Cemetery plot concession validity dispute: appeal in cancellation admitted, prior appellate decision annulled and case remanded for rehearing

Şedinţa publică din data de 03 februarie 2022

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr. x/2018*, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane - Cimitirul Bellu Ortodox, a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să constate nulitatea absolută a actelor de concesiune nr. x/03.10.2011, emise de pârâtă pe numele B., C. şi D. şi nr. 11722/25.10.2011 pe numele D., referitoare la locul 32 situat în plan la figura 26/2017 din Cimitirul Şerban Vodă şi obligarea pârâtei la restabilirea situaţiei anterioare.

Judecătoria Bacău, prin sentinţa civilă nr. 7016 din 16 decembrie 2019 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a II-a de contencios administrativ fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 174 din 28 mai 2020, Tribunalul Bacău a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacă; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus sesizarea Curţii de Apel Bacău în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar la data de 02 iulie 2020, pârâtul D. a depus note de şedinţă, prin intermediul cărora a formulat două cereri: prima prin care a ridicat excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 135 alin. (4), art. 519 şi art. 520 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale şi sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept vizând art. 135 alin. (4), art. 519 şi art. 520 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 29 din Legea nr. 47/1992; a doua prin care a ridicat excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (2) C. proc. civ., excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (2), art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) C. proc. civ., solicitând sesizarea Curţii Constituţionale şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept vizând art. 78 alin. (2)art. 79 alin. (2), art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

2. Hotărârile instanţei de fond

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 29 din 14 septembrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a stabilit în favoarea Judecătoriei Bacău competenţa de soluţionare a cauzei privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane-Cimitirul Bellu Ortodox şi D.;

- a respins cererile formulate de reclamanta A., ca inadmisibile.

Prin încheierea din şedinţa camerei de consiliu din 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea din oficiu şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, în sensul că, în loc de "Respinge cererile formulate de A.", s-a trecut corect "Respinge cererile formulate de D.".

La data de 15 septembrie 2020, pârâtul D. a formulat cerere de completare a sentinţei civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, în sensul soluţionării celor două cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstitutionalitate invocate şi a cererilor de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept, iar la data de 30 septembrie 2020, a formulat cerere precizatoare la cererea de completare.

La data de 05 octombrie 2020, pârâtul D. a formulat cerere de recuzare a doamnei judecător E. de la soluţionarea cererii de completare a sentinţei nr. 29 din 14 septembrie 2020, îndreptată prin încheierea din 15 septembrie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Prin încheierea din 09 octombrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de recuzare formulată de petentul D..

3. Calea de atac exercitată în cauză

La data de 15 septembrie 2020, pârâtul D. a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 29 din 14 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, îndreptată prin încheierea din 15 septembrie 2020, exclusiv sub aspectul nesesizării Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstitutionalitate ridicate în cauză, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, corelat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 din C. proc. civ.

La data de 13 noiembrie 2020, pârâtul D. a formulat recurs şi împotriva încheierii din 09 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, întemeiat în drept, în principal, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

4. Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia nr. 750 din 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursurile formulate de pârâtul D. împotriva sentinţei civile nr. 29 din 14 septembrie 2020 şi a încheierii din 09 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

5. Contestaţia în anulare

Împotriva deciziei nr. 750 din 10 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare pârâtul D., întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 şi 3 din C. proc. civ., solicitând admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi, în principal, trimiterea, pentru repartizare aleatorie distinctă, a fiecăruia dintre cele două recursuri declarate împotriva câte uneia din cele două hotărâri judecătoreşti distincte recurate, aşa încât fiecare recurs să fie atribuit aleatoriu în mod distinct câte unui complet de judecată, iar în subsidiar, admiterea recursului formulat împotriva sentinţei civile din 14 septembrie 2020, rectificate prin încheierea din 15 septembrie 2020, potrivit motivelor de casare invocate şi, în consecinţă, sesizarea Curţii Constituţionale cu cele două excepţii de neconstituţionalitate ridicate, precum şi admiterea recursului declarat împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, potrivit motivelor de recurs invocate.

Subsumat cazului de contestaţie în anulare întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul a susţinut că, deşi prin notele de şedinţă din data de 08 februarie 2021 a invocat în scris excepţia nelegalei judecări împreună a celor două recursuri şi excepţia nelegalei repartizări împreună a celor două recursuri aceluiaşi complet de judecată, prin decizia de recurs contestată instanţa de recurs a refuzat să le califice ca fiind excepţii, ceea ce înseamnă că a omis să se pronunţe asupra acestora.

Referitor la excepţiile invocate, contestatorul a învederat că a formulat două recursuri distincte, un recurs, pe cale separată, împotriva sentinţei civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, rectificată prin încheierea din 15 septembrie 2020, vizând exclusiv refuzul sesizării Curţii Constituţionale cu două excepţii de neconstituţionalitate ridicate de pârât, precum şi un al doilea recurs, pe cale separată, împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, vizând respingerea cererii de recuzare a judecătorului chemat să soluţioneze cererea de completare a sentinţei civile nr. 29 din 14 septembrie 2020.

În raport de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1997, care reglementează calea de atac ce poate fi formulată împotriva hotărârii prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, prevederile art. 53 alin. (1) din C. proc. civ., care statuează cu privire la calea de atac ce poate fi declarată împotriva unei încheieri prin care s-a respins recuzarea, dată într-o cauză ce se va finaliza printr-o hotărâre definitivă, precum şi dispoziţiile art. 466 alin. (4) teza finală, coroborat cu art. 494 C. proc. civ., contestatorul a apreciat că în mod greşit cele două recursuri au fost repartizate împreună spre judecare aceluiaşi complet, fără să fie repartizate fiecare separat, prin câte o procedură distinctă de repartizare aleatorie, încălcându-se astfel normele imperative privind judecarea fiecăruia dintre aceste recursuri pe cale separată şi pe cele referitoare la repartizarea aleatorie a fiecărei cauze distincte.

În ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a susţinut contestatorul că, dezlegarea atât a recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, rectificate prin încheierea din 15 septembrie 2020, sub aspectul refuzului de sesizare a Curţii Constituţionale, cât şi a recursului formulat împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, este rezultatul unei erori materiale.

Astfel, referitor la recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, rectificate prin încheierea din 15 septembrie 2020, instanţa de recurs nu a observat că, în faţa Curţii de Apel Bacău (ca instanţă în faţa căreia au fost ridicate excepţiile de neconstituţionalitate), pârâtul a formulat o cerere expresă prin care a solicitat: 1) să fie citat; 2) ca judecarea conflictului de competenţă, judecarea admisibilităţii excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate de el şi judecarea admisibilităţii cereri sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri de dezlegare a unei chestiuni de drept să se facă în şedinţă publică în camera de consiliu.

Prin urmare, contestatorul a apreciat că instanţa de recurs nu a observat cererea formulată la Curtea de Apel Bacău prin care a solicitat să fie citat şi judecata să fie publică, în conformitate cu normele din C. proc. civ. şi din Legea nr. 47/1992, şi care, în opinia sa, reprezintă dovada legăturii dispoziţiilor legislative criticate ca neconstituţionale cu cauza. Dezlegarea dată recursului, sub aspectul nesesizării Curţii Constituţionale, fiind deci rezultatul unei erori materiale manifeste din partea instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, în opinia contestatorului, eroarea materială gravă făcută de instanţă constă în faptul că a reţinut, ca situaţie de fapt, ridicarea unei singure excepţii de neconstituţionalitate, de aici formulând raţionamentul că dacă s-a formulat cerere de completare a hotărârii, înseamnă că judecătorul nu s-a pronunţat asupra ei, deci nu există motiv de recuzare. Prin urmare, chestiunea de drept a primit o soluţionare greşită din partea instanţei de recurs nu ca urmare a unei erori de drept, ci ca urmare a erorii grave de fapt, instanţa de recurs reţinând, doar ca urmare a erorii materiale în care s-a aflat, că ar fi fost ridicată o singură excepţie de neconstituţionalitate, iar nu două, dintre care una soluţionată, iar doar pentru a doua formulându-se cerere de completare a hotărârii.

Referitor la cazul de contestaţie în anulare întemeiat pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a învederat contestatorul că, deşi prin recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, rectificate prin încheierea din 15 septembrie 2020 a invocat prevederile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul statului de drept şi principiul supremaţiei Constituţiei, arătând că principiul supremaţiei Constituţiei există fără excepţii şi că ea trebuie să fie reală şi efectivă, deci şi atunci când este vorba de normele legislative privind soluţionarea conflictelor de competenţă, prin decizia de recurs contestată, instanţa de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze acest motiv de casare, încadrabil la art. 488 alin. (1) pct. 4 şi, respectiv, fie pct. 5, fie pct. 8 C. proc. civ., după cum normele privind admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale pot fi calificate ca fiind procedurale sau materiale. Cel mai evident aspect fiind acela că argumentul depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti prin substituirea Curţii Constituţionale de Curtea de Apel Bacău, argument expres invocat în declaraţia motivată de recurs, nu a fost absolut sub nicio formă analizat de instanţa de recurs.

De asemenea, cu privire la recursul împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de pârât, contestatorul a arătat că instanţa de recurs nu a cercetat motivele de casare invocate, respectiv încălcarea legii, fie ea procedurală, fie ea substanţială, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, deşi prin cererea de recurs a criticat încheierea de respingere a cererii de recuzare pentru încălcarea legii sub două aspecte, respectiv în mod nelegal s-a statuat, prin încheierea recurată, că o cerere de recuzare a unui judecător pentru exprimarea anterioară a opiniei cu privire la soluţie este admisibilă numai dacă judecătorul se exprimă într-o altă cauză, iar nu şi dacă se exprimă anterior chiar în respectiva cauză, precum şi că în mod nelegal s-a statuat prin încheierea recurată că nu poate fi admisă cererea de recuzare a unui judecător chemat să soluţioneze o cerere de completare a unei hotărâri, întrucât acelaşi judecător care a pronunţat hotărârea trebuie să soluţioneze şi cererea de completare a hotărârii, instanţa de recurs a făcut o motivare fără absolut nicio legătură cu aceste motive de casare.

Instanţa de recurs s-a referit la inadmisibilitatea utilizării, împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti (prin care se refuza sesizarea Curţii Constituţionale) şi a recursului, şi a cererii de completare a hotărârii. Or, instanţa de recurs nu a fost învestită cu acest lucru, ci cu un recurs împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare a judecătorului chemat să soluţioneze cererea de completare a hotărârii şi tocmai motivele de casare a acestei încheieri au fost omise de la cercetare.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra contestaţiei în anulare

Analizând contestaţia în anulare formulată de contestatorul - pârât D., Înalta Curte o va admite, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, într-adevăr, potrivit acestor prevederi legale, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi, se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa a omis să se pronunţe asupra acesteia.

Prin urmare, pentru a fi incident acest motiv de contestaţie în anulare, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv cea referitoare la invocarea excepţiei privind nelegala alcătuire a instanţei în faţa instanţei de recurs, precum şi condiţia privind omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra acesteia, or, în cauză nu sunt îndeplinite niciuna dintre cele două condiţii prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte prima condiţie, cea referitoare la invocarea excepţiei nelegalei alcătuiri a instanţei, Înalta Curte reţine că doctrina a arătat că în conceptul de alcătuire a instanţei şi în sfera acestui motiv de contestaţie în anulare intră orice neregularităţi privitoare la compunerea sau constituirea instanţei de recurs; tot literatura de specialitate a indicat, ca exemple de situaţii care conturează neregularităţile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., participarea la judecată a unui judecător incompatibil, judecarea cauzei de un complet format dintr-un număr de membri necorespunzător celui prevăzut de lege, alcătuirea completului cu un judecător suspendat ori eliberat din funcţie, neparticiparea procurorului la judecată, atunci când legea impune obligativitatea concluziilor sale, neparticiparea la şedinţa de judecată a grefierului sau, după caz, a magistratului-asistent.

Aceste ipoteze au, desigur, un caracter exemplificativ, dar ajută la conturarea unui cadru privind limitele sferei de aplicare a acestui motiv de contestaţie în anulare.

În cauză, recurentul a invocat excepţia nelegalei judecări împreună a celor două recursuri şi excepţia nelegalei repartizări împreună a celor două recursuri aceluiaşi complet de judecată, motivat, în esenţă, de faptul că în opinia sa cele două recursuri în mod greşit au fost repartizate împreună spre judecare aceluiaşi complet, fără să fie repartizate fiecare separat, prin câte o procedură distinctă de repartizare aleatorie, încălcându-se astfel normele imperative privind judecarea fiecăruia dintre aceste recursuri pe cale separată şi cele privind repartizarea aleatorie a fiecărei cauze distincte.

Or, raportat la dispoziţiile art. 53 din C. proc. civ. şi cele ale art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1997, invocate de contestator în susţinerea acestui motiv de contestaţie în anulare, care doar statuează voinţa legiuitorului de a asigura justiţiabililor posibilitatea de a supune controlului judiciar încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare şi cea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunţate, ca o garanţie în plus a liberului acces la justiţie, nu se poate reţine ca fiind îndeplinită condiţia invocării unei excepţiei privind nelegala alcătuire a instanţei.

Totodată, în speţă nu ar fi fost îndeplinită nici condiţia privind omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra acestei excepţii, în condiţiile în care instanţa de recurs s-a pronunţat asupra acestor aspecte, reţinând că nu a fost invocat niciun temei de drept care să susţină nelegala soluţionare împreună a celor două recursuri.

În consecinţă, motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., va fi respins ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite, constatând că instanţa de recurs a omis a răspunde tuturor motivelor de casare invocate de recurentul-pârât D., atât în cererea de recurs declarată împotriva sentinţei civile nr. 29 din 14 septembrie 2020, cu referire exclusiv la soluţia privind sesizarea Curţii Constituţionale, cât şi în cererea de recurs declarată împotriva încheierii prin care i s-a respins cererea de recuzare.

Referitor la recursul declarat împotriva sentinţei nr. 29 din 14 septembrie 2020, subsumat motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 din C. proc. civ., recurentul a invocat, în susţinerea admisibilităţii cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale, prevederile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul statului de drept şi principiul supremaţiei Constituţiei, arătând că principiul supremaţiei Constituţiei există fără excepţii şi că ea trebuie să fie reală şi efectivă, deci şi atunci când este vorba de normele legislative privind soluţionarea conflictelor de competenţă. În acest sens, recurentul a învederat şi argumentul depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti prin substituirea Curţii Constituţionale de Curtea de Apel Bacău.

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii din 09 octombrie 2020, prin care i-a fost respinsă cererea de recuzare, subsumat motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat încheierea de respingere a cererii de recuzare pentru încălcarea legii sub două aspecte. Astfel, pe de o parte, faptul că în mod nelegal s-a statuat, prin încheierea recurată, că o cerere de recuzare a unui judecător pentru exprimarea anterioară a opiniei cu privire la soluţie este admisibilă numai dacă judecătorul se exprimă într-o altă cauză, iar nu şi dacă se exprimă anterior chiar în respectiva cauză, iar pe de altă parte, că în mod nelegal s-a statuat prin încheierea recurată că nu poate fi admisă cererea de recuzare a unui judecător chemat să soluţioneze o cerere de completare a unei hotărâri, întrucât acelaşi judecător care a pronunţat hotărârea trebuie să soluţioneze şi cererea de completare a hotărârii.

Înalta Curte constată că aceste critici nu au fost efectiv analizate de instanţa de recurs, iar în cauză nu se poate afirma că, din felul în care motivele de recurs invocate de pârât au fost tratate, ar rezulta numai neînsuşirea lor de către instanţa de recurs, ci este evidentă omisiunea acesteia de a cerceta integral motivele de casare invocate de recurent. Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de judecată de a se pronunţa asupra tuturor aspectelor cu care a fost învestită în calea de atac reprezintă una din garanţiile dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar cazul de contestaţie în anulare reglementat de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este menit să îndrepte omisiunea instanţei de recurs şi să acorde părţii vătămate dreptul de a-i fi rejudecată calea de atac cu privire la aspectele omise.

Având în vedere că a fost găsită ca întemeiată contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., consecinţa fiind anularea deciziei contestate şi rejudecarea recursurilor declarate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât criticile învederate de contestator în susţinerea acestui motiv privesc chestiuni de fapt invocate şi în susţinerea motivelor de recurs, urmând a fi avute avute în vedere astfel la rejudecarea recursurilor.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că judecata recursurilor, după admiterea contestaţiei în anulare, nu poate privi aspectele asupra cărora instanţa de recurs s-a pronunţat, fiind definitiv dezlegate şi anume cele privind repartizarea aleatorie a celor două recursuri şi judecarea acestora împreună.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei nr. 750 din 10 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2020, va anula decizia contestată şi va acorda termen pentru rejudecarea recursurilor la data de 31 martie 2022, pentru când vor fi citate părţile, în limitele anterior expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia în anulare formulată de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 750 din 10 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Anulează decizia nr. 750 din 10 februarie 2021 şi acordă termen pentru rejudecarea recursurilor la data de 31 martie 2022, pentru când vor fi citate părţile.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2022.