Reclassification of judicial IT specialists under Law 153/2017 and the application of the 30% supplementary allowance cap over sector-specific rates

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.09.2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău - Colegiul de Conducere şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, solicitând anularea hotărârii nr. 06/18.07.2018 emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor, anularea deciziei nr. 36/2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău cu consecinţa încadrării reclamanţilor în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, în ceea ce priveşte salariul de bază şi a acordării drepturilor salariale conform acestei grile, obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărârea, respectiv prin decizia atacată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective, obligarea pârâţilor la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să se asigure în plată acelaşi venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuţiilor datorate de angajator şi transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018, obligarea pârâţilor la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respective de 45%, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1820 din 24 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea părţilor reclamante de sesizare a Curţii Constituţionale a României şi a fost sesizată Curtea Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi art. 22 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea-cadru nr. 153/2017 şi a prevederilor art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum a fost invocată de părţile reclamante; s-a respins ca neîntemeiată cererea părţilor reclamante de suspendare a judecăţii în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată.

Totodată, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău - Colegiul de Conducere şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1820 din 24 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei civile nr. 1820 din 24.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, şi pe cale de consecinţă: anularea Hotărârii nr. 06/18.07.2018 emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii 153/2017 şi, subsecvent, anularea Deciziei nr. 36/2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, cu consecinţa încadrarării reclamanţilor în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017-Anexa V, în ceea ce priveşte salariul de bază şi a acordării drepturilor salariale conform acestei grile; obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărârea, respectiv prin decizia atacată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4, din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut sa fie stabilit astfel încât să li se asigure in plată acelaşi venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuţiilor datorate de angajator şi transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018; obligarea pârâţilor la acodarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45 %, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii, cu consecinţa, obligării intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Au susţinut că prin sentinţa pronunţată instanţa a reţinut în mod lacunar că Hotărârea nr. 70/2018 nu încalcă drepturile invocate, fiind emisă cu respectarea dispoziţiilor din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice.

In argumentarea efectuată, Curtea de apel Bucureşti a reţinut că o serie de principii a căror încălcare au sesizat-o prin plângerea formulată, printre care principiul egalităţii în drepturi, al drepturilor câştigate, al securităţii juridice şi al restrângerii unor drepturi, vor fi analizate de către Curtea Constituţională odată cu pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate ce a fost invocată de reclamanţii în prezenta cauză şi admisă de către instanţă.

De această modalitate, Curtea de Apel Bucureşti s-a degrevat de necesitatea analizării principiilor invocate, făcând trimitere la o viitoare motivare a Curţii Constituţionale.

În acest sens, au apreciat că, modalitatea de soluţionare a încălcărilor pe care le-au invocat este una contrară dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., care instituie obligativitatea pronunţării în cadrul considerentelor a motivelor de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Cu toate că încălcarea principiilor menţionate supra, urmează a fi analizate de către Curtea Constituţională, acest viitor demers nu impieta Curtea de Apel Bucureşti să se pronunţa asupra lor.

În analiza principiilor, au argumentat de o manieră generoasă motivele pentru care, prin reîncadrarea lor, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 se aduc grave încălcări principiilor de drept constituţional, având în vedere că, de această manieră se creează grave diferenţe salariale atât faţă de nivelul la care erau remuneraţi anterior cât şi, faţă de ceilalţi specialişti IT.

S-a reţinut în cuprinsul hotărârii recurate că ar fi respectat principiul transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale din perspectiva faptului că drepturile noastre salariale ar fi calculate cu aplicarea corespunzătoare a Cap. II Anexa V din Legea Cadru.

Prima instanţă, în mod nelegal, la momentul pronunţării hotărârii recurate nu a avut în vedere faptul că acest principiu nu reglementează modalitatea de aplicare a unei legi, respectiv, în cazul nostru, modalitatea în care ne sunt calculate drepturile salariale, ci se are în vedere practic previzibilitatea legii.

Astfel previzibilitatea, ca şi componentă esenţială a principiului securităţii raporturilor juridice impune ca autorităţile publice să reglementeze relaţii sociale prin adoptarea de acte normative a căror conţinut şi efecte să poată fi anticipat de orice individ. Cu toate acestea, modificările salariale suferite de categoria specialiştilor din domeniul informatic prin adoptarea Legii 153/2017 nu au fost nici pe departe previzibile, drepturile salariale ale reclamanţilor fiind modificate în mod cu totul nefondat, ca, în cele din urmă, legiuitorul, sesizând eroarea comisă, a reglementat situaţia reclamanţilor printr-o serie de acte normative.

Nu în ultimul rând, în raport de principiul previzibilităţii, analizat de prima instanţă la fila nr. x, se impun o serie de menţiuni. S-a arătat că acest principiu ar fi respectat pe motiv că Legea cadru ar fi început să-şi producă efectele, în concret, doar după scurgerea a 6 luni de la intrarea în vigoare.

Fără a contesta acest aspect, au menţionat că nerespectarea principiului previzibilităţii nu vizează perioada de tranziţie de la momentul intrării în vigoare a legii până la data aplicării acesteia, ci modificarea nejustificată a drepturilor dobândite de reclamanţi.

Drepturile dobândite de specialiştii informaticieni în urmă cu 9 ani, de a fi salarizaţi confom grilei unui judecător, şi acordarea unei grile de salarizare aferentă grefierilor nu a fost în niciun moment o măsură previzibilă, care să poată fi anticipată de persoanele din acest domeniu. Ba din contră, raportat la necesitatea de dezvoltare a sistemului informatic care nu poate fi făcută decât prin munca specialiştilor IT, aceasta apare ca fiind flagrant nejustificată.

În ceea ce priveşte principiul importanţei sociale a muncii, prima instanţă, reţine extrem de lapidar faptul că acest principiu ar fi respectat având în vedere că legea-cadru stabileşte un nivel al salariului de bază distinct pentru specialiştii IT, în funcţie de vechimea în specialitate.

Or, reclamanţii prin plângerea formulată au semnalat cu totul alte aspecte în raport de acest principiu. Mai exact, au arătat faptul că decizia, respectiv hotărârea atacată, sunt nelegale din perspectiva faptului că munca reclamanţilor, în calitate de specialişti IT este una complexă şi necesară instanţelor respective parchetelor. In prezent activitatea instanţelor este complet dependentă de utilizarea şi buna funcţionare a programelor informatice, toate fiind susţinute prin munca acestora.

Mai mult, la salarizarea reclamanţilor trebuia să se ţină cont de valoarea reală a muncii prestate, de beneficiile aduse sistemului judiciar, de responsabilităţilor persoanelor care ocupă aceste funcţii care au îndatorirea de a menţine sistemele infomatice în permanenţă în funcţiune, precum şi de complexitatea unei astfel de funcţii.

Astfel, prima instanţă, în mod nelegal a reţinut în raport de principiul analizat că ar fi respectat având în vedere acordarea unor salarii diferenţiate în funcţie de vechimea în specialitate, fără să analizeze, în mod concret aspectele deduse judecăţii şi care vizau modalitatea stabilirii salariului reclamanţilor raportat la importanţa muncii pe care o prestează în cadrul sistemului judiciar.

Se mai reţine în cuprinsul hotărârii recurate că ar fi respectate chiar şi principiile egalităţii şi nediscriminării, aspect cu totul nelegal.

În ceea ce priveşte principiul nediscriminării, Curtea îşi fundamentează considerentele în esenţă, pornind de la faptul că recurentii s-ar raporta la situaţia altor profesii sau funcţii - specialiştii DNA/DIICOT - iar nu la persoane aflate în aceeaşi situaţie.

Atâta timp cât legislaţia anterioară nu făcea distincţie între persoanele care intră în categoria specialiştilor prevăzuţi la secţiunea a VI a din Cap VIII şi specialişti IT asimilaţi personalului auxiliar, diferenţierea salarială dintre cele două categorii de specialişti este pur arbitrară, fiind o chestiune ce ţine de libera apreciere a legiuitorului.

În acest sens că, prin Legea 330/2009, se prevedea că salariul de bază pentru specialiştii în domeniul informatic din aparatul propriu al Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, al Consiliului Superior al Magistraturii, al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea se stabileşte conform coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi în anexa nr. VI/6, potrivit art. 34 alin. (2) din Secţiunea 6-a a Anexei VI. Acest din urmă text legal reglementa coeficienţii de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistraţi-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor.

Practic conform reglementării anterioare salariile specialiştilor IT, la fel ca salariile celorlalţi specialişti din sistemul judiciar erau egale, ambele fiind raportate la categoria magistraţilor. Discrepanţa apărută ulterior, pe lângă faptul că nu a fost argumentată de legiuitor, are doar scopul creării unei discriminări între categorii similare de personal.

Pe cale de consecinţă, şi decizia de încadrare care face trimitere la Cap. II Anexa V din lege, respectiv cea aferentă grilei de salarizare prevăzută pentru grefieri, este nelegală. Din punctul nostru de vedere, pentru a evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel, pentru toţi specialiştii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit. b) pct. 4 din lege, şi pe cale de consecinţă, majorările salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2018, să fie aplicabile şi specialiştilor IT.

În caz contrar se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000 republicată, care reglementează "principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării" statuând că acestea sunt esenţiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală.

Or, încadrarea reclamanţilor în aceeaşi categorie cu cea a specialiştilor din cadrul instanţelor rezultă în mod echivoc din cuprinsul dispoziţiilor acestei legi, care stipulează că toţi specialiştii din cadrul instanţei au acelaşi statut şi aceeaşi grilă.

Astfel, enunţând dispoziţiile cuprinse în art. 116 (1) din Legea nr. 304/2004 au arătat că, în mod nejustificat, prin Legea nr. 153/2017, s-a cauzat o discriminare între aceste două categorii de specialişti, drepturile salariale ale reclamanţilor fiind reduse în mod nejustificat, spre deosebire de drepturile salariale de care beneficiază alte categorii de specialişti la care fac referire dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 153/2017, inclusiv în domeniul informatic.

Reconfigurarea sistemului despre care se face vorbire în cuprinsul hotărârii judecătoreşti nu trebuie interpretată de maniera avută în vedere de prima instanţă, în condiţiile în care, astfel cum am arătat deja este necesar să fie respectat principiul securităţii raporturilor juridice, iar pe de altă parte, raţiunea intrării în vigoare a legii, astfel cum rezultă chiar din expunerea de motive impune creşterea salarială, lucru pe care, însuşi legiuitorul, la momentul la care a sesizat eroarea produsă a procedat la rectificarea acesteia.

Cu privire la principiul egalităţii în drepturi au amintit că decizia contestată încalcă acest principiu, având în vedere principiul tratamentului egal care se aplica specialiştilor IT, cu un nivelul de salarizare egal cu cel al grefierilor, deşi situaţia relevantă este diferită.

Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu implică ideea de standardizare, de uniformizare, de înscriere a tuturor cetăţenilor sub semnul aceluiaşi regim juridic, indiferent de situaţia naturală sau socio-profesională a acestora. Dimpotrivă, principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. În acelaşi timp, acest principiu se referă şi la faptul că permite diferenţierea în tratament juridic atâta timp cât egalitatea nu este naturală, deoarece impunerea unui tratament juridic egal, în această situaţie, ar însemna discriminare. Altfel spus, situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal: la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Egalitatea în acest mod este respectată dacă se aplică un tratament diferenţiat celor aflaţi în situaţii care sunt relevant diferite.

Pornind de la noţiunea de tratament egal aplicabil în situaţii relevante distincte, se impune să observaţi că specialiştii IT, deşi se află într-o poziţie de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii 87/2008, prin noua lege a salarizării, respectiv Legea 153/2017 li se aplica un tratament egal cu cel al grefierilor.

O asemenea măsură nu este justificată de un motiv obiectiv şi rezonabil, astfel cum ar fi necesar pentru ca tratamentul egal să nu fie considerat o încălcare a principiului egalităţii.

Dimpotrivă, această asimilare salarială, nu are nicio raţiune juridică sau economică, constituind doar o revenire nejustificată la nivelul salarial deţinut anterior Legii 97/2008, respectiv cu mult inferior faţă de cel deţinut.

În ce priveşte principiul drepturilor câştigate Curtea Constituţională a statuat în decizii anterioare, că ridicarea principiului neretroactivităţii legii la rang de principiu constituţional, se justifică prin faptul că asigură în cele mai bune condiţii securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.

S-a apreciat că o lege este retroactivă dacă aduce atingere drepturilor câştigate sub imperiul legii vechi. Ca atare, este necesar ca legea nouă să aducă atingere unuia dintre elementele constitutive ale dreptului subiectiv câştigat sub legea veche pentru a fi în prezenţa unei legi retroactive.

Cu privire la această teorie, Curtea Constituţională a fost investită în mai multe rânduri, în sfera drepturilor salariale sau sociale. Optica Curţii este deosebit de relevantă sub acest aspect. Pe de o parte, există situaţii în care Curtea a considerat că se impune aplicarea principiului drepturilor câştigate, cum este Decizia nr. 120 din data de 15.02.2007, în ipoteza recalculării pensiilor. Pe de altă parte, într-o serie de decizii prin care a fost chemată să se pronunţe asupra incidenţei principiului drepturilor câştigate, cum este de pildă, Decizia nr. 1601 din 9 decembrie 2010, în care Curtea a apreciat că, nu se poate reţine că acordarea salariului într-un anumit cuantum, ar constitui un "drept câştigat", acesta putând fi modificat pentru viitor printr-o lege ulterioară.

In acelaşi timp, Legea nr. 153/2017 are ca principii, între altele, păstrarea drepturilor câştigate, întreaga raţiune a legii fiind mărirea salarială. Din Expunerea de motive a Legii 153/2017, rezultă că raţiunea adoptării unei noi legi cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, constă în principal în eliminarea disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare, creşterea salariilor de bază mici cu un procent mai mare faţă de celelalte salarii de bază, stabilirea aceluiaşi nivel de salarizare pentru funcţiile comune existente în cadrul familiilor ocupaţionale, stabilirea salariilor de bază ca valori nominale pentru anul 2022, şi aplicarea coeficienţilor prevăzuţi în Anexele I-VIII la lege, începând cu anul 2023, etc.

Or, din acest punct de vedere se poate observa că Legea nr. 153/2017 nu se deosebeşte de reglemetările anterioare, spre exemplu cum ar fi Legea nr. 284/2010, dimpotrivă, Legea nr. 153/2017 garantează şi stabileşte la nivel de principiu menţinerea drepturilor salariale la nivel anterior.

Pe de-o parte, reclamanţii nu au solicitat în niciun moment să li se acorde salariul pentru munca efectiv prestată, ci, întreaga plângere a vizat modalitatea de încadrare a acestora în baza noii legi a salarizării unde am arătat că, efectul acestei încadrări îl constituite asimilarea din punct de vedere salarial personalului auxiliar al instanţei, cu consecinţa diminuării considerabile a indemnizaţiei salariale. Este adevărat că, Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum. însă, motivele pentru care legiuitorul poate să revoce un drept anterior acordat trebuie să fie justificate în mod temeinic şi legal, şi să nu constituie o măsură luată discreţionar într-un context în care, scopul urmărit de însuşi acesta prin legiferarea în domeniul drepturilor salariale, este de creştere a acestor drepturi. Cu alte cuvinte, nu doar că drepturile salariale sunt puternic diminuate, ceea ce determină o restrângere a dreptului la salariu - componentă a dreptului la muncă, ci este afectat însăşi dreptul subiectiv câştigat în baza Legii 97/2008, respectiv acela de a beneficia de un statut special, din categoria specialiştilor în domeniul informatic, şi nu a grefierilor. Prin plasarea specialiştilor IT în grila de salarizare a grefierilor, se ignoră total scopul adoptării iniţiale a Legii 97/2008, care viza implementarea unui nivel salarial şi a unui statut juridic distinct grefierilor informaţi cieni, prin încadrarea lor în categoria specialiştilor. Cu alte cuvinte, Legea 153/2017 retroactivează în dauna specialiştilor IT, cărora li se aduce atingere dreptului de a fi asimilaţi celorlalţi specialişti din domeniul informatic.

Cu privire la principiul încrederii legitime şi al securităţii juridice, au apreciat că şi acesta a fost încălcat în cazul de faţă. Este de notorietate că printre elementele specifice principiului securităţii juridice se regăsesc şi obligativitatea impusă legiuitorului de a redacta acte normative care să îndeplinescă anumite exigenţe: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.

În ceea ce priveşte situaţia specialiştilor IT, interesează în special condiţia ca actul normativ să fie unul clar şi previzibil, astfel încât" cetăţeanul să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat, şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă" .

În acest context, este departe de orice realitate situaţia creată prin noile decizii de reîncadrare care au la bază dispoziţii a căror cuprins nu putea sub nicio formă fi anticipat.

Din moment ce, astfel cum au menţionat deja, scopul declarat al legii inclusiv prin Expunerea de motive, a fost de a se proceda la efectuarea unor creşteri salariale, iar drepturile reclamanţilor nu doar că nu au fost majorate, ci au fost reduse substanţial, rezultă cu puterea evidenţei că principiul analizat a fost în mod cu totul nelegal respins de prima instanţă.

În ceea ce priveşte principiul ierarhizării şi al importanţei valorii sociale protejate, recurentii au subliniat că în mod nelegal prima instanţă nu a avut în vedere prevederile art. 6 lit. f) şi g) din Legea nr. 153/2017. Mai exact, aceste prevederi se referă în principal la faptul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se face în funcţie de complexitatea, riscurile activităţii, nivelul studiilor, luându-se totodată în considerare complexitatea şi importanta activităţii desfăşurate.

Au menţionat, în acest context, că în conformitate cu dispoziţiile art. 8 Cap I din Legea 153/2017, au fost prevăzute anumite criterii de ierarhizare între domeniile de activitate existente precum şi, în cadrul aceluiaşi domeniu în vederea stabilirii salariilor de bază, stipulând anumite criterii generale, printre care: cunoştinţe şi experienţă; condiţii de muncă; incompatibilităţi şi regimuri speciale; responsabilitate, coordonare şi supervizare etc.

În ceea ce priveşte criteriului importanţei şi responsabilităţii muncii prestate de specialiştii IT, se impune precizarea că în prezent activitatea instanţelor este complet dependentă de utilizarea şi buna funcţionare a programelor informatice, toate fiind susţinute prin munca acestora. Numărul echipamentelor gestionate de specialişti IT din cadrul instanţelor şi parchetelor faţă de alţi specialist IT din diverse domenii este mult mai mare. Un număr de aproximativ 301 specialişti IT din instanţele judecătoreşti asigură mentenanţa sistemului informatic pentru 243 de instanţe, ceea ce înseamnă o medie de 1,2 specialişti IT per instanţă.

Totodată, complexitatea programelor informatice gestionate, în primul rând ECRIS-UL dar şi altele: audieri internaţionale, asigurarea bruiajului în cazul audierii unui martor protejat, programe de contabilitate, videoconferinţe etc. este una mare spre deosebire de orice alt specialist în domeniu informatic. Nu în ultimul rând, se doreşte dezvoltarea în continuare a sistemului informatic, prin crearea unor programe mai accesibile şi eficiente, ceea ce automat presupune şi creşterea volumului de muncă pentru persoanele cu această funcţie.

Mai mult, scopul învestirii instanţei de judecată este acela de a proceda la analiza actului pe care recurenţii îl considerăm nelegal. Ca atare, instanţei de contencios îi este pe deplin recunoscut dreptul de a interpreta textele legale, neclare sau situaţiile de drept lacunare, sens în care nu poate fi reţinută părerea instanţei conform căreia prin admiterea plângerii noastre s-ar produce o imixtiune în celelalte puteri ale statului. Totodată, în mod cu totul nelegal prima instanţă interpretează norma în sensul în care nu produce efecte juridice, deşi ar trebui să o interpreteze în sensul în care le produce, prin recunoaşterea drepturilor salariale aferente unei ierarhizări optime şi reale a funcţiilor deţinute.

Atâta timp cât legislaţia anterioară nu făcea distincţie între persoanele care intră în categoria specialiştilor prevăzuţi la secţiunea a VI a din Cap VIII şi specialişti IT asimilaţi personalului auxiliar, diferenţierea salarială dintre cele două categorii de specialişti este pur arbitrară, fiind o chestiune ce ţine de libera apreciere a legiuitorului. În acest sens că, prin Legea 330/2009, se prevedea că salariul de bază pentru specialiştii în domeniul informatic din aparatul propriu al Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, al Consiliului Superior al Magistraturii, al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea se stabileşte conform coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi în anexa nr. VI/6, potrivit art. 34 alin. (2) din Secţiunea 6-a a Anexei VI. Acest din urmă text legal reglementa coeficienţii de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistraţi asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor.

Practic conform reglementării anterioare salariile specialiştilor IT, la fel ca salariile celorlalţi specialişti din sistemul judiciar erau egale, ambele fiind raportate la categoria magistraţilor. Discrepanţa apărută ulterior, pe lângă faptul că nu a fost argumentată de legiuitor, are doar scopul creării unei discriminări între categorii similare de personal.

Pe cale de consecinţă, şi decizia de încadrare care face trimitere la Cap. II Anexa V din lege, respectiv cea aferentă grilei de salarizare prevăzută pentru grefieri, este nelegală. Din punctul nostru de vedere, pentru a evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel, pentru toţi specialiştii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit. b) pct. 4 din lege, şi pe cale de consecinţă, majorările salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2018, să fie aplicabile şi specialiştilor IT.

În caz contrar se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000 republicată, care reglementează "principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării" statuând că acestea sunt esenţiale in exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală.

Or, încadrarea reclamanţilor în aceeaşi categorie cu cea a specialiştilor din cadrul instanţelor rezultă în mod echivoc din cuprinsul dispoziţiilor acestei legi, care stipulează că toţi specialiştii din cadrul instanţei au acelaşi statut şi aceeaşi grilă.

Enunţând art. 116 (1) din Legea nr. 304/2004 au susţinut că, asa cum rezultă din cuprinsul acestor dispoziţii, atât reclamanţii, în calitate de specialişti în cadrul instanţei, cât şi specialiştii din cadrul organelor de urmărire penală au acelaşi statut, respectiv de specialişti. Cu toate acestea, în mod nejustificat, prin Legea nr. 153/201, s-a cauzat o discriminare între aceste două categorii de specialişti, drepturile salariale fiindu-le reduse în mod nejustificat, spre deosebire de drepturile salariale de care beneficiază alte categorii de specialişti la care fac referire dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 153/2017, inclusiv în domeniul informatic.

Mai mult, recunoaşterea aceloraşi drepturi tuturor specialiştilor din cadrul instanţelor şi parchetelor trebuie analizată şi în raport de topografia textelor legale, respectiv în raport de faptul că în aceeaşi secţiune şi în acelaşi articol sunt reglementate atât drepturile reclamanţilor în calitate de specialişti IT şi informaticieni şefi cât şi drepturile salariale care li se cuvin specialiştilor din cadrul organelor de urmărire penală. În argumentarea soluţiei de respingere a plângerii instanţa a constatat, deopotrivă în mod cu totul nelegal, că salarizarea s-a efectuat în mod legal în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017.

Indiferent de aspectul analizării încălcării principiilor de către Curtea Constituţională, Curtea de Apel Bucureşti avea obligaţia statuarii asupra aspectelor indicate.

Este adevărat că un judecător naţional nu poate constata neconstituţionalitatea unei legi, însă în acelaşi timp, acesta este dator în virtutea principiului supremaţiei Constituţiei, să aplice cu prioritate legea constituţională, în temeiul art. 1 alin. (5) din Constituţie. Ori, toate motivele invocate sunt bazate pe principii născute din drepturi fundamentale, protejate de Constituţia României.

Mai mult decât atât, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României, judecătorul naţional este cel ce aplică direct şi nemijlocit prevederile cuprinse în tratatele internaţionale, având şi rolul de a aprecia în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi cea comunitară, respectiv de a interpreta sau îndepărta, în măsura necesară, un act normativ naţional contrar.

În această ordine de idei, chiar dacă spre exemplu, Curtea Constituţională, s-a pronunţat deja cu privire la constituţionalitatea unei legi, acest lucru nu impiedica instanţa de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situaţie determinată este de natură să producă efecte contrare Convenţiei.

Aşadar, sub aspectul circumscrierii drepturilor în sfera art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au considerat că lucrurile sunt cât se poate de clare. În acest sens, reclamanţii nu au solicitat niciodată acordarea drepturilor salariale într-un anumit cuantum determinat, contrar aserţiunilor curţii, ci nu au făcut decât să se prevaleze de statutul juridic recunoscut prin legile aflate încă în vigoare. Aşadar, criticile au fost sub aspectul lipsei oricărui temei în ceea ce priveşte normele prin care s-a adus atingere drepturilor salariale ale acestora.

Mai precis, recurenţii s-au prevalat de statutul juridic, stabilit cât se poate de clar prin normele indicate, respectiv începând cu dispoziţiile legii nr. 97/2008. În esenţă, prin această lege s-a subliniat faptul că, deşi specialiştii IT fac parte în continuare din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi parchetelor, acestora li se acordă totuşi un statut special, acordându-se drepturi superioare oricărui alt salariat din categoria personalului auxiliar, şi anume drepturi la nivelul unui judecător definitiv cu grad de judecătorie şi vechime de peste 3 ani.

În alţi termeni, intenţia legiuitorului a fost neechivocă în ceea ce priveşte nivelul de salarizare al specialiştiilor IT cu un salariu net superior grefierului şi care să ţină cont specificul muncii şi implementarea sistemului informatic la nivelul instanţelor şi al parchetelor.

De altfel, legea nr. 97/2008 a modificat inclusiv prevederile O.U.G. nr. 27/2006, sens în care se prevedea expres faptul că salariul de bază pentru specialiştii în domeniul informatic din aparatul propriu al Ministerului de Justiţie, al Consiliului Superior al Magistraturii, al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi de la instanţe şi parchete se stabileşte potrivit nr. crt. 28 de la lit. A) din Anexa, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2).

Pe cale de consecinţă, ceea ce se doreste a fi subliniat este faptul că nu au solicitat acordarea unui salariu într-un anumit cuantum, ci au solicitat încadrarea în grila salarială prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, raportat la statutul recunoscut specialiştilor IT în mod expres prin şirul de legi anterioare. Cu alte cuvinte, ceea ce au criticat este faptul că nu mai sunt asimilaţi din punct de vedere salarial cu judecătorii.

În acest sens, Legea nr. 153/2017 nu vine să modifice Legea nr. 97/2008, ci dimpotrivă, Legea nr. 153/2017 reprezintă legea cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispoziţiile ei trebuind coroborate cu toate celelalte acte normative care vizează domeniul justiţiei.

Astfel, în mod evident, statutul juridic al reclamanţilor stabilit prin Legea nr. 97/2008 nu a fost afectat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, subsemnaţii fiind, teoretic, în continuare asimilat din punct de vedere salarial judecătorilor. În mod cu totul şi cu totul contradictoriu, însă, Legea nr. 153/2017 vine şi modifică cuantumul salariilor noastre, fără a ţine cont de prevederile celorlalte legi şi fără a prezenta raţiunea care a determinat legiuitorul să adopte o asemenea soluţie.

În condiţiile în care elementele care au determinat legiuitorul să le atribuie statutul salarial asimilat judecătorilor au rămas neschimbate - respectiv importanţa şi complexitatea muncii specialiştilor IT, precum şi incompatibilităţile au rămas aceleaşi, similar judecătorilor şi procurorilor din cadrul instanţelor - apreciem că diferenţa de tratament aplicată este vădit lipsită de orice temei. De altfel, dovadă stă inclusiv faptul că statutul salarial al celorlalţi specialişti din cadrul instanţelor şi parchetelor a rămas neschimbat.

Aşadar, astfel cum s-a reţinut de către instanţă, este adevărat că statul are o marjă de apreciere în acest domeniu, dar trebuie subliniat faptul că această marjă este limitată, potrivit Curţii, la situaţiile în care aprecierea autorităţilor ajunge să fie vădit lipsită de orice temei (cauza Wieczorek c. Poloniei).

Pe cale de consecinţă, cele invocate de către recurenti se circumscriu întru totul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Mai precis, creanţa, respectiv dreptul la un salariu conform cu statutul conferit prin lege specialiştilor IT are o vădită valoare patrimonială, deci reprezintă un bun în sensul dispoziţiilor Convenţiei.

Solicitarea de a fi reîncadraţi în grila salarială prevăzută de Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa V la Legea nr. 153/2017 îndeplineşte criteriul impus în jurisprudenţa Curţii: mai precis, există un temei suficient în dreptul intern pentru pretenţiile noastre, constând tocmai în dispoziţiile legii nr. 97/2008 precum şi a tuturor celorlalte norme care recunosc statutul nostru salarial special, superior celui aplicat grefierilor. Or, având în vedere faptul că dispoziţiile acestei legi au fost încălcate fără absolut niciun temei, contrar jurisprudenţei expuse supra, au apreciat că solicitările noastre sunt în mod vădit fondate în temeiul art. 1 Protocolul 1 la Convenţie.

Drept urmare, hotărârea recurată este nelegală având în vedere că instanţa a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea reclamanţilor cu consecinţa asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, respectă litera şi spiritul legii, aspect care, în concret, raportat la motivele aduse de prima instanţă, nu s-a materializat.

Ca atare, instanţa, trebuia să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei unei discriminări în cazul de faţă şi să procedeze la anularea deciziei hotărârii Colegiului de Conducere cu consecinţa revocării deciziei de reîncadrare a Colegiului, precum şi obligarea la plata sumelor de bani cuvenite pentru munca prestată, în măsura în care prin actele administrative în cauză s-ar fi constatat o încălcare a principiului non-discriminării, de rang Constituţional.

Justificarea unor tăieri salariale nu poate consta în răzgândirea legiuitorului. Dacă începând cu anul 2011 specialiştii IT au fost asimilaţi magistraţilor din punct de vedere salarial, fiind considerat că munca acestora este similară cu cea a unui magistrat şi că, merită indemnizată la acest nivel, în momentul de faţă nu se poate renunţa la această salarizare, câtă vreme între cele două categorii nu s-a schimbat nimic.

În concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu neagă dreptul statului de a interveni în "dreptul de proprietate" al persoanelor care ocupă funcţii bugetare, însă în diversele ocazii în care CEDO s-a pronunţat asupra acestei probleme a reţinut că ingerinţa statului asupra "proprietăţii" reclamanţilor trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporţionalitate a măsurii cu situaţia care a determinat-o.

Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cere ca ingerinţa autorităţii publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală. Per a contrario, atâta vreme cât statul nu dovedeşte necesitatea acestor măsuri raportat la nevoia de restabilire a echilibrului bugetar, sau ca urmare a oricăror alte probleme apărute în sistem, simpla restrângere a dreptului de proprietate nu este posibilă.

În orice caz, pentru a evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel, pentru toţi specialiştii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit b pct. 4 din lege, şi pe cale de consecinţă, majorările salariale să fie aplicabile şi specialiştilor IT.

În caz contrar, se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000 republicată, care reglementează "principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării" statuând că acestea sunt esenţiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală.

C.E.D.O. a statuat în nenumărate rânduri că, orice legiferare în materia salarizării este justă atâta timp cât păstrează imperativele echităţii, iar reducerile în materia indemnizaţiilor indiferent că este vorba de pensie sau de reduceri salariale. Trebuie să se facă doar în contextul existenţei unor motive obiective. Per a contrario, orice dispoziţie care este luată în acest sens şi care nu are un temei rezonabil, reprezintă o încălcare în drepturile persoanei vizate.

Tot în acest context, analiza dispoziţiilor cuprinse în protoculul 1 din CEDO, trebuie să se facă prin prisma principiului respectării bunurilor. In acest context, C.E.D.O. în diverse cazuri a urmărit să vadă dacă justul echilibru între exigenţele relative la interesul general şi imperativele legate de protecţia drepturilor fundamentale ale individului a fost menţinut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz şi ceilalţi c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48).

Totodată, din punctul de vedere al reclamanţilor, hotărârea recurată este nelegală şi în raport de raţionamentul Curţii în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017. Mai exact, dispoziţiile cuprinse în art. 25 din Lege nu derogă de la prevederile art. 24, ci, interpretarea este tocmai inversă, dispoziţiile art. 24 derogă de la prevederile art. 25.

Mai mult, instanţa, redând tale quale apărările pârâtei reţine în mod cu totul nefondat că aspectele privind neacordarea sporului în cuantum total de 45% ar fi aplicat în mod legal. în acest sens menţionăm că argumentele nu sunt susţinute de niciun temei legal, reprezentând simple chestiuni de oportunitate care încalcă prevederile legale pentru familia ocupaţională justiţie.

În raport de situaţia particulară a reclamanţilor, în speţă, este irelevant aspectul conform căruia prin aplicarea ipotetică a procentului de 45% s-ar depăşi plafonul prev la art. 25 din Legea nr. 153/2017, atâta timp cât pârâtii trebuie să procedeze la aplicarea efectivă a dispoziţiilor legale, iar nu ipotetică.

Totodată, în ceea ce priveşte specialiştii IT, şi până la urmă tot personalul din familia ocupaţională "Justiţie" există texte speciale cuprinse în Legea 153/2017, în cadrul Anexei V, care derogă de la norma generală şi care plafonează cuantumul brut la nivelul de 30%, sens în care se poate observa că hotărârea primei instanţe a fost data cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

De altfel, şi în legea anterioară de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, exista o dispoziţie identică de limitare a plafonului total al sporurilor acordate, în cadrul art. 22 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, însă în perioada de aplicare a legii, această prevedere nu a produs niciodată efecte.

Un alt motiv de nelegalitate al hotărârii recurate îl reprezintă analiza superficială a apărărilor referitoare la neacordarea creşterii salariale în cuantum de 25% de la data de 1 ianuarie 2018 prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

În condiţiile în care raţiunea adoptării Legii nr. 153/2017 a fost de a creşte treptat salariile personalului bugetar până în anul 2022, limitarea introdusă orîn intermeidul art. 38 alin. (6) din Lege, respectiv plafonarea drepturilor specialiştilor IT la anul 2022 este nelegală.

Deşi raţiunea adoptării Legii nr. 153/2017 a fost creşterea salarială în cadrul sectorului bugetar, specialiştii IT nu au beneficiat, de o creştere salarială, astfel cum ar fi fost firesc, ci, drepturile salariale le-au fost reduse de o manieră substanţială.

În atare condiţii, se impune a observa că modificarea dreptului dobândit de specialiştii informaticieni în urmă cu 9 ani, de a fi salarizaţi conform grilei unui judecător, şi acordarea unei grile de salarizare aferentă grefierilor nu a fost în niciun moment o măsură previzibilă, care să poată fi anticipată de persoanele din acest domeniu. Ba din contră, raportat la necesitatea de dezvoltare a sistemului informatic care nu poate fi făcută decât prin munca specialiştilor IT, aceasta apare ca fiind flagrant nejustificată.

În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor omului a subliniat importanţa asigurării principiului accesibilităţii şi previzibilităţii legii, statuând că, o normă este previzibilă, în special atunci când oferă garanţii suficiente contra atingerilor arbitrare aduse de către puterea publică.

Astfel cum au arătat şi în faţa primei instanţe, recurentii au susţinut că plafonarea sporurilor care li se cuvine la procentul de 30% din suma salariilor de bază, reprezintă o normă generală în materia drepturilor salariale care nu este aplicabilă situaţiei reclamanţilor. Potrivit dispoziţiilor art. 24 din secţiunea III a Legii nr. 153/2017, intitulat "Sporuri si drepturi salariale specifice - limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege si în anexele nr. I- VIII."

În ceea ce priveşte familia ocupaţională Justiţie, în Anexa V, se prevăd sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind de fapt o normă juridică specială, aplicabilă acestei familii ocupaţionale. Or în virtutea principiului specialia generalibus derogant care implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o norma special, iar norma specială este de strictă interpretare.

De altfel, normele de drept civil sunt speciale atâta timp cât îşi găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege. Fiind derogatorii de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale. Mai mult, aceasta se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generale. În ceea ce priveşte specialiştii IT, şi până la urmă tot personalul din familia ocupaţională "Justiţie" există texte speciale cuprinse în Legea 153/2017, în cadrul Anexei V, care derogă de la norma generală şi care plafonează cuantumul brut la nivelul de 30%.

De altfel, şi în legea anterioară de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, exista o dispoziţie identică de limitare a plafonului total al sporurilor acordate, în cadrul art. 22 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, însă în perioada de aplicare a legii, această prevedere nu a produs niciodată efecte.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată urmând să o solicite pe cale separată.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au reiterat, în esenţă, argumentele expuse prin memoriul de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1)1 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul ÎCCJ - Completul competent pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin rezoluţia din data de 7 decembrie 2021, s-a fixat termen pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei, la data de 10 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

Reclamanta A. şi reclamantul B. au calitatea de specialişti IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ.

Prin decizia nr. 36/31.05.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, reclamanţii au fost încadrat salarial începând cu data de 01.05.2018 în temeiul art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, beneficiind de următoarele drepturi salariale:

- A., specialist IT grad I, vechime în funcţie 0-5 ani, gradaţia 5 - 6.551 RON salariul de încadrare lunar şi sporuri de 1.938 RON cuantum spor risc şi confidenţialitate + 1.584 RON cuantum spor condiţii deosebite de muncă;

- B., specialist IT grad I, vechime în funcţie 0-5 ani, gradaţia 3 - 6.234 RON salariul de încadrare lunar şi sporuri de 1.938 RON cuantum spor risc şi confidenţialitate + 1.584 RON cuantum spor condiţii deosebite de muncă.

Este necontestat în cauză că reclamanţii au depăşit prin majorarea cu 25% a drepturilor salariale obţinute în decembrie 2017 nivelul de salarizare cuvenit legal în anul 2022, astfel că le-a fost acordat acesta din urmă.

Acest aspect este atestat şi de nota nr. x/12.07.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, din al cărei conţinut mai rezultă şi că reclamanţii beneficiază de un nivel cumulat al sporurilor de 53,76% (A., dosar fond) şi 56,49% (B., dosar fond).

Reclamanţii au formulat contestaţii împotriva deciziei nr. 36/2018, ce au fost respinse prin hotărârea nr. 6/18.07.2018 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău. .

2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenti

2.1 Înalta Curte constată că recurenţii au invocat motivarea lacunară a sentinţei şi nerespectarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., argumente circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a căror incidenţă nu poate fi reţinută însă în cauză.

Înalta Curte aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2.2 Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate formulate prin recurs, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

2.2.1 In ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii prin modalitatea de stabilire a salariului de bază, prin încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor Constituţiei României

Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiştilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care prin punctul 53 de modificare a alegii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5) două noi alineate, alin. (6) şi (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de faţă nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanţilor fiind reglementată prin dispoziţiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională.

Referitor la stabilirea salariilor de bază, din cuprinsul deciziei reiese că încadrarea reclamanţilor s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate.

Reclamanţii consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greşit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile cap. I lit. B) nr. crt. 4 şi art. 22 al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 referitoare la specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete.

Or, cu privire la acest aspect, raportat la distincţia de mai sus din punct de vedere al aplicării legii în timp, la momentul emiterii actului contestat, legiuitorul făcea o distincţie clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea şi modul de salarizare a specialiştilor din cadrul parchetelor.

În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, aceştia sunt încadrate ca specialişti IT, specialişti ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi al parchetelor.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT". De asemenea, specialiştii IT sunt menţionaţi expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7.

Aceşti specialişti IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiţi de specialiştii din cadrul parchetelor la care se referă art. art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 (prevăzuţi de art. 116 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 304/2004).

Înalta Curte constată că sunt astfel, neîntemeiate criticile recurenţilor în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce priveşte salarizarea specialiştilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiştii IT nu se află în aceeaşi situaţie cu ceilalţi specialiştii ai parchetelor.

De asemenea, restul argumentelor aduse de recurenţi şi dezvoltate exhaustiv prin memoriul de recurs, vizează în esenţă reglementarea ca atare şi implicit constituţionalitatea prevederilor legale puse în aplicare prin actele administrative contestate, astfel că nu pot fi verificate pe calea recursului de faţă.

2.2.2 În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la consecinţele transferării plăţii contribuţiilor sociale de la angajator la angajat

Înalta Curte constată că toate criticile privind diminuarea salariilor ca urmare a transferării plăţii contribuţiilor sociale de la angajator la angajat nu pot fi analizate de instanţa de contencios administrativ ca şi critici de nelegalitate a actelor administrative, cât timp conţin aspecte ce antamează neconstituţionalitatea normei juridice primare ce a fost aplicată de organul administrativ; or, asupra aspectelor de neconstituţionalitate instanţa nu are competenţa să se pronunţe, ci doar Curtea Constituţională le poate verifica în cadrul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor privind încălcarea dreptului la salariu din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu a existat o astfel de încălcare, în condiţiile în care reglementarea prin care au fost diminuate salariile reclamanţilor s-a aplicat doar pentru viitor. Or, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO (hotărârea din cauza Kechko c. Ucrainei, decizia de inadmisibilitate din cauza Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş c. României) statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare.

2.2.3 În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii prin modalitatea de calculare şi acordare a sporurilor

Pe de o parte, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea principiului priorităţii normelor speciale, pe de altă parte încălcarea principiului securităţii juridice, a principiului nediscriminării, solicitând luarea în considerare a dispoziţiilor art. 4, 5 din secţiunea I a Capitolului VIII a Legii 153/2017, până la încetarea raportului de serviciu, în sensul acordării, începând cu data de 01.01.2018, a sporurilor în cuantumul total de 45 % raportat la salariul de bază lunar corespondent specialiştilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, conform capitolului I, lit. B), nr. crt. 4 din Anexa 5 din Legea 153/2017.

Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecăţii a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 202, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" (în jurisprudenţă, Ministerul Justiţiei) sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. (...)"

În ceea ce priveşte susţinerea legată de încălcarea principiului priorităţii normelor speciale, reţine instanţa supremă că nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plăţii egale pentru munca egală, invocate de recurenţi, raportat la considerentele deciziei nr. 15/2010 a ICCJ:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

În fine, un alt argument reţinut de instanţa supremă şi aplicabil speţei de faţă este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanţă că interpretarea coroborată a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi a art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 impune concluzia că dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 sunt aplicabile în toate situaţiile în care cuantumul salariului de bază astfel majorat este inferior plafonului stabilit pentru anul 2022, iar prevederile art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 cu privire la cuantumul procentual al sporurilor de care beneficiază personalul IT sunt aplicabile atunci când cuantumul salariului de bază majorat este mai mare sau egal cu plafonul stabilit pentru anul 2022.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclmanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1820 din 24 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.