Subrogated CASCO insurer qualifies as insurance creditor; claim remanded to Guarantee Fund for re-examination after cap applied per contract

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 6.01.2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea deciziei nr. 2769/22.11.2016 emisă de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/2016 înregistrată la pârât sub nr. x/2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2508 din 21 iunie 2017, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivare arată că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Principalele argumente ale Curţii de Apel Bucureşti pentru respingerea contestaţiei formulate de către reclamantă ţin, în esenţă, de faptul că persoana în locul căreia reclamantul invocă faptul că s-ar fi subrogat nu este un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, pentru că şi-a pierdut această calitate de creditor odată cu primirea indemnizaţiei de la propriul asigurător CASCO. Din considerentele Sentinţei reiese că instituţia subrogaţiei, aşa cum această intituţie este reglementată de prevederile 2210 alin. (1) C. civ. nu este aplicabilă, întrucât asigurătorul nu s-ar subroga în acest caz împotriva celui vinovat - raţionament pe care n-o putem împărtăşi, aşa cum nici practica îndelungată în materia asigurărilor n-a împărtăşit-o. De asemenea, raţionamentul instanţei potrivit căreia una şi aceeaşi persoană poate fi numai un singur creditor de asigurare, indiferent câte creanţe deţine -ca şi în cazul insolvenţei -, este, de asemenea eronat.

Referitor la încălcarea si aplicarea greşită a normelor de drept material privind instituţia subrogaţiei, recurenta a arătat că din documentele transmise de A. o dată cu cererea de plată (documente depuse la dosarul cauzei) rezultă că A. a achitat către asiguratul său contravaloarea reparaţiilor efectuate la autoturismul asigurat CASCO la A.. Vinovat de avarierea autovehiculului respectiv, însă, s-a făcut conducătorul autovehiculului asigurat RCA la B. S.A..

Prin urmare, de vreme ce A. a plătit contravaloarea reparaţiilor asiguratului sau, în temeiul art. 2210 C. civ., A. se subroga în drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei. Cum cel vinovat efectiv era asigurat la B., în speţă devin aplicabile prevederile art. 40 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la data producerii accidentului) potrivit căruia:

"- (1) în cazul în care, pentru recuperarea pagubei materiale, persoana păgubită se adresează asigurătorului său de bunuri, constatarea avariilor, soluţiile tehnologice adoptate, precum şi modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, respectiv costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul sunt opozabile asigurătorului RCA al persoanei vinovate. (2) în situaţia respectării prevederilor alin. (1), asigurătorul de bunuri al persoanei păgubite recuperează despăgubirea plătită de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate, fără ca asigurătorul RCA să fie îndreptăţit să respingă o astfel de cerere."

Cu toate acestea, faţă de deschiderea procedurii falimentului faţă de B., aplicabil devine art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015 potrivit căruia " Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative si obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Aşadar, A., se subrogă în drepturile persoanei păgubite si se îndreptă pentru recuperarea sumei plătite acesteia împotriva FGA. Cel care garantează plata despăgubirilor pe care asigurătorul RCA al vinovatului de producerea accidentului - B. - ar fi trebuit să le plătească.

Plecând de la această premiză, considerentele instanţei potrivit cărora din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deţine mai multe creanţe, este firesc ca şi în procedura administrativă de plată desfăşurată în faţa F.G.A. să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispoziţiile legale să fie interpretate şi aplicate unitar în ceea ce priveşte tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment, sunt tendenţioase şi ignoră scopul/finalitatea reglementării, aceea de garantare a acestor creanţe.

Pentru că la baza acestui întreg mecanism stau regulile subrogaţiei, împotriva A. nu poate invoca alte apărări sau argumente decât acelea pe care le-ar fi putut invoca împotriva păgubitului.

Or, analizând situaţia persoanei păgubite în considerarea prevederilor Legii 213/2015 rezultă că: -Persoana păgubită este creditor de asigurare în conformitate cu art. 4 alin. (1) lit. b) punctul iii) din Legea 213/2015; -Despăgubirile pretinse pentru repararea prejudiciului creat prin accident persoanei vătămate sunt creanţe din asigurări conform art. 4 alin 1 lit. a) din Legea 213/2015; -Suma cerută la plată este net inferioară plafonului impus de art. 15 alin. (2) Legea 213/2015;

Ceea ce rezultă însă, implicit, din considerentele Curţii de Apel Bucureşti este că, deşi creditorul nostru iniţial ar fi avut calitatea de creditor de asigurare, şi că plafonul de garantare nu i-ar fi fost opus, având în vedere cuantumul relativ scăzut al creanţei, recurentei i s-ar aplica reguli distincte, în virtutea calităţii sale de asigurător şi că persoana păgubită şi-a pierdut calitatea de creditor odată cu primirea indemnizaţiei de la propriul asigurător CASCO. Ori, aceste apărări nu i-ar fi putut fi opuse creditorului iniţial.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină, "efectul subrogaţiei constă în faptul că subrogatul dobândeşte toate drepturile creditorului plătit: creanţa cu toate drepturile si accesoriile ei. Subrogatul va avea atât acţiunea pe care creditorul plătit ar fi putut s-o intenteze, în caz de neplata, împotriva debitorului, cât şi garanţiile creanţei".

În jurisprudenţă s-a reţinut că " (...) prin plata indemnizaţiei de asigurare către persoanele asigurate Casco, în patrimoniul societăţii de asigurare nu se naşte un alt drept de creanţă, distinct de cel al persoanei păgubite. Societatea de asigurare preia drepturile persoanei asigurate, în stadiul în care acestea se aflau, aceasta fiind prin urmare considerată un succesor al persoanei asigurate. Astfel, nu se poate spune că, prin plata indemnizaţiei de asigurare, în patrimoniul societăţii de asigurare s-a născut un drept diferit de cel al persoanei asigurate". Mai mult, nu rzultă cum ar putea funcţiona instituţia subrogaţiei în persoana recurentei până la atingerea plafonului de garantare de 450.000 RON, ca ulterior acestui moment subrogaţia să nu mai fie eficientă.

De asemenea, din prevederile legale analizate - şi la care se raportează şi Curtea de Apel Bucureşti, respectiv prevederile art. 4, art. 15 din Legea 213/2015 - nu rezultă că interpretarea acestora, ar fi de natură să excludă aplicabilitatea instituţiei subrogaţiei.

Dimpotrivă, însăşi dispoziţiile Legii 213/2015 instituie "beneficiul" subrogaţiei, chiar Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea 213/2015, se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care Ie-a plătit din disponibilităţile sale.

Prin urmare, sentinţa este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - în special prevederile Legii 213/2015 şi ale C. civ. - în ceea ce priveşte aplicabilitatea instituţiei subrogaţiei în contextul dat.

Referitor la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează noţiunile de creditor de asigurare, creanţă de asigurare respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit prin prevederile Legii 213/2015, recurenta a arătat că prin contestaţia formulată, respectiv prin concluziile scrise depuse a detaliat importanţa noţiunilor de "creditor de asigurare", respectiv de "creanţă de asigurare" prin raportarea la "un contract de asigurare", în economia Legii 213/2015. Din aceste dispoziţii rezultă că plafonul este aplicabil pentru fiecare creditor de asigurare pentru creanţa de asigurare pe care o are în baza unui contract de asigurare - practic, subscrisa A. are calitatea de creditor de asigurare în cazul fiecărui contract de asigurare în parte, nefiind un unic creditor de asigurare însumat, în toate aceste cazuri, ci în fiecare raport juridic separat, decurgând din câte un contract de asigurare încheiat.

De altfel, pârâtul a recunoscut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, de persoană de a fi îndreptăţită a fi protejată ca urmare a insolvenţei B. - chiar în cuprinsul deciziei atacate FGA a reţinut calitatea reclamantei de creditor de asigurare.

Or, instanţa a fost chemată să se pronunţe dacă subscrisa A. avea calitatea de unic creditor de asigurare, pentru toate creanţele pe care le avea în baza unor contracte de asigurare, sau, dimpotrivă, dacă în cazul fiecărui contract de asigurare în parte avea calitatea de creditor de asigurare, în mod distinct - elementul de referinţă fiind contractul de asigurare în fiecare caz în parte.

Analizând definiţiile acestor noţiuni din Legea 213/2015 se ajunge în mod neechivoc la concluzia că între toate aceste noţiuni există o legătură extrem de strânsă, legătură constând în chiar sursa lor, respectiv contractul de asigurare.

În primul rând, arată recurenta că nu contestă importanţa si rolului plafonului de 450.000 RON, având în vedere condiţiile speciale în care se nasc obligaţiile de plată în sarcina FGA - intrarea în faliment a unui asigurător - şi resursele băneşti care constituie acest fond - contribuţiile plătite de asigurători. Este firesc ca acest plafon să existe, aşa cum există plafon în general în cazul asigurărilor, el fiind stabilit fie prin contract - în cazul asigurărilor facultative, fie prin lege - în cazul asigurărilor RCA, când plafonul este de 5.000.000 euro.

Însă în toate situaţiile legate de asigurări plafonul se aplica pe contract de asigurare, respectiv pe poliţă. Or, nici în cazul FGA şi al Legii 213/2015 nu există niciun temei legal ca acest plafon să fie aplicat altfel. Şi în acest caz, tot contractul de asigurare, poliţa, este "unitatea" la care se raportează legiuitorul atunci când reglementează condiţiile în care FGA este obligat să facă plata şi stabileşte plafonul. Astfel potrivit art. 4 alin 1 lit. a) din Legea 213/2015 "creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar creanţa de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (aceasta, de exemplu, în cazul unor asigurări de viaţă care permit şi capitalizarea). Remarcăm faptul că în definiţie legiuitorul foloseşte termenul la plural " creanţele creditorilor de asigurări" tocmai pentru că aceste creanţe pot fi: daune materiale, daune morale, penalităţi, însă apoi indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune, prin ficţiunea legii, a fi tratate ca o sigură creanţă:" creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare" -contractul de asigurare. Astfel toate creanţele care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015 "creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Aşadar, creditor de asigurări este persoana îndreptăţită la a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurări, fie pentru că este persoana păgubită. Legea stipulează clar că pot fi creditori de asigurări atât persoanele fizice cât si cele juridice, fără a face diferenţă între domeniul în care activează persoana juridică.

În fine, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 "Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

De asemenea, nu se poate susţine că de vreme ce fondul a fost gândit ca un mijloc de protecţie în cazul intrării asigurătorilor în faliment această protecţie ar trebui acordată diferit, discriminatoriu, după cum vorbim de persoane fizice sau juridice ori de asigurători. Prevederile art. 22 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor prevede că sunt clare în acest sens:"(1) Indemnizaţiile/Despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme. (2) Creditorii de asigurări prevăzuţi la alin. (1) sunt, după caz:

a) persoana asigurată (asiguratul) - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare, putând avea şi calitatea de parte contractantă;

b) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, societatea de asigurare debitoare urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

c) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă."

Din interpretarea dispoziţiilor citate mai sus rezultă că atât creanţa de asigurare cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract de asigurare).

Pe cale de consecinţă, Legea 213/2015 prevede foarte clar că plafonul este aplicabil pentru fiecare creditor de asigurare pentru creanţa de asigurare pe care o are în baza unui contract de asigurare. Nu există nicio prevedere în Legea nr. 213/2015 care să îi permită FGA să cumuleze sumele care ar trebui plătite în dosare de daune diferite, având cauze diferite.

Având în vedere motivele de casare dezvoltate mai sus, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, cu consecinţa modificării Sentinţei şi admiterea contestaţiei formulate de A. în integralitate.

În acest sens, solicită instanţei să aibă în vedere prevederile art. 18 alin. (1) din Legea 544/20047, şi, în considerarea caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, admiţând recursul, să procedeze la obligarea directă a intimatei la plata sumelor solicitate, în măsura în care toate condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, legea conferindu-i reclamantului un drept în acest sens.

Din interpretarea normelor care reglementează procedura de soluţionare a cererilor de despăgubire la nivelul FGA, respectiv prevederile art. 16 şi art. 20 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, rezultă că toate condiţiile erau îndeplinite pentru ca dreptul A. la plata sumelor solicitate prin cererea de plată sa fie recunoscut în mod direct de către instanţa de judecată, fără să fie necesară reanalizarea Cererii de plată "pe fond" de către FGA.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că analiza şi instrumentarea dosarului de daună este o analiză completă, integrală, atât în ceea ce priveşte "fondul" dosarului de daună, cât şi orice alte aspecte adiacente, extrinseci, care ţin de soluţionarea acestora -cum ar fi, atingerea plafonului de despăgubire de 450.000 RON reglementat de dispoziţiile Legii 213/2015.

Ipotetic, dacă facem o paralelă între modul de soluţionare a unui dosar de instanţă, respectiv între modul de soluţionare a unui dosar de daună de către o autoritate administrativă - cum este FGA-, putem să observăm cel puţin o diferenţă esenţială: în timp ce o instanţă de drept comun, potrivit normelor de procedură, "se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură"8, şi abia după soluţionarea excepţiilor, dacă mai este cazul, va proceda la soluţionarea fondului cauzei, în cazul analizării şi instrumentării dosarelor de daună la nivelul FGA o regulă asemănătoare nu este prevăzută de lege.

Dimpotrivă, în cazul soluţionării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, -reglementarea legală impune o analiză completă, a tuturor aspectelor ce ţin de analiza şi instrumentarea dosarului, deci atât aspecte intrinseci (de exemplu, dacă sumele solicitate sunt dovedite, dacă au fost achitate asiguratului CASCO, etc), cât şi extrinseci (cum este, de exemplu, atingerea plafonului de garantare de 450.000 pentru acelaşi creditor de asigurare).

Faţă de aceste prevederi legale clare, susţinerile FGA în sensul că cererea de plată ar fi fost respinsă strict pentru depăşirea plafonului şi că, în fapt, FGA nu ar fi făcut o analiză a cererii de plată sub aspectul fondului nu pot fi primite, ele echivalând, practic cu o invocare a propriei culpe. Mai mult, aceste susţineri sunt contrazise de realitate.

Astfel, aşa cum s-a apreciat în jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios administrativ de plină jurisdicţie, "în cadrul căruia controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii. În cazul în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat şi în acest scop poate chiar să oblige autoritatea pârâtă să emită un act cu conţinutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată".

De asemenea, şi în doctrina de specialitate s-a reţinut această teză:

"Cum Legea contenciosului administrativ reglementează un contencios de plină jurisdicţie în care competenţa instanţei nu se limitează la anularea unui act nelegal, ci include şi posibilitatea ca prin hotărârea judecătorească să se dispună măsuri pentru recunoaşterea de drepturi subiective, reintegrări, despăgubiri şi chiar reformarea unei decizii administrative, aceasta implică posibilitatea instanţei să oblige autoritatea pârâtă la emiterea actului solicitat de reclamant, cu un anumit conţinut, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege sau că legea îi conferă reclamantului un drept."}n acest context, având în vedere argumentele invocate prin prezenta cerere de recurs, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea sentinţei civile nr. 2508 din data de 21.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate de A. în integralitate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A şi a solicitat anularea deciziei nr. 2769/22.11.2016 emisă de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei solicitate, conform cererii de plată nr. x/2016 înregistrată la pârât sub nr. x/2016.

Prin decizia contestată nr. 2769/22.11.2016, emisă de pârâtul FGA, s-a respins cererea reclamantei pentru suma solicitată, pe motiv că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi i s-a plătit din disponibilităţile FGA suma de 450000 RON, suma maximă prevăzută de legea nr. 213/2015.

In fapt, reclamanta a arătat că prin cererea înregistrată la pârât la 28.01.2016 a solicitat plata contravalorii daunelor produse autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, aparţinând păgubitului ANTIBIOTICE S.A., în urma evenimentului din 2.07.2015, daune pe care le-a suportat în calitatea sa de asigurător de asigurare facultativă tip CASCO pentru autovehiculul sus indicat.

A mai arătat reclamanta că asiguratorul celui vinovat de producerea daunelor a fost B. S.A., care, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, avea obligaţia suportării daunelor cauzate de asiguratul său, iar reclamanta, conform art. 2210 C. civ., care a suportat daunele, este îndreptăţită să se subroge în drepturile persoanei prejudiciate împotriva asiguratorului RCA, în limitele indemnizaţiei plătite.

Intrucât împotriva B. S.A. a fost deschisă procedura falimentului prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta a formulat şi transmis către FGA cererea de plată numărul 60/18.01.2016 înregistrată la FGA cu numărul x/28.01.2016.

Reclamanta a invocat prevederile art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015 şi a susţinut că este îndreptăţită să solicite de la pârâtul FGA plata daunelor pe care le-a achitat pentru repararea autovehicului sus menţionat.

Pârâtul i-a respins cererea de plată prin decizia contestată, cu motivarea că societăţii reclamante i-a fost achitată din disponibilităţile FGA suma de 450.000 RON, limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

In esenţă, reclamanta contestă această decizie, cu motivarea că nu trebuie considerată ca un singur creditor de asigurare, ci plafonul trebuie aplicat prin raportare la fiecare dintre persoanele în drepturile cărora s-a subrogat ca urmare a plăţii despăgubirilor.

Reclamanta a fost asigurator CASCO şi în această calitate a plătit contravaloarea daunelor produse bunurilor propriilor asiguraţi, daune rezultate în urma intervenirii unor accidente cauzate de persoane asigurate RCA la B. S.A., societate care a intrat în faliment.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu a adus critici concrete în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, prima instanţă analizând cererea reclamantei raportat la criticile formulate prin cererea de chemare în judecată şi la apărările formulate de pârât.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată însă întemeiat

Prima instanţă în mod greşit a reţinut că plata creanţelor se face în limita unui plafon indicat (450.000 RON), care se aplică prin raportare la creditorul de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, şi nu la fiecare creanţă izvorâtă dintr-un contract de asigurare încheiat de asigurătorul aflat în faliment.

A mai reţinut prima instanţă că, indiferent cum a dobândit calitatea de creditor o persoană fizică sau juridică, este un singur creditor, aspect ce reiese şi din modalitatea de vot în cadrul adunărilor creditorilor unei societăţi în faliment (art. 15 din legea nr. 85/2016).

Prin urmare, prima instanţă nu a primit susţinerea reclamantei în sensul că, pentru fiecare asigurat popriu CASCO pentru care a plătit contravaloarea unor daune cauzate de o persoană asigurată la B. S.A., trebuie considerată un creditor distinct şi astfel plafonul prevăzut de lege trebuie aplicat nu prin raportare la reclamantă, ci în considerarea fiecărui asigurat al său în drepturile căruia s-a subrogat.

A mai reţinut prima instanţă că plafonul nu operează doar pentru daunele decurgând dintr-un singur eveniment asigurat şi pentru fiecare eveniment asigurat, deoarece legiuitorul nu a operat cu aceste noţiuni, ci numai cu noţiunea de creditor de asigurare.

Aşa fiind, şi dacă o persoană ar fi suferit de pe urma mai multor accidente din cauza unor persoane asigurate la B. S.A. şi i s-ar fi cuvenit mai multe despăgubiri, relevant este că suma ce urma să o primească din partea fondului ca şi creditor de asigurare era limitată la cuantumul indicat de lege.

Legea invocată s-a născut în scopul protejării creditorilor de asigurări pentru cazul în care societatea de asigurare ajunge în stare de faliment. În baza legii nr. 213/2015, pârâtul constituit în baza acestei legi nu suportă întreg pasivul societăţii de asigurare aflată în stare de faliment, ci doar plăteşte acele sume care întrunesc condiţiile legii, creditorilor de asigurări în scopul protejării acestora de riscul de a nu se vedea despăgubiţi cu nicio sumă de bani în cazul în care asigurătorul a ajuns în stare de faliment.

Limitele garantării plăţii indemnizaţiei sunt stabilite de lege, respectiv la art. 15 alin. (2), iar în speţă plafonarea este stabilită prin lege, nefiind interzisă prin niciun act normativ superior. Mai mult, la art. 17 din Legea nr. 213/2015 se stabileşte expres calea de urmat pentru sumele ce depăşesc plafonul de garantare.

În concluzie, a reţinut prima instanţă că textul în cauză dispune că "Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)."

Înalta Curte va admite recursul reclamantei, având în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2017 şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă A. S.A., interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind greşită.

În atare situaţie, nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea, va anula decizia nr. 2769 din 22.11.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul la reanalizarea cererii de plată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind analiza fondului despăgubirilor solicitate, este nefondat, întrucât actul administrativ anulat nu conţine vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanţa de judecată să procedeze la un control de legalitate şi temeinicie a deciziei.

Având în vedere că prin decizia contestată pârâtul nu a procedat la analiza fondului cererii de plată formulate de reclamantă, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de 450.000 de RON, anularea deciziei are drept efect analizarea pe fond a cererii de plată de către pârât, a condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea, va anula decizia nr. 2769 din 22.11.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul la reanalizarea cererii de plată, respingând în rest acţiunea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2508 din 21 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi în rejudecare:

Admite în parte acţiunea reclamantei, anulează decizia nr. 2769 din 22.11.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligă pârâtul la reanalizarea cererii de plată.

Respinge în rest acţiunea reclamantei.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 februarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.