Material jurisdiction of the Supreme Court for labor wage claims versus specialized labor courts

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2022

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 12 iulie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat:

- reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 01 iulie 2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01 decembrie 2015 şi

- obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţit şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, Ordonanţa nr. 57/2015, Legea nr. 293/2015, Ordonanţa de urgenţă nr. 20/2016, Legea-cadru nr. 153/2017, art. 1.531 şi art. 1.535 din C. civ., art. 159, 160, 163 şi 166 din Codul Muncii, Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 4 iunie 2018 şi nr. 56 din 17 septembrie 2018, precum şi Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

Prin sentinţa civilă nr. 5341 din 07 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetentei materiale a Tribunalului Bucureşti, invocată din oficiu şi a declinat competenta de soluţionare a cererii privind pe reclamantul A. şi pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul de judecată din data 03 februarie 2022, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale, invocată din oficiu.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale a instanţei supreme, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reglementată prin dispoziţiile art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa."

Astfel, competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă, conform art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanţa supremă neputând fi sesizată direct cu soluţionarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată, cu excepţia celor date prin lege în competenţa sa.

În ceea ce priveşte teza de la pct. 4 al art. 97 sus citat:

"orice alte cereri date prin lege în competenţa sa", raportată la problema de competenţă materială pusă în discuţie şi la obiectul cererii de chemare în judecată, se constată că în speţă nu sunt incidente nici prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

În cauză, reclamantul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, a solicitat, în principal, obligarea pârâtului la recunoaşterea stării de discriminare şi la repararea prejudiciului produs, prin plata diferenţelor salariale dintre suma plătită şi suma ce ar fi trebuit să îi fie plătită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 01 iulie 2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01 decembrie 2015.

Înalta Curte constată că reclamantul nu supune judecăţii examinarea legalităţii unui act administrativ (nici tipic şi nici asimilat, câtă vreme nu a făcut referire la vreun ordin de încadrare salarială pe care îl contestă şi nici nu a pretins că a adresat o cerere pârâtului pentru recunoaşterea drepturilor pretinse).

De asemenea, acţiunea formulată nu prezintă configuraţia unei contestaţii promovate potrivit art. 7 din capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sau potrivit art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât reclamantul nu s-a prevalat de existenţa unei hotărâri a colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care să îi fi fost analizată contestaţia formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.

Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri." ori dispoziţiile art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, conform cărora "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz.

Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti" şi nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Dispoziţiile legale anterior menţionate sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot fi extinse la alte situaţii decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competenţa exclusivă, materială şi teritorială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal fiind reglementată pentru situaţii clar determinate, care nu se regăsesc în prezenta cauză.

În raport cu obiectul cererii, având în vedere împrejurarea că pentru litigiile privind drepturile salariale, în afara situaţiei circumstanţiate, prevăzute la art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 ori la art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competenţa materială va fi determinată prin aplicarea dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar potrivit art. 269 alin. (2) din acelaşi cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."

Prin urmare, competenţa soluţionării cauzei revine tribunalului, secţia specializată în conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă pe care, de altfel, reclamantul a ales să o învestească iniţial, având în vedere şi dispoziţiile art. 127 alin. (21) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine şi că potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (2) din C. proc. civ., (2) Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

Pentru considerentele arătate, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 97 pct. 4 din C. proc. civ. şi art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa materială de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Declină competenţa materială de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2022.