a plătit A. suma totala de 450.000 RON, potrivit borderoului anexat la decizia contestata, FGA neputand face plaţi in favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 potrivit carora: (2) Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", coroborate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevăd, citam:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. In cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

In motivarea deciziei a învederat ca solicitarea formulata de A. aferenta cererii de plata menţionate nu poate fi acceptata la plata, ţinând cont de prevderile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, asigurătorul F. fiind considerat un singur creditor de asigurare si, pe cale de consecinţa, putând recupera in limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o suma de maxim 450.000 RON, plafon care se aplica pe creditor de asigurare si nu pe creanţe de asigurare, textul de lege fiind foarte clar in acest sens.

Examinând recursul formulat, în raport de legislaţia incidentă, Înalta Curte reţine că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/20155, Legea nr. 136/1995 nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii de plată.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare". Aşadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015".

În analiza recursului, se impune, totodată, a se avea în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2017, a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor. În atare situaţie, nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, în ceea ce priveşte anularea Deciziei nr. 4262/15.02.2017 emisă de pârât şi obligarea acestuia să soluţioneze pe fond cererea reclamantei de plată nr. x/17.11.2015.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 3520 din 6 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 februarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.