Validity of inter-institutional cooperation protocol between public prosecutor and tax authority as administrative act implementing anti-fraud legislation

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins."

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.10.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală anularea Protocolului încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie (cu nr. x/28.11.2013) si Agenţia Naţională de Administrare Fiscala (cu nr. x/16.12.2013).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 633 din 21 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cu pârâta Agenţia Nationala de Administrare Fiscala, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 633 din 21 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. şi pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au formulat cereri de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Reclamantul A., în motivarea recursului, arată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie prin încălcarea normelor de drept material, respectiv - O.U.G. nr. 74/2013 (art. 3, 4, 6, 13), H.G. nr. 520/2013 (art. 5 lit. b), art. 6 - lit. h), art. 7 - lit. A) pct. 23, lit. B), lit. D) pct. b), art. 76 din Legea nr. 24/2000, art. 1201 din Legea nr. 304/2004 - motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea normelor de drept material în doctrină s-a conturat o poziţie unanimă - încălcarea se poate realiza/efectua prin următoarele modalităţi:

1) Violarea/încălcarea unor principii generale de drept

2) Extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică

3) Ignorarea unor norme legale incidente în cauză.

1)Violarea/încălcarea unor principii generale tic drept

În analiza raportului dintre actele normative de reglementare secundară (secundum legem) şi actele de reglementare primară din doctrină se desprind două principii potrivit cărora: a) secundum legem trebuie să fie edictată cu respectarea stricta a competenţei constituţionale şi legale a organului emitent şi b) respectarea de către organul emitent a actelor normative cu forţă juridică superioară.

În prezenta cauză, în baza art. 13 din O.U.G. nr. 74/2013 au fost edictate acte de reglementare secundară, respectiv:

H.G. nr. 520/2013, Ordinul comun al Ministerului Public şi Ministerului Finanţelor Publice nr. 343/C/222/2014 modificat prin ordinul comun nr. 397/C/236/2015. Conform doctrinei aceste acte normative de reglementare secundară au fost edictate cu scopul punerii în executare/aplicare a legislaţiei primare, respectiv a O.U.G. nr. 74/2013. Aceste acte secundum legem reglementează în totalitate punerea în executare a legislaţiei primare - O.U.G. nr. 74/2013.

Aşadar, motivarea instanţei de fond potrivit căreia: "...prin urmare, obiectivele protocolului menţionate la art. 2 şi modalitatea de realizare a acestor obiective au fost stabilite între părţile protocolului în vederea punerii în aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 74/2013" nu poate fi primită întrucât încheierea protocolului atacat în instanţă încalcă cele două principii - a) secundum legem trebuie să fie edictate cu respectarea strictă a competentei constituţionale şi legale a organului emitent şi b) respectarea de către organul emitent a actelor normative cu forţa juridică superioară, deoarece în aplicarea O.U.G. nr. 74/2013 au fost emise norme secundare de aplicare a acesteia.

Instanţa de fond nu a avut în vedere şi faptul că protocolul atacat încalcă şi principiul transparenţei-prevăzut de art. 5 din H.G. nr. 520/2013 întrucât acest act administrativ normativ nu a fost publicat.

2)Extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică

Interpretarea teleologică a expunerii de motive conduce la următoarele concluzii privind scopurile edictării O.U.G. nr. 74/2013.

- Consolidarea cadrului legal privind lupta împotriva evaziunii fiscale

- îmbunătăţirea activităţii ANAF pentru reducerea evaziunii fiscale

Mai mult, în art. 3-6 din ordonanţă sunt statuate toate elementele/aspectele referitoare la structură, competenţele Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală din cadrul ANAF precum şi modul de lucru al inspectorilor antifraudă din cadrul Direcţiei de Combatere a Fraudelor în cadrul Parchetelor unde sunt detaşaţi.

H.G. nr. 520/2013, reglementare secundară pentru organizarea şi punerea în aplicare a O.U.G. nr. 74/2013 prin dispoziţiile imperative ale art. 6 şi art. 7 lit. D) - pct. d) reglementează activitatea inspectorilor antifraudă în cadrul parchetelor unde sunt detaşaţi.

În raport de conţinutul O.U.G. nr. 74/2013, H.G. nr. 520/2013, prevederile C. proc. pen. (norme privind urmărirea penală şi probe), ale art. 1201 din Legea nr. 304/2004 întreg conţinutul protocolului extinde aceste norme dincolo de ipotezele la care se aplică.

Prin urmare motivarea instanţei de fond potrivit căreia "aşadar, acordarea de sprijin reciproc în privinţa informaţiilor şi constituirea de echipe comune nu este stabilită de art. 3 lit. c) din protocol în afara dispoziţiilor legale, ci este o modalitate de punere în aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 74/2013" nu poate fi primită tocmai pentru motivele enunţate mai sus.

Un alt argument că protocolul atacat extinde normele O.U.G. nr. 74/2013 îl reprezintă art. 15 din protocol care prevede: "Ministerul Public comunică într-un termen rezonabil soluţiile dispuse de unitatea de parchet".

Acest articol din protocol are dispoziţii imperative ce impun obligativitatea Ministerului Public de a comunica ANAF "soluţiile dispuse în interpretarea logico -juridică a acestui articol conduce la o singură concluzie, respectiv aceea că ANAF cenzurează activitatea/soluţiile date de parchet.

Prin procurori Ministerul Public are sarcina ca în faza de urmărire penală să administreze şi să aprecieze probele.

Aşadar, faza de urmărire penală ca parte a procesului penal (Decizia nr. 302/4 mai 2017, par. 44) este reglementată prin lege atât sub aspectul regulilor de competenţă cât şi a procedurii propriu zise de desfăşurare a acesteia.

Reglementarea competentelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă/regulă a statului de drept.

Prin încheierea acestui protocol Ministerul Public a încălcat art. 61 alin. 1 din Constituţie întrucât prin conţinutul protocolului s-a adăugat la lege.

Aşadar un act emis de către o autoritate publică care adaugă la lege este un act administrativ care are caracter normativ în sensul că naşte, modifică şi stinge raporturi juridice.

Art. 3 lit. c) din protocol prevede că "Pentru realizarea acestor obiective părţile vor avea în vedere constituirea de echipe comune care să procedeze, pe baza unor planuri de acţiune sub conducerea si coordonarea procurorilor, la valorificarea informaţiilor şi strângerea probelor privind comiterea unor infracţiuni.

Potrivit dispoziţiilor C. proc. pen. din 1968, în vigoare la data încheierii protocolului, cât şi a prevederilor noului C. proc. pen., urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală.

Din modul de formulare a textului analizat se înţelege că efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori şi reprezentanţii ai ANAF, cu nerespectarea separaţiei de competenţe între cele două structuri şi a rolului legal al fiecăruia în parte.

Prin urmare, de principiu, efectuarea actelor procesuale de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală şi nicidecum de alte organe exterioare acestora.

Textul aşa cum este redactat are un conţinut normativ larg care permite o preluare de către funcţionarii ANAF a competenţelor propriu- zise ale procurorului şi o afectare a sferei de competenţă a procurorului în legătură cu orice faptă penală referitoare la fraudele fiscale şi vamale în ceea ce priveşte probele.

De asemenea, este de domeniul evidenţei că, potrivit art. 3 lit. c) din protocol, echipele comune acţionează în baza unor planuri de acţiune pentru exercitarea competenţelor specifice ale părţilor.

Aceleaşi probleme se ridică şi în privinţa art. 3 lit. d) din protocol, potrivit căruia în realizarea obiectivelor părţile vor avea în vedere elaborarea şi derularea de acţiuni şi programe comune în vederea evaluării şi condiţiilor care favorizează şi generează infracţionalitatea în domeniu din care să rezulte premisele acţiunii în comun.

Toate aceste aspecte probează faptul ca atât protocolul cât şi motivarea instanţei de fond atunci când a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii au extins normele O.U.G. nr. 74/2013 dincolo de ipotezele la care se aplică.

3. Ignorarea unor norme legale incidente în cauză

În motivarea soluţiei atacate instanţa de fond a ignorat în totalitate existenţa şi prevederile H.G. nr. 520/2013, care prevăd atribuţiile ANAF, respectiv:

1. acordă, prin intermediul Direcţiei de combatere a fraudelor, suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare;

2. efectuează, prin intermediul Direcţiei de combatere a fraudelor, din dispoziţia procurorului:

(i) constatări tehnico-ştiinţifice care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii;

(ii) investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri;

(iii) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror. Totodată se arată că în art. 7 lit. A) pct. 23 din H.G. nr. 520/2013 se statuează: " colaborează, pe bază de protocol, cu autorităţile şi instituţiile publice sau orice alte entităţi cu atribuţii în aplicarea legii ori interesate de realizarea politicii de administrare fiscală şi vamală".

Interpretarea sistematica şi teleologică a art. 7 din H.G. nr. 520/2013 conduce la următoarele concluzii:

1) Legiuitorul secundar, acolo unde a apreciat că se impune elaborarea unei prevederi exprese referitoare la eventuale protocoale încheiate de ANAF cu alte instituţii sau autorităţi a făcut-o expressis verbis în art. 7 lit. A) pct. 23 (domeniul politicii de administrare fiscală şi vamală);

2) Dacă legiuitorul secundar ar fi ajuns la concluzia că este necesară încheierea unui protocol între ANAF şi Parchetul/ÎCCJ (domeniul faptelor de combatere a evaziunii) ar fi dispus-o printr-o prevedere expresă la art. 7 lit. D)-pct. b) din H.G. nr. 520/2013.

Prin ignorarea în totalitate a prevederilor H.G. nr. 520/2013 instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, iar motivarea potrivit căreia "Protocolul nu face altceva decât să asigure organizarea în concret a legii, iar prevederile legale stabilesc obligativitatea unei colaborări între cele două instituţii" nu poate fi primită.

În plus, instanţa de fond nu a menţionat în concret care sunt articolele din O.U.G. nr. 74/2013 în care se prevede obligativitatea colaborării între cele două părţi prin protocol.

Instanţa de fond a ignorant şi dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 24/2000 care prevăd: "Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora."

În cazul în care instanţa de fond ar fi făcut aplicarea prevederilor acestui articol ar fi constatat, fără putinţă de tăgada, că protocolul atacat încalcă atât dispoziţiile O.U.G. nr. 74/2013 cât şi ale H.G. nr. 520/2013.

3.2. Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicită admiterea recursului, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot a sentinţei recurate şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa naturii juridice de act administrativ a protocolului de cooperare interinstituţională la care se referă reclamantul şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

În motivare arată că în mod greşit prima instanţă a apreciat că protocolul în discuţie este un act administrativ.

Actul administrativ, prin definiţie, este un act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publica, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Or, protocoalele sunt acte de natură civilă, bilaterale sau multilaterale, prin care părţile semnatare stabilesc modalităţi de colaborare în baza prevederilor legale care le reglementează activitatea.

La încheierea unor protocoale de colaborare, autorităţile şi instituţiile publice nu acţionează în regim de putere publică, ci ca orice subiecte de drept civil.

Părţile semnatare ale unor protocoale se află pe poziţii de egalitate, între ele neexistând un raport de subordonare.

În consecinţa, protocoalele de colaborare încheiate de autorităţile şi instituţiile publice nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1 Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de pârât, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.2 Intimata-pârâtă ANAF, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, sentinţa recurată, fiind, în opinia sa, temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 4 august 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate de recurenţi şi a apărărilor formulate prin întâmpinări, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant A. a învestit instanţa de fond cu cererea de chemare în judecată a recurentului-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală solicitând anularea protocolului încheiat între pârâţi nr. 1684/28.11.2013, respectiv 8031/16.12.2013.

În esenţă, s-a arătat că prin încheierea acestui protocol, Ministerul Public s-a subrogat legiuitorului în materia obţinerii şi administrării probelor în procesul penal şi a emis un act legislativ simulat care a condus la situaţia în care justiţia se înfăptuieşte pe baza unui act care încalcă normele procedurale privind obţinerea şi administrarea probelor în procesul penal. Protocolul a adăugat la lege în sensul că a conferit ANAF competenţe în materia probelor din procesul penal. Ministerul Public are sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele. Faza de urmărire penală ca parte a procesului penal este reglementată prin lege atât sub aspectul regulilor de competenţă cât şi a procedurii propriu zise de desfăşurare a acesteia. Reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Prin încheierea acestui protocol Ministerul Public a încălcat art. 61(l) din Constituţie întrucât prin conţinutul protocolului s-a adăugat la lege.

Reclamantul a arătat că art. 3 lit. c) din protocol prevede că pentru realizarea acestor obiective părţile vor avea în vedere constituirea de echipe comune care să procedeze, pe baza unor planuri de acţiune sub conducerea şi coordonarea procurorilor, la valorificarea informaţiilor şi strângerea probelor privind comiterea unor infracţiuni. Potrivit dispoziţiilor C. proc. pen. din 1968, în vigoare la data încheierii protocolului, cât şi a prevederilor noului C. proc. pen., urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală. Din modul de formulare a textului analizat se înţelege că efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori şi reprezentanţii ANAF, cu nerespectarea separaţiei de competenţe între cele două structuri şi a rolului legal al fiecăreia în parte.

Textul aşa cum este redactat are un conţinut normativ larg care permite o preluare de către funcţionarii ANAF a competenţelor propriu-zise ale procurorului şi o afectare a sferei de competenţă a procurorului în legătură cu orice faptă penală referitoare la fraudele fiscale şi vamale în ceea ce priveşte probele. De asemenea, potrivit art. 3 lit. c) din protocol, echipele comune acţionează în baza unor planuri de acţiune pentru exercitarea competenţelor specifice ale pârâţilor. Mai mult, în art. 3 lit. i) se prevede detaşarea în cadrul unităţilor Ministerului Public a inspectorilor antifraudă din cadrul Direcţiei de Combatere a Fraudelor. Planurile de acţiune, pe baza cărora acţionează echipele comune, implică, astfel cum rezultă din denumirea lor, o poziţie concordantă şi decizională a entităţilor care au încheiat protocolul, ceea ce înseamnă că Ministerul Public a cedat o competenţă exclusivă a sa în ceea ce priveşte activitatea judiciară. Aceleaşi probleme se ridică şi în privinţa art. 3 lit. d) din protocol, potrivit căruia în realizarea obiectivelor părţile vor avea în vedere elaborarea şi derularea de acţiuni şi programe comune în vederea evaluării condiţiilor care favorizează şi generează infracţionalitatea în domeniu din care să rezulte premisele acţiunii în comun. Prin această prevedere se depăşesc competenţele ANAF, iar pe de altă parte, sintagma plan comun de acţiune denotă o implicare activă a ANAF în activitatea de înfăptuire a justiţiei penale.

Un alt aspect din protocolul atacat care încalcă în mod abuziv principiile generale ale procesului penal îl reprezintă faptul că ANAF este entitatea care furnizează probe într-un dosar penal (raporturi tehnice de constatare) după care se constituie în parte civilă. De asemenea, întreg capitolul II din protocol instituie raporturi contra legem. Astfel, inspectorii ANAF sunt detaşaţi la parchete, aceştia desfăşurând-şi activitatea sub autoritatea administrativă a conducătorului parchetului (art. 10) iar conducătorul parchetului are competenţa de a revoca inspectorii antifraudă (art. 13). Prin urmare prin aceste prevederi activitatea inspectorilor antifraudă îşi pierde caracterul independent şi imparţial în efectuarea rapoartelor tehnice. Deşi în activitatea de urmărire penală Ministerul Public are potrivit legii rolul preeminent, acesta a acceptat să cedeze o parte din competenţele sale legale şi chiar constituţionale către ANAF prin încheierea protocolului atacat şi să valorifice în cadrul procesului penal mijloacele de probă astfel obţinute.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de către recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte reţine că aceasta este nefondată, criticile recurentului-pârât referitoare la greşita respingere de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în considerarea caracterului actului dedus judecăţii subsumându-se motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către recurentul-pârât, Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se critică soluţia primei instanţe referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere că actul dedus judecăţii nu ar avea caracter de act administrativ, Înalta Curte apreciază că motivele dezvoltate de către recurent în susţinerea căii de atac sunt nefondate, întrucât, în mod neechivoc, acest protocol are natura unui act administrativ.

Înalta Curte reţine că acest protocol a fost încheiat între două autorităţi publice pentru organizarea în concret a dispoziţiilor art. 3 alin. (1), (3), (4) din O.U.G. nr. 74/2013, dând naştere aşadar unor raporturi juridice în regim de putere publică, neputând fi aşadar primite susţinerile recurentului-pârât potrivit cărora în cazul acestor acte prevalează natura civilă întrucât părţile semnatare se află pe poziţii de egalitate.

În acord cu argumentele instanţei de fond referitoare la modalitatea în care cele două autorităţi publice semnatare acţionează independent la încheierea protocolului, Înalta Curte, reţinând că manifestarea de voinţă a acestora a fost exprimată unilateral, constată că în mod legal Curtea de Apel a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâtul-recurent, astfel încât calea de atac exercitată în cauză este nefondată.

În privinţa recursului declarat de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine că acesta critică hotărârea primei instanţe, arătând că prin încheierea protocolului de colaborare dintre cei doi pârâţi au fost încălcate principiile competenţei constituţionale şi legale a organului emitent, respectiv respectării de către organul emitent a actelor normative cu forţă juridică superioară. Instanţa de control judiciar va înlătura acest motiv de recurs, reţinând că actul administrativ dedus judecăţii a fost încheiat în vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 74/2013 potrivit cărora:

"În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului:

a) constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii;

b) investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri;

c) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror."

De altfel, în cuprinsul protocolului sunt reluate integral atât dispoziţiile art. 3 alin. (4) şi ale art. 4 din actul normativ menţionat, aspect în raport cu care se poate constata că obiectivele protocolului menţionate de art. 2 nu pot fi considerate ca încălcând principiul forţei superioare a legii, respectiv a ordonanţei.

Criticile recurentului-reclamant potrivit cărora dispoziţiile atacate referitoare la extinderea normelor prevăzute de H.G. nr. 520/2013 şi ale celor cuprinse în C. proc. pen. prin încheierea protocolului sunt de asemenea nefondate întrucât nu se poate identifica în conţinutul acestuia nicio prevedere în baza căreia urmărirea penală s-ar realiza în comun de procurori şi reprezentanţii ANAF. Exclusiv în cuprinsul O.U.G. nr. 74/2013 este prevăzută participarea specialiştilor ANAF la întocmirea unor acte de urmărire penală, prevedere care nu echivalează însă cu elaborarea de către aceştia a actelor propriu-zise de urmărire penală, astfel încât susţinerile recurentului sunt nefondate.

Totodată, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 74/2013 care stabilesc că:

"(4) În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului:

a) constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii;

b) investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri;

c) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror".

În considerarea acestor reglementări nu poate fi reţinută o incompatibilitate legală între o eventuală constituire de parte civilă într-un proces penal de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi obligaţia pe care această autoritate publică o are în raport cu dispoziţiile legale menţionate anterior în privinţa efectuării unor acte de constatare ştiinţifică.

Susţinerile recurentului-reclamant referitoare la statutul inspectorilor antifraudă detaşaţi în cadrul Ministerului Public, în baza actului administrativ contestat, care ar fi caracterizat prin lipsa de independenţă în efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi ale celorlalte tipuri de investigaţii, sunt de asemenea nefondate, întrucât detaşarea acestor specialităţi se realizează potrivit dispoziţiilor art. 1201 din Legea nr. 304/2004 conform cărora:

"În cadrul parchetelor îşi pot desfăşura activitatea specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală."

Aşadar, detaşarea unor specialişti în cadrul instituţiei emitente a protocolului contestat dispusă în condiţiile legii de către persoanele cu atribuţii în acest sens, nu poate aduce atingere imparţialităţii în realizarea activităţilor prevăzute de dispoziţiile O.U.G. nr. 74/2013.

Înalta Curte nu va reţine nici criticile recurentului-reclamant referitoare la nelegalitatea dispoziţiilor art. 15 din actul administrativ contestat prin care se stabileşte comunicarea de către pârâtul-intimat Ministerul Public către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Antifraudă Fiscală a soluţiilor dispuse de unitatea de parchet în situaţia în care sesizarea s-a efectuat de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, întrucât nicio dispoziţie legală în vigoare nu interzice o asemenea măsură, cu atât mai mult cu cât autorul sesizării are dreptul de a fi informat asupra modalităţii de soluţionare a acesteia.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că prin încheierea actului administrativ contestat nu au fost încălcate nici dispoziţiile O.U.G. nr. 74/2003, ale H.G. nr. 520/2013 sau ale Legii nr. 304/2004, ci au fost puse coroborat şi efectiv în aplicare textele legale menţionate anterior, urmând a fi înlăturate criticile formulate în acest sens.

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate

Faţă de aceste considerente şi în raport de prevederile art. 496 din C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât invocată de recurentul-reclamant şi va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât invocată de recurentul-reclamant.

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. şi de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 633 din 21 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 decembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.