Competence for challenging parliamentary age-limit indemnity termination: social security jurisdiction over administrative acts in special pension regimes

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia Civilă la data de 15 aprilie 2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii PARLAMENTUL ROMANIEI- CAMERA DEPUTATILOR SI SECRETARUL GENERAL AL CAMEREI DEPUTATILOR şi PARLAMENTUL ROMANIEI- SENATUL SI SECRETARUL GENERAL AL SENATULUI, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- anularea Ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă emise pentru fiecare dintre reclamanţi;

- obligarea pârâţilor la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi, pentru fiecare dintre reclamanţi;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 06 septembrie 2021 instanţa învestită cu soluţionarea cererii reclamanţilor, raportat la faptul că actele juridice constatate sunt distincte, fiind emise de emitenţi diferiţi pentru 5 dintre reclamanţi, iar pentru 3 dintre aceştia, de către Senatul României, a dispus disjungerea acţiunii acestora şi formarea unor dosare distincte, pentru fiecare reclamant în parte, dosarul avându-l ca reclamant pe domnul G. fiind înregistrat sub nr. x/2021.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Hotărârea Tribunalului Mureş, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1305/04.10.2021 pronunţată în dosar nr. x/2021, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a Tribunalului Mureş, secţia civilă şi, în consecinţă a declinat în favoarea Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamantul G., în contradictoriu cu pârâţii Senatul României şi Secretariatul General al Senatului.

Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul Mureş, secţia civilă a reţinut, în esenţă că indemnizaţia pentru limită de vârstă reglementată de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu reprezintă un drept de asigurări sociale, având în vedere că ordinul de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă nu reprezintă decizie de pensie şi nu este emis de către casa de pensii, iar în privinţa competenţei pentru judecarea în primă instanţă a litigiului, deoarece legiuitorul nu a stabilit competenţa în favoarea tribunalului, a apreciat că, în speţă competenţa revine Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, potrivit art. 10 alin. (1) şi art. 3 din Legea nr. 554/2004, deoarece ordinul contestat de către reclamant (care are domiciliul în Judeţul Mureş) prin acţiune este un act administrativ, unilateral, cu caracter individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, astfel cum acesta este definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Ca urmare a declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat la data de 11.11.2021 pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub acelaşi număr.

Hotărârea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 120 pronunţată la data de la 8.12.2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis la rându-i excepţia necompetenţei materiale, şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă că acordarea indemnizaţiei solicitată de reclamant este indisolubil legată de drepturile de pensie, situaţie în care natura juridică a acestui drept nu poate fi diferită, fiind evident unul de asigurări sociale, iar încadrarea acestei indemnizaţii ca fiind venit din altă sursă, potrivit art. 49 alin. (8) din Legea nr. 96/2006 nu este de natură a o exclude din categoria drepturilor de asigurări sociale, încadrarea, de către legiuitor ca venit din altă sursă fiind făcută doar pentru stabilirea regimului fiscal al acesteia.

S-a reţinut, deopotrivă, că ordinul contestat este emis de o autoritate publică, însă nu în regim de putere publică, pentru a putea fi astfel calificat ca fiind act administrativ ce poate fi contestat în faţa instanţei de contencios administrativ.

În consecinţă, s-a apreciat de către Curtea de Apel Târgu Mureş că, atâta timp cât natura indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care a beneficiat reclamantul este cea a unui drept de asigurări sociale, verificarea legalităţii şi temeiniciei ordinelor prin care s-a dispus încetarea plăţii acestor indemnizaţii este în competenţa instanţelor care soluţionează cauze de asigurări sociale, fiind incidente prevederile art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, potrivit cărora jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel, respectiv dispoziţiile art. 95 C. proc. civ., stabilind că, în speţă, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzei de faţă revine Tribunalului Mureş, secţia civilă, în a cărei rază de competenţă îşi are domiciliul reclamantul.

Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.

Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Mureş, secţia civilă, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat prezentul conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a învestit instanţa cu o contestaţie ce vizează exerciţiul mandatului de senator, aşadar cu un raport juridic de natură constituţională, ci a solicitat anularea ordinului prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care acesta beneficia şi obligarea pârâţilor la repunerea în plată a unei astfel de indemnizaţii, începând cu data de 27.02.2021, la zi.

De asemenea, reţine Înalta Curte că dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021 legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi totodată condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Totodată, Înalta Curte va avea în vedere şi Expunerea de motive care a însoţit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenţia legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate şi au fost nevoite să se supună unor exigenţe inerente exercitării unei astfel de activităţi, atât pe plan profesional, cât şi personal, legiuitorul acordând acest drept şi în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizaţie.

Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.

Faptul că actul contestat a fost emis de o autoritate publică, nu atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, deoarece acesta nu a fost emis în regim de putere publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Calitatea emitentului ordinului de respingere a cererii de acordare a indemnizaţiei nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o astfel de competenţă specială intervine doar în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de legiuitor, or, norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ.

Înalta Curte constată astfel că litigiul de faţă este unul de asigurări sociale, întrucât reclamantul a supus controlului instanţei de judecată modalitatea în care emitentul ordinului a aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Faptul că indemnizaţia pentru limită de vârstă are caracterul unui drept de asigurări sociale rezultă şi din dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 1/2016 de aprobare a Normelor Metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor republicată, ce prevăd următoarele:"Deputaţii şi senatorii care au valorificat perioadele de mandat la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar, republicată cu modificările şi completările ulterioare, nu pot valorifica aceleaşi perioade de mandat şi pentru a solicita indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006 republicată".

Drept urmare, perioadele de mandat de parlamentar fie se valorificau la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006, fie pentru stabilirea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006.

Ori, faptul că legiuitorul a recunoscut deputaţilor şi senatorilor posibilitatea de a valorifica perioadele de mandate fie la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006, fie la stabilirea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006, conduce la concluzia că indemnizaţia pentru limită de vârstă are caracterul unui drept de asigurări sociale.

În pronunţarea regulatorului de competenţă Înalta Curte are în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: [...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente.

În contextul descris anterior, Înalta Curte reţine că, inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:

"Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."

Totodată, având în vedere şi dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competenţă în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză, în primă instanţă, este secţia/completul specializat în soluţionarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.

Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă, completul specializat în soluţionarea litigiilor de asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamantul G. în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretariatul General al Camerei Deputaţilor în favoarea TRIBUNALULUI MUREŞ, secţia CIVILĂ.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 februarie 2022.