Inadmissibility of appeal in lieu of recourse for administrative salary dispute

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2022

Asupra căii de atac de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 09 octombrie 2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 3076/C/07.08.2018, emis de Ministrul Justiţiei, în sensul modificării acestuia în ceea ce priveşte cuantumul drepturilor calculate în sensul aplicării în mod corect a sporurilor, inclusiv a procentelor acordate ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime (în muncă sau în funcţie) raportat la o indemnizaţie de încadrare brută lunară în care să fie inclus adaosul de 25% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi, respectiv, de 10% pentru asigurarea confidenţialităţi, cu respectarea art. 4 alin. (3) lit. a) şi art. 5 din anexa VI din Legea 330/2009, cu recalcularea cuantumului indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor pentru condiţii grele, vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii, astfel cum acestea au fost acordate potrivit Anexei nr. 3, precum şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale - diferenţa între ceea ce s-a acordat şi ceea ce trebuia să se acorde, atât în ceea ce priveşte VRS cât şi cuantumul sporurilor aferente, sume ce solicită să fie actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâtului şi la plata dobânzilor legale aferente acestor sume.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1894 din 04 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată şi a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, dispunând sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate art. 25 din Cap. II Secţiunea a III-a din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1894 din 04 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, au declarat apel reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în temeiul dispoziţiilor art. 466 din C. proc. civ., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii pe fond, astfel cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18 decembrie 2019, intimatul-pârât a solicitat respingerea căii de atac declarate în cauză şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., regularitatea învestirii instanţei cu calea de atac declarată în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Ordinului nr. 3076/C/07.08.2018, emis de Ministrul Justiţiei, în sensul modificării acestuia în ceea ce priveşte cuantumul drepturilor calculate în sensul aplicării în mod corect a sporurilor, inclusiv a procentelor acordate ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime (în muncă sau în funcţie) raportat la o indemnizaţie de încadrare brută lunară în care să fie inclus adaosul de 25% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi, respectiv, de 10% pentru asigurarea confidenţialităţi, cu respectarea art. 4 alin. (3) lit. a) şi art. 5 din anexa VI din Legea 330/2009, cu recalcularea cuantumului indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor pentru condiţii grele, vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii, astfel cum acestea au fost acordate potrivit Anexei nr. 3, precum şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale - diferenţa între ceea ce s-a acordat şi ceea ce trebuia să se acorde, atât în ceea ce priveşte VRS cât şi cuantumul sporurilor aferente, sume ce solicită să fie actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâtului şi la plata dobânzilor legale aferente acestor sume.

Curtea de apel a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

Înalta Curte reţine că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, lege specială în materie, stabileşte, derogând de la norma generală de procedură civilă, pentru hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă calea de atac a recursului, declarat în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

În cauză, reclamanţii au înţeles să declare apel împotriva hotărârii primei instanţe şi nu recurs.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că se impune, cu prioritate, analizarea admisibilităţii căii de atac declarate în raport cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. privind principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la o eventuală calificare a căii de atac în recurs, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) şi art. 152 din C. proc. civ., conform cărora, "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă" şi, respectiv, "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită."

În considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19/2016 dată în recursul în interesul legii, care a analizat sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 457 alin. (4) din C. proc. civ., în care legiuitorul vorbeşte expres despre recalificarea căii de atac, s-au reţinut următoarele:

"Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, posibilitatea ca părţile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) din C. proc. civ..] şi fiind, astfel, de strictă aplicare.

Ca atare, recalificarea căii de atac este operaţiunea pe care o face instanţa sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanţă de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din C. proc. civ.

În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 din C. proc. civ., intitulat "Legalitatea căii de atac". Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalităţii căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziţie cu eventualele menţiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Aşa cum se reţine în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din C. proc. civ. s-a adus un "corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greşit". Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenţei unei menţiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 şi 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.".

Prin dispozitivul deciziei menţionate, Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a decis următoarele:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:

Dispoziţiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate.

În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.."

Decizia nr. 19/2016 este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că nu pot fi ignorate dezlegările în drept ale instanţei supreme.

Raportat la considerentele şi la dispozitivul deciziei menţionate, Înalta Curte reţine că recalificarea s-ar impune numai în măsura în care s-ar fi menţionat eronat calea de atac în cuprinsul hotărârii atacate, ceea ce nu este cazul în condiţiile în care în hotărârea Curţii de Apel Bucureşti s-a menţionat în mod legal că poate fi atacată cu recurs.

De asemenea, în măsura în care cererea nu conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecinţă, urmează să se dea eficienţă dispoziţiilor legale relevante în rezolvarea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a apelului declarat şi a se respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procedând la verificarea modului în care această decizie este incidentă în speţă.

Examinând conţinutul cererii de apel formulate de reclamanţi se constată că aceştia au solicitat admiterea apelului.

Totodată, din dezvoltarea criticilor formulate rezultă că acestea nu vizează aspecte de legalitate, ci de temeinicie, neputându-se decela niciun motiv de nelegalitate a sentinţei atacate care să poată fi încadrat în vreunul dintre motivele de casare reglementate, expres şi limitativ, ca motive de recurs la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, cererea părţii trebuie să cuprindă suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac declarată ca fiind cea prevăzută de lege, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 19/2016 incidentă în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va admite excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu şi va respinge calea de atac formulată de reclamanţii F., D., H., A., E., C., G. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1894 din 04 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu.

Respinge calea de atac formulată de reclamanţii F., D., H., A., E., C., G. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1894 din 04 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2022.