Tax authority's precautionary account freeze annulled; High Court upholds ruling, awards company costs.

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin contestaţia împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii seria x/12.05.2020 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei emise de ANAF şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea măsurilor asigurătorii instituite de ANAF.

A solicitat şi obligarea ANAF la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă pentru judecarea prezentei cereri.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1168 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/12.05.2020 şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.504 RON.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii formulată de A. S.R.L. ca neîntemeiată

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. afirmă recurenta că prin necomunicarea înscrisurilor anexate răspunsului la întâmpinare, precum şi necomunicarea răspunsului la întâmpinare depus de intimata-reclamantă i s-a creat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei.

Tot în cadrul acestui motiv de casare arată recurenta şi faptul că instanţa de judecată a omis să verifice dacă acţiunea a fost depusă în termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/12.05.2020 încălcând astfel principiul rolului activ al judecătorului.

Pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată recurenta că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Astfel, se susţine că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că singurul organ competent să dispună blocarea/indisponibilizarea fondurilor reclamantei este Preşedintele ANAF prin ordin emis în condiţiile art. 19 şi care poate fi contestat potrivit art. 19 alin. (5) din O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancţiunilor internaţionale.

Afirmă în acest sens recurenta că instanţa de fond s-a aflat în eroare cu privire la cele două proceduri administrative, respectiv procedura blocării fondurilor şi resurselor economice prevăzute de O.U.G. nr. 202/2008 şi procedura confiscării unor bunuri sau sume de bani provenite din săvârşirea unei contravenţii.

După o prezentare amplă a situaţiei de fapt, arată recurenta că instanţa de fond la pronunţarea sentinţei a avut în vedere doar susţinerile reclamantei şi prevederile legale invocate de aceasta, fără să efectueze o analiză temeinică a înscrisurilor din dosar şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Susţine recurenta că societatea intimată a fost sancţionată contravenţional pentru săvârşirea faptei prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 202/2008 care reglementează ca şi contravenţie fapta de a nu respecta obligaţia prevăzută la art. 24 alin. (1), dacă fapta nu constituie infracţiune, contravenţie pentru a cărei sancţiune se aplică amenda cuprinsă între 10.000 RON şi 30.000 RON şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie.

Prin procesul-verbal încheiat de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală s-a dispus sancţiunea contravenţională a amenzii cât şi măsura confiscării, măsură dispusă în mod legal de către organul de control. Invocă în acest sens dispoziţiile art. 16 lit. e) din Capitolul III din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2546/05.09.2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, dispoziţii care prevăd că organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepţional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situaţii:

"e) în situaţia în care a fost aplicată sancţiunea amenzii contravenţionale sau a confiscării contravalorii bunurilor ori a altor sume".

Sunt invocate de către recurentă şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, procedura confiscării unor bunuri sau sume de bani provenite din săvârşirea unei contravenţii, care prevăd că ulterior rămânerii definitive a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor bunurile confiscate intră în proprietatea privată a statului.

În raport de aceste argumente afirmă recurenta că procedura confiscării unor bunuri sau sume de bani provenite din săvârşirea unei contravenţii (aplicabilă cauzei dedusă judecăţii) este diferită de cea reglementată de O.U.G. nr. 202/2008.

În plus, susţine recurenta că procesul-verbal încheiat de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală a fost menţinut de Judecătoria Sector 1 prin sentinţa civilă nr. 7807/02.11.2020 în dosarul nr. x/2020.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţine recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţine în acest sens că în temeiul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege întemeiată pe constatări complete asupra împrejurărilor edificatoare în cauză.

Aşadar, apreciază recurenta că pentru luarea măsurilor asiguratorii este suficient să se constate pericolul sustragerii/risipirii patrimoniului debitoarei cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreuneia dintre evenimentele precizate anterior: nu există nicio dispoziţie în textul legal ce reglementează măsurile asiguratorii care să prevadă obligativitatea organului de control de a proba sau de a aduce dovezi în sensul că intimata-contestatoare se sustrage, îşi ascunde sau îşi risipeşte patrimoniul fiind suficient să se constate pericolul, astfel că în mod legal organul fiscal a apreciat că există un pericol raportat la natura tranzacţiilor comerciale încheiate de contestatoare precum şi la valoarea considerabilă a prejudiciului estimat.

Afirmă recurenta că potrivit Capitolului III pct. 17 din Anexa nr. 1 la Ordinul preşedintelui ANAF nr. 2546/2006 privind Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii privind Codul de procedură fiscală pentru a justifica instituirea măsurilor asigurătorii organul de control trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

După ce se reia şi pentru acest motiv de casare prezentarea situaţiei de fapt, arată recurenta că la data întocmirii procesului-verbal de contravenţie a fost emis Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii nr. x/12.05.2020 şi Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/12.05.2020 documente în baza cărora a fost aprobată şi instituită măsura asiguratorie asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare, măsură ce a fost instituită în vederea asigurării disponibilităţilor necesare punerii în executare a titlului executoriu emis de către Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, respectiv procesul-verbal de contravenţie nr. x/12.05.2020 şi nicidecum pentru blocarea fondurilor sau a resurselor economice care se aflau în proprietatea contribuabilului A. S.R.L..

După ce sunt redate dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008 şi dispoziţiile art. 2 lit. b) din acelaşi act normativ arată recurenta că eventuala incidenţă a demersurilor privind blocarea fondurilor sau resurselor economice ale societăţii A. S.R.L. şi implicit aplicabilitatea normelor speciale prevăzute la Capitolul IV din O.U.G. nr. 202/2008 presupune ca societatea verificată să facă obiectul unei sancţiuni contravenţionale internaţionale, şi reiterează faptul că societatea intimată a fost sancţionată contravenţional pentru săvârşirea faptei prevăzută la art. 26 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 202/2008 ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei legale prevăzută la art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ de a înştiinţa de îndată autorităţile competente situaţiile în care intră într-un raport juridic faţă de orice bun care face obiectul unei sancţiuni contravenţionale.

Este evident faptul că instanţa de judecată s-a pronunţat pentru o situaţie (emitere ordin de blocare a fondurilor prevăzut la art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008) care nu are legătură cu obiectul cauzei (emitere Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii privind asigurarea recuperării unor debite fiscale provenite din aplicarea unor sancţiuni contravenţionale prevăzute la art. 26 din O.U.G. nr. 202/2008).

Cu referire la cel de-al doilea motiv în baza căruia instanţa de judecată a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii contestată arată recurenta că acesta a constat în lipsa elementelor necesare motivării dispunerii acestora, şi susţine că acest motiv nu poate fi avut în vedere în raport de conţinutul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii în care s-a menţionat o descriere succintă a faptei contravenţionale, împrejurarea că societatea nu are împuternicit legal care poate fi contactat, din consultarea bazelor de date ale Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate rezultă că societatea nu deţine active patrimoniale, iar din analiza situaţiilor financiare depuse de societate până la data verificării s-a constatat că societatea nu are înregistrate în contabilitate imobilizări corporale şi necorporale, situaţie faţă de care apreciază recurenta că sunt menţionate elemente ce motivează pericolul de sustragere, periclitare sau îngreunare a colectării aşa cum este stipulat la art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Ca motiv suplimentar al dovedirii existenţei pericolului de a se sustrage de la urmărire arată recurenta că menţinerea măsurilor asiguratorii se impune şi prin prisma creşterii semnificative a probabilităţii ca partenerii societăţii să nu îşi asume riscul reputaţional de a mai intra în relaţii cu intimata fiind astfel create premisele unei solvabilităţi reduse a acestei entităţi juridice atât în raport cu achitarea sumelor de plată subsecvente procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor cât şi a altor obligaţii ulterioare.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, arată în esenţă că recursul este nefondat susţinând că necomunicarea actelor depuse de către aceasta odată cu răspunsul la întâmpinare nu a adus nicio vătămare recurentei, câtă vreme aceste acte erau depuse la dosar încă din luna septembrie 2020, recurenta având obligaţia de a efectua demersurile necesare studierii dosarului.

Se arată, de asemenea, că recurenta cu rea-credinţă încearcă să creeze o confuzie între procedura confiscării şi procedura măsurilor asiguratorii, Decizia atacată reprezintă o măsură asiguratorie şi nu de confiscare.

Nu a existat nicio confuzie în ceea ce priveşte procedura de blocare a fondurilor, Decizia emisă de ANAF având strict natura unei măsuri de blocare (măsură asiguratorie) iar nu de confiscare care intervine numai la un moment ulterior, după rămânerea definitivă a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, iar prima instanţă în mod corect a constatat că procedura de blocare a fondurilor prevăzută de O.U.G. nr. 202/2008 are o natură specială (derogatorie) faţă de prevederile dreptului comun (Codul de procedură fiscală) referitoare la instituirea de măsuri asiguratorii. Fiind în ipoteza specială a sancţiunilor internaţionale, O.U.G. nr. 202/2008 va avea prevalenţă asupra dreptului comun reprezentat de Codul de procedură fiscală.

Situaţia intimatei-reclamante este una specială prin raportare la dreptul comun reprezentat de dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală respectiv măsura de indisponibilizare temporară a sumelor intimatei s-a realizat în contextul unor pretinse încălcări a normelor în materie de sancţiuni internaţionale - caz în care dispoziţiile O.U.G. nr. 202/2008 prevăd faptul că orice măsură de blocare a sumelor în legătură cu pretinsele încălcări ale sancţiunilor internaţionasle urmează a se lua doar de către Preşedintele ANAF nu şi de către Direcţia Generală Antifraudă Fiscală.

Şi în ce priveşte ultimul motiv de recurs afirmă intimata că este nefondat având în vedere că acesta nu a fost motivat în conformitate cu cerinţele legii - art. 213 Codul de procedură fiscală, iar instanţa de fgond în mod correct a reţinut nulitatea acestui act administrativ fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor arătate, a apărărilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii seria x/12.05.2020 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiate criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, reţinând, în principal, necompetenţa Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală de a emite Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii seria x/12.05.2020.

A arătat în acest sens, instanţa de fond, împrejurarea că reclamanta a fost sancţionată pentru săvârşirea faptei contravenţionale prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 202/2002, constând în nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 24 alin. (1), respectiv a obligaţiei de a nu îndeplini nicio operaţiune faţă de bunul respectiv şi de a înştiinţa de îndată autorităţile competente în conformitate cu art. 7 şi art. 18 din aceeaşi ordonanţă, situaţie faţă de care a stabilit că sunt aplicabile cauzei normele speciale arătate, respectiv Capitolul IV din O.U.G. nr. 202/2002, care prevede condiţiile şi procedura blocării fondurilor sau a resurselor economice, şi nu dispoziţiile generale prevăzute de art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Sub aspectul reliefat, Înalta Curte împărtăşeşte raţionamentul judecătorului fondului, potrivit căruia singura modalitate prin care i se puteau bloca fondurile sau resursele economice era cea prevăzută de dispoziţiile art. 19 şi următoarele din O.U.G. nr. 202/2008, şi nu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, de la care acestea derogă, în raport de faptul că sancţiunea aplicată intimatei-reclamante s-a datorat nerespectării art. 2 alin. (2) din Decizia 2014/512/PESC a Consiliului Uniunii Europene privind măsuri restrictive având în vedere operaţiunile Rusiei de destabilizare a situaţiei în Ucraina şi art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancţiunilor internaţionale.

Prin primul motiv de recurs se arată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere dacă, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, argumentat de faptul că instanţa nu a dispus comunicarea înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă şi nici a răspunsului la întâmpinare depus de către aceasta, astfel că i s-a creat recurentei o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate.

Acest motiv de casare include în conţinutul său toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de casare, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare de la pct. 5 poate viza cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, începând de la neregulata citare a uneia dintre părţi şi continuând cu nesemnarea cererii reconvenţionale, nesemnarea minutei de către judecători, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc. Acesta este destinat să valorizeze atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor de ordine privată, legea nefăcând nicio distincţie în această privinţă. Casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru acest motiv de recurs se poate obţine însă în mod diferit, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

Observând motivul de casare invocat, respectiv necomunicarea înscrisurilor şi a răspunsului la întâmpinare depuse de intimata-reclamantă, constată Înalta Curte caracterul nefondat al acestora.

Sub acest aspect, este de observat, prioritar, faptul că nu s-a arătat de către recurentă care este vătămarea produsă prin necomunicarea nici a înscrisurilor depuse de reclamantă ca anexă la actul procedural - răspuns la întâmpinare şi nici a răspunsului la întâmpinare.

Observă, de asemenea, Înalta Curte că înscrisurile a căror necomunicare se invocă au fost depuse de către intimată ca anexă la răspunsul la întâmpinare încă din data de 14 septembrie, acestea fiind declaraţie martor emisă la data de 11 septembrie 2019 şi copie carte identitate a reprezentatului legal B., înscrisuri ce nu au fost avute în vedere de instanţa de fond la soluţionarea cauzei, situaţie în care recurentei nu s-a produs nicio vătămare.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte necomunicarea răspunsului la întâmpinare depus de către intimata-reclamantă, Înalta Curte are în vedere că în conformitate cu dispoziţiile art. 201 alin. (2) teza finală C. proc. civ. "Pârâtul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei", normă juridică în raport de care motivul de recurs este nefondat.

În atare situaţie, revenea obligaţia recurentei efectuarea demersurilor necesare în vederea studierii atât a răspunsului la întâmpinare cât şi a înscrisurilor anexate acestuia.

Nu în ultimul rând Înalta Curte reţine şi faptul că soluţionarea cauzei nu a avut loc la primul termen de judecată, aşa cum în mod eronat susţine recurenta. Observând înscrisurile cauzei, Înalta Curte reţine că la primul termen de judecataă cauza a fost amânată pentru lipsă de procedură cu recurenta - Încheierea de şedinţă din data de 28 septembrie 2020, astfel că susţinerea recurentei este nefondată.

Prin urmare, observă Înalta Curte că recurenta-pârâtă nu a invocat şi nici nu a dovedit o vătămare procesuală din perspectiva necomunicării înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă, în lipsa acestor dovezi este evident că nu intervine nulitatea necondiţionată a actului de procedură, iar vătămarea trebuie dovedită în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată recurenta că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, înţelegând să circumscrie acestui motiv de recurs împrejurarea că instanţa de fond s-a aflat în eroare cu privire la cele două proceduri administrative, respectiv procedura blocării fondurilor şi resurselor economice prevăzute de O.U.G. nr. 202/2008 şi procedura confiscării unor bunuri sau sume de bani provenite din săvârşirea unei contravenţii, situaţie în raport de care, în mod eronat, a reţinut că Direcţia Generală Antifraudă Fiscală nu are competenţa să emită decizia, singurul organ competent să dispună blocarea/indisponibilizarea fondurilor reclamantei fiind Preşedintele ANAF prin ordin emis în condiţiile art. 19 şi care poate fi contestat potrivit art. 19 alin. (5) din O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancţiunilor internaţionale.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, fiind afectată de viciu nelegalităţii hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Astfel, din analiza hotărârii judecătoreşti atacate cu recurs în prezenta cauză, reiese cu prisosinţă că prima instanţă, în urma verificării legalităţii actului administrativ atacat a motivat soluţia adoptată prin raportare la normele speciale incidente cauzei, astfel că sub acest aspect critica recurentei nu poate fi primită, neexistând în cuprinsul hotărârii recurate motive străine de natura cauzei.

Observă Înalta Curte că în mod corect a procedat instanţa de fond aplicând norma specială - O.U.G. nr. 202/2008 având în vedere, pe de o parte, că sancţiunea a fost aplicată în baza acestui act normativ, iar pe de altă parte, că acesta conţine norme speciale, derogatorii de la dreptul comun prin care se aduc la îndeplinire sancţiunile dispuse.

Dreptul civil român porneşte de la două principii fundamentale în interpretarea şi delimitarea domeniului de aplicare a legii generale şi, respectiv, a legii speciale: specialia generalibus derogant şi generalia specialibus non derogant.

Consecinţa acestor principii de interpretare este aceea că ori de câte ori există dispoziţii legale speciale ce reglementează o materie dată este înlăturată de la aplicare legea generală care reglementează aceeaşi materie, legea generală putând fi aplicată doar în completare, pentru acele aspecte ce au scăpat reglementării speciale.

Neaplicarea legii generale pentru ipoteze legale cuprinse în dispoziţii speciale este o regulă de drept ce rezultă din aplicarea în practică a celor două principii enunţate anterior. Ca atare, nu este necesară înlăturarea expresă de la aplicare a legii generale, prin dispoziţii incluse în legea specială, după cum nu este necesară nici pronunţarea unor decizii în interesul legii care să lămurească expres problema raportului dintre legea generală şi legea specială, întrucât principiile de drept - fie că sunt incluse sau nu sunt incluse într-o reglementare expresă - se impun părţilor şi interpretului întocmai ca legea, dată fiind natura lor juridică de reguli fundamentale ale unui sistem de drept.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că problema de drept supusă atenţiei judecătorului de la fond priveşte raportul dintre legea specială şi, respectiv, legea generală în materia procedurii de blocare a fondurilor sau a resurselor economice în cazul sancţiunilor internaţionale dat fiind faptul că, în acest domeniu, art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008 cuprinde o reglementare specială a acestei proceduri de blocare a fondurilor sau a resurselor economice care se află în proprietatea, sunt deţinute sau se află sub controlul, direct sau indirect, al persoanelor fizice sau juridice care au fost identificate ca fiind persoane sau entităţi desemnate.

În speţă, intimata-reclamantă a solicitat instanţei de judecată anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă de recurentă cu motivarea că recurenta ANAF - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală nu era competentă să dispună blocarea fondurilor subscrisei, aceasta putând fi dispusă numai prin Ordin al Preşedintelui ANAF.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse anterior şi având în vedere că nulitatea Deciziei emisă de recurentă a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte nu poate reţine motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată face referire la O.U.G. nr. 202/2008, şi nu la dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală, astfel încât ar cuprinde motive străine de natura pricinii.

Referirea instanţei de fond la dispoziţiile O.U.G. nr. 202/2008 s-a făcut tocmai pornind de la raportul dintre această lege specială O.U.G. nr. 202/2008 şi legea generală Codul de procedură fiscală.

De altfel, judecătorul era obligat faţă de existenţa dublei reglementări, specială şi generală, şi faţă de principiul specialia generalibus derogant, să analizeze şi să stabilească norma de drept aplicabilă în speţă prin manifestarea unui rol activ, conform art. 22 C. proc. civ.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Faţă de considerentele anterior expuse rezultă că motivele de recurs ce vizează faptul că în mod eronat a stabilit instanţa de fond că Direcţia Generală Antifraudă Fiscală nu are competenţa să emită decizia, precum şi cele ce vizează faptul că instanţa de fond s-a aflat în eroare cu privire la cele două proceduri administrative, respectiv procedura blocării fondurilor şi resurselor economice prevăzute de O.U.G. nr. 202/2008 şi procedura confiscării unor bunuri sau sume de bani provenite din săvârşirea unei contravenţii nu pot fi primite, instanţa de fond aplicând în mod corect normele speciale prevăzute de O.U.G. nr. 202/2008.

Reţine Înalta Curte că prin susţinerile sale, recurentul face o confuzie între procedura confiscării şi procedura măsurilor asiguratorii în încercarea sa de a înlătura de la aplicare dispoziţiile legii speciale O.U.G. nr. 202/2008.

Analizând dispoziţiile O.U.G. nr. 202/2008 constată Înalta Curte că prin dispoziţiile art. 19 şi următoarele a fost reglementată procedura de efectuare a măsurilor de blocare a fondurilor sau a resurselor economice, măsuri ce se dispun ca urmare a săvârşirii faptelor reglementate de acelaşi act normativ şi prin care se aduc la îndeplinire sancţiunile luate. În cauză, Decizia emisă de recurentă reprezintă modalitatea de punere în executare a măsurii confiscării şi drept urmare are natura unei măsuri de blocare, de interzicere a folosirii sumei de bani (măsură asigurătorie), iar nu de confiscare, de luare efectivă a sumei de bani.

Analizând actele aflate la dosarul cauzei Înalta Curte constată ca atât procesul-verbal de contravenţie cât si referatul justificativ al dispunerii măsurilor asiguratorii şi Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii au fost emise în aceeaşi zi - 12 mai 2020, ceea ce denotă intenţia clară a organului fiscal de a pune în executare măsurile luate prin procesul-verbal de contravenţie încheiat.

Întrucât în cauză există norme speciale de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin procesul-verbal de contravenţie întocmit, în baza principiului specialia generalibus derogant, măsura de blocare a fondurilor sau a resurselor economice care se află în proprietatea, sunt deţinute de sau se află sub controlul, direct sau indirect, al persoanelor fizice sau juridice care au fost identificate ca fiind persoane sau entităţi desemnate, trebuia dispusă prin Ordin al preşedintelui ANAF aşa cum impunea norma specială art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008 acesta reprezentând mijlocul procedural de aducere la îndeplinire a sancţiunii dispuse prin procesul-verbal de contravenţie încheiat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, observă Înalta Curte caracterul nefondat al acestuia.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente cauzei şi a principiilor ce guvernează dreptul roman.

Prin intermediul acestui motiv de recurs s-a criticat hotărârea atacată sub aspectul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 213 Codul de procedură fiscală, pe de o parte, iar pe de altă parte, că instanţa de judecată s-a pronunţat pentru o situaţie (emitere ordin de blocare a fondurilor prevăzut la art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008) care nu are legătură cu obiectul cauzei (emitere Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii privind asigurarea recuperării unor debite fiscale provenite din aplicarea unor sancţiuni contravenţionale prevăzute la art. 26 din O.U.G. nr. 202/2008).

În ce priveşte prima critică, Înalta Curte constată că potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Caracterul excepţional al măsurii este menţionat şi în Ordinul A.N.A.F. nr. 2546/2016 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, care statuează:

"16. Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepţional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (...). 17. În situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, situaţiilor financiare, declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii."

Sintagma "în cazuri excepţionale" confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepţie, iar nu una de drept comun. Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa.

Astfel, constată Înalta Curte că măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa respectivă. Însuşi legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepţional:

"atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepţie avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiţii, trebuie să existe date certe, susţinute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenţei pericolului că debitorul se sustrage, sau îşi ascunde ori îşi risipeşte patrimoniul.

Textul de lege anterior menţionat stabileşte în mod clar că instituirea măsurilor asigurătorii este "una excepţională" şi poate fi luată numai în ipoteza în care "există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Organul fiscal nu a probat, prin date obiective, pericolul că debitorul s-ar putea sustrage, ar putea ascunde ori şi-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, organul fiscal neinvocând şi nedovedind nicio situaţie concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiţia prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenţei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului reclamantului.

Cât priveşte critica referitoare la faptul că "instanţa de judecată s-a pronunţat pentru o situaţie (emitere ordin de blocare a fondurilor prevăzut la art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008) care nu are legătură cu obiectul cauzei (emitere Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii privind asigurarea recuperării unor debite fiscale provenite din aplicarea unor sancţiuni contravenţionale prevăzute la art. 26 din O.U.G. nr. 202/2008)" constată instanţa de recurs eroarea în care se află recurenta care face o confuzie între cele două proceduri.

Observând Procesul-verbal de contravenţie nr. x întocmit la data de 12.05.2020 se constată că recurenta ANAF - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală a reţinut:

"Urmare a controlului operativ şi inopinat efectuat în data de 12.05.2020 la societatea A. S.R.L. s-a constatat faptul că în data de 06.08.2019 şi 09.08.2019 prin contul curent deschis la C. S.A., societatea a încasat de la D. sumele 577.746,06 Euro (...) şi 2.407.215,32 Euro (...) ambele referitoare la contractul x încheiat între părţi având ca obiect furnizarea de către partea română a 32 de sisteme radio.

Operaţiunile de intermediere cu aceste produse intră sub incidenţa Deciziei 2014/512/PESC a Consiliului Uniunii Europene privind măsuri restrictive având în vedere acţiunile Rusiei de destabilizare a situaţiei din Ucraina."

Faţă de menţiunile cuprinse în procesul-verbal de contravenţie încheiat este fără tăgadă că intimata-reclamantă a fost sancţionată pentru nerespectarea art. 2 alin. (2) lit. a) din Decizia 2014/512/PESC a Consiliului Uniunii Europene privind măsuri restrictive având în vedere operaţiunile Rusiei de destabilizare a situaţiei în Ucraina şi art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancţiunilor internaţionale, astfel că singura modalitate prin care i se puteau bloca fondurile sau resursele economice era cea prevăzută de dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008 prin care este reglementată procedura de blocare a fondurilor sau a resurselor economice.

Conform acestei proceduri blocarea fondurilor sau a resurselor economice se realizează prin ordin al preşedintelui ANAF şi nu prin Decizie de instituire a măsurilor asigurătorii, situaţie faţă de care actul normativ aplicabil cauzei este O.U.G. nr. 202/2008 şi nu art. 213 Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală împotriva sentinţei nr. 1168 din 09 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Obligă recurenta la plata, în favoarea intimatei reclamante, a sumei de 9.714,60 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2021.