Insurer Guarantee Fund's Appeal Rejected; Annulled Rejection Upheld, Claims Remanded for Re-Examination Under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chema în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 23 mai 2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 19940/06.05.2019, emisă de pârât, prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate de A. în dosarele de daună menţionate în Borderoul nr. 2 la Decizie, şi obligarea FGA:

- în principal, la plata sumei de 22.693.397,89 RON;

- în subsidiar, la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze şi să se soluţioneze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menţionate în Borderoul nr. 2 la Decizia nr. 19940/06.05.2019.

(ii) Obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 538 din 04 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a anulat Decizia nr. 19940/06.05.2019, emisă de pârât şi l-a obligat pe acesta să soluţioneze pe fond cererile de plată menţionate în Borderoul nr. 2 al Deciziei nr. 19940/06.05.2019;

- a obligat pe pârât la plata sumei de 1450 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 538 din 04 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de partea adversă.

Recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 se aplică tuturor raporturilor de garantare si contractelor de asigurare încheiate până la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplică raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015.

Recurentul-pârât a învederat că instanţa de fond în mod greşit s-a raportat în mod exclusiv la "raportul juridic de asigurare contractuala RCA", deşi intimata-reclamantă a supus judecaţii dreptul sau de regres izvorât din plata indemnizaţiei făcută asiguratului său Casco, pentru care intimata a obţinut titluri executorii împotriva asigurătorului B. S.A. - în faliment, şi care constituie şi temeiul cererilor de plată soluţionate de FGA prin decizia contestată în prezenta cauză. Or, analiza făcută de instanţa de fond "raportului de asigurare contractuală RCA" este total greşită, motivele hotărârii fiind astfel străine de natura pricinii.

Nu în ultimul rând, recurentul-pârât a arătat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 08 ianuarie 2020, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Totodată, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar reţine că motivarea hotărârii recurate nu cuprinde motive străine de natura cauzei şi, în orice caz, pentru a fi incident acest motiv de casare era necesar ca hotărârea să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce, în mod evident, nu este cazul.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar are în vedere că, într-adevăr, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27 iulie 2015.

Astfel, Înalta Curte reţine şi că reclamanta şi-a întemeiat cererile de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015.

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, intimata-reclamantă a înţeles să formuleze cererile de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererilor de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, intimata-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererile de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererilor.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererile de plată nu pot fi analizate în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererilor, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între FGA şi intimata-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte constată şi că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către recurentul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27 iulie 2015. Astfel, sub imperiul acesteia, s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015, privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31 august 2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28 ianuarie 2016) şi au fost depuse cererile de plată de către reclamantă.

Cu toate acestea, instanţa de control judiciar are în vedere că ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

În conformitate cu prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond nu contravine celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

În condiţiile în care şi recurentul-pârât apreciază că legea aplicabilă raportului de drept dedus judecăţii este Legea nr. 213/2015, la acest moment, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015, statuată prin decizia de îndrumare.

În consecinţă, având în vedere Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citată, precum şi prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că dispoziţiile deciziei administrative atacate, emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii cuvenite acesteia, sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/2020.

Fără a mai reitera argumentele anterior expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, Înalta Curte constată, potrivit Deciziei nr. 29/2020, că plafonul maxim de despăgubire se calculează în raport de fiecare creanţă de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, cum a susţinut recurentul-pârât, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, astfel încât recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 538 din 04 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2022.