Scope of provisional right to operate distance gambling and start date of authorization under Law 124/2015 vs. O.U.G. 77/2009

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc a solicitat următoarele:

- anularea în parte a Deciziei nr. 2527/29.09.2015 privind taxele aferente dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă, până la 31 decembrie 2015, emise de Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere în ceea ce priveşte menţiunea din Anexa 1, Punctul 1 din decizie în sensul că dreptul de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă este acordat din data de 01 octombrie 2015 până la 31 decembrie 2015;

- obligarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc la reemiterea Anexei 1 la Decizia nr. 2527/29.09.2015 în care să se precizeze că dreptul de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă a fost acordat începând cu data de 10 septembrie 2015, data efectuării plăţii sumelor calculate în cuprinsul Deciziei sau începând cu prima zi după expirarea perioadei de 90 de zile reglementate de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 (11 septembrie 2015);

- anularea Deciziei nr. 38649/DGAJN/SASBC/02.12.2015 emise de Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere privind soluţionarea plângerii prealabile formulate împotriva Deciziei nr. 2527/29.09.2015;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3917 din 07 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea promovată de reclamantă ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că, în ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinerile instanţei de fond nu pot fi calificate drept veritabile considerente prin prisma faptului că nu aparţin instanţei de fond, ci sunt doar reproduceri fidele ale afirmaţiilor expuse de intimată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Recurenta a menţionat faptul că instanţa de fond nu a dezvoltat o motivare proprie a hotărârii atacate, ci a preluat mecanic apărările şi susţinerile intimatei incluse în întâmpinare, nu a întreprins o minimă verificare în ceea ce priveşte corectitudinea acestora, iar nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului pricinii.

În ceea ce priveşte natura juridică a răspunsului ONJN la plângerea prealabilă, a arătat recurenta că acest răspuns produce efecte juridice şi comportă toate trăsăturile unui act administrativ cu caracter individual. Astfel, efectul juridic principal constă în menţinerea vătămării produse ca urmare a emiterii deciziei atacate şi Anexei 1 aferente în neconcordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile. Recurenta a invocat faptul că prin jurisprudenţa recentă a Curţii de apel Bucureşti s-a susţinut aceeaşi optică privind caracterul de act administrativ al răspunsului la plângerea prealabilă şi că procedura plângerii prealabile are caracter obligatoriu, reprezentând o condiţie de admisibilitate a acţiunii. În concluzie, a arătat recurenta că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte caracterul autonom al dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă, a menţionat recurenta că, analizând prevederile art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015 se poate observa că niciuna dintre condiţiile de acordare a dreptului provizoriu de operare nu impune ca operatorul să obţină acest drept de operare sau o licenţă/autorizaţie de la ONJN până la 31.12.2015. Momentul naşterii dreptului ar trebui să fie determinat prin prisma scopului pentru care a fost edictată Legea nr. 124/2015, acela de a oferi posibilitatea operatorilor de a-şi continua activitatea neîntrerupt până la obţinerea licenţei şi autorizaţiei necesare.

Astfel, dreptul provizoriu de operare este un drept special, autonom şi temporar, acordat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 124/2015, iar nu în condiţiile de drept comun ale O.U.G. nr. 77/2009; totodată, acesta este acordat prin îndeplinirea condiţiilor limitativ prevăzute de art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015, iar nu în baza condiţiilor necesare pentru obţinerea licenţei/autorizaţiei.

Dreptul provizoriu de operare nu a fost acordat în baza unei licenţe/autorizaţii, ci ca urmare a îndeplinirii de către recurentă a condiţiilor prevăzute de lege şi recunoscute prin Decizia nr. 2527/29.09.2015. În aceste condiţii, a apreciat recurenta că art. 12 şi art. 14 din O.U.G. nr. 77/2009 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cazul dreptului provizoriu de operare şi nu pot constitui fundamentul menţiunilor cuprinse în Anexa 1 pct. 1 a Deciziei nr. 2527/29.09.2015.

A mai arătat recurenta că scopul dreptului provizoriu de operare nu este acela de a amâna posibilitatea operării, ci tocmai de a asigura continuitatea activităţii pentru o perioadă limitată de timp, astfel că nu se justifică extinderea unui text de lege aplicabil strict în ipotezele de licenţiere/autorizare prevăzute de O.U.G. nr. 77/2009 în cazul dreptului provizoriu de operare. În realitate, Decizia ONJN este de imediată aplicare, rezultând că recurenta a obţinut dreptul provizoriu de operare de la 10.09.2015, data la care condiţia menţionată în art. II alin. (7) lit. g) din Legea nr. 124/2015 a fost îndeplinită şi a devenit efectivă la 11.09.2015, moment în care perioada de tranziţie a expirat.

A mai invocat recurenta faptul că prima instanţă a reţinut în mod eronat că nu s-a demonstrat, în concret, afirmaţia privind pretinsa neconformitate a dispoziţiilor legislaţiei din domeniul jocurilor de noroc cu dispoziţiile art. 49 şi 56 TFUE.

Prin aplicarea incoerentă a măsurilor legislative care au creat o aşteptare legitimă operatorilor în privinţa dreptului de a-şi exercita activitatea în mod legal, prin crearea unor discrepanţe între actele emise de autoritate impunând un regim de insecuritate juridică pe de o parte şi de tratament discriminatoriu între operatori, pe de altă parte, pârâta a creat un obstacol insurmontabil în calea liberei prestări a serviciilor, astfel cum aceasta este recunoscută de TFUE.

Prin lipsa de previzibilitate şi transparenţă pentru operatorii de jocuri de noroc care au parcurs procedurile pentru recunoaşterea dreptului provizoriu de operare, pârâta a încălcat principiul proporţionalităţii restricţiilor la prestarea serviciilor.

A apreciat recurenta că însăşi nerecunoaşterea licenţei obţinute într-un alt stat membru, acompaniată de condiţiile restrictive impuse de autorităţile naţionale care fac imposibilă exercitarea libertăţii de prestare a serviciilor reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de art. 56 din TFUE.

În ceea ce priveşte lipsa caracterului normativ al Ordinului ONJN nr. 148/24.06.2015, a arătat recurenta că instanţa de fond a interpretat eronat prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi că ordinele preşedintelui ONJN produc efecte de reglementare doar în măsura în care acestea au intrat în vigoare prin modalitatea publicării în Monitorul Oficial al României. Totodată, în măsura în care s-ar accepta teza că ordinul este un act administrativ supus comunicării, ar fi fost necesar ca instanţa de fond să solicite emitentului ordinului să depună la dosar probe pentru a demonstra faptul că actul a fost efectiv comunicat.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat

- anularea în parte a Deciziei nr. 2527/29.09.2015 privind taxele aferente dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă, până la 31 decembrie 2015, emise de Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere în ceea ce priveşte menţiunea din Anexa 1, Punctul 1 din decizie în sensul că dreptul de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă este acordat din data de 01 octombrie 2015 până la 31 decembrie 2015;

- obligarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc la reemiterea Anexei 1 la Decizia nr. 2527/29.09.2015 în care să se precizeze că dreptul de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă a fost acordat începând cu data de 10 septembrie 2015, data efectuării plăţii sumelor calculate în cuprinsul Deciziei sau începând cu prima zi după expirarea perioadei de 90 de zile reglementate de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 (11 septembrie 2015);

- anularea Deciziei nr. 38649/DGAJN/SASBC/02.12.2015 emise de Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere privind soluţionarea plângerii prealabile formulate împotriva Deciziei nr. 2527/29.09.2015;

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Criticile recurentei-reclamante A., subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

Astfel, sentinţa recurată cuprinde în motivare argumentele care au fundamentat soluţia pronunţată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi respectiv, a apărărilor formulate de părţi pe parcursul procesului şi a înlăturat, motivat, afirmaţiile aduse de către reclamantă cu privire la nelegalitatea actelor administrative contestate, instanţa de fond analizând în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că este nefondată acţiunea cu care a fost învestită.

Împrejurarea că în cuprinsul considerentelor s-a preluat din susţinerile pârâtului, redate în conţinutul întâmpinării, nu reprezintă o necercetare în fond a cauzei în sensul celor afirmate de recurentă, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea sentinţei, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Astfel, deşi se confirmă susţinerile părţii referitoare la corespondenţa paragrafelor, se constată că acestea cuprind prezentarea cadrului normativ şi conţinutul actelor administrative, sentinţa cuprinzând şi raţionamentul propriu al judecătorului cu privire la motivele de nelegalitate invocate de reclamantă.

În contextul arătat, prima instanţă a examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, iar împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că şi acesta este neîntemeiat.

O primă critică formulată de recurentă priveşte stabilirea în mod greşit de către instanţa de fond a naturii juridice a răspunsului ONJN la plângerea prealabilă, arătând recurenta că efectul juridic principal constă în menţinerea vătămării produse ca urmare a emiterii deciziei atacate şi Anexei 1 aferente în neconcordanţă cu dispoziţiile legale aplicabile.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat în mod corect prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reţinând că Decizia nr. 38649/DGAJN/SASBC/02.12.2015 nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi de drept administrativ, ci doar menţine efectele actului administrativ împotriva căruia a fost formulată plângerea prealabilă, astfel că nu are natura juridică a unui act administrativ.

Recurenta a mai invocat faptul că din prevederile art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015 rezultă că niciuna dintre condiţiile de acordare a dreptului provizoriu de operare nu impune ca operatorul să obţină acest drept de operare sau o licenţă/autorizaţie de la ONJN până la 31.12.2015. A apreciat recurenta că momentul naşterii dreptului ar trebui să fie determinat prin prisma scopului pentru care a fost edictată Legea nr. 124/2015, acela de a oferi posibilitatea operatorilor de a-şi continua activitatea neîntrerupt până la obţinerea licenţei şi autorizaţiei necesare. Astfel, în opinia sa, dreptul provizoriu de operare este un drept special, autonom şi temporar, acordat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 124/2015, iar nu în condiţiile de drept comun ale O.U.G. nr. 77/2009; totodată, acesta este acordat prin îndeplinirea condiţiilor limitativ prevăzute de art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015, iar nu în baza condiţiilor necesare pentru obţinerea licenţei/autorizaţiei. A susţinut recurenta că dreptul provizoriu de operare nu a fost acordat în baza unei licenţe/autorizaţii, ci ca urmare a îndeplinirii de către recurentă a condiţiilor prevăzute de lege şi recunoscute prin Decizia nr. 2527/29.09.2015. În aceste condiţii, a apreciat că art. 12 şi art. 14 din O.U.G. nr. 77/2009 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cazul dreptului provizoriu de operare şi nu pot constitui fundamentul menţiunilor cuprinse în Anexa 1 pct. 1 a Deciziei nr. 2527/29.09.2015.

A susţinut recurenta că scopul dreptului provizoriu de operare nu este acela de a amâna posibilitatea operării, ci tocmai de a asigura continuitatea activităţii pentru o perioadă limitată de timp, astfel că nu se justifică extinderea unui text de lege aplicabil strict în ipotezele de licenţiere/autorizare prevăzute de O.U.G. nr. 77/2009 în cazul dreptului provizoriu de operare. În realitate, Decizia ONJN este de imediată aplicare, rezultând că recurenta ar fi obţinut dreptul provizoriu de operare de la 10.09.2015, data la care condiţia menţionată în art. II alin. (7) lit. g) din Legea nr. 124/2015 a fost îndeplinită şi a devenit efectivă la 11.09.2015, moment în care perioada de tranziţie a expirat.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt neîntemeiate.

Astfel, potrivit art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările şi completările ulterioare, desfăşurarea fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la un an sau cu amendă.

Potrivit art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, "prin derogare de la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2010, cu modificările şi completările ulterioare, nu este considerată infracţiune în sensul art. 23 alin. (1) desfăşurarea fără licenţă sau autorizaţie a jocurilor de noroc la distanţă până la data de maximum 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă organizatorii de jocuri de noroc la distanţă care au operat în România plătesc taxele de licenţă pentru perioada în care au operat şi taxa de autorizare în cuantum de 20% din veniturile organizatorului aşa cum sunt definite la art. 1^1 din ordonanţă. Pentru calculul taxei de autorizare prevăzute în prezentul alineat organizatorul are obligaţia să pună la dispoziţia Comitetului de Supraveghere al O.N.J.N. un audit financiar din care să reiasă sumele încasate de la jucători cu titlul de taxă de participare la joc şi premiile acordate (inclusiv "jack-pot"-ul) pentru fiecare tip de joc pe o zi/lună calendaristică sau, după caz, pentru jocurile de noroc în care organizatorul încasează un comision de la participanţii/câştigătorii la jocurile de noroc, încasările obţinute (comisioanele reţinute de la participanţii la joc), respectiv cota-parte din suma percepută de organizator, conform regulamentelor de joc pe o zi/lună calendaristică. Plata celor două taxe în cuantumurile prevăzute în prezentul alineat exonerează de răspundere penală şi fiscală firmele care au desfăşurat activitatea de jocuri de noroc la distanţă până la termenul prevăzut în prezentul alineat."

Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile recurentei privind faptul că dreptul provizoriu de operare este un drept special, autonom şi temporar, acordat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 124/2015, iar nu în condiţiile de drept comun ale O.U.G. nr. 77/2009.

În mod corect a reţinut instanţa de fond, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (2), art. 12 alin. (1) şi (4) şi art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, că pentru desfăşurarea jocurilor de noroc este obligatorie deţinerea licenţei de organizare a jocurilor de noroc la distanţă şi a autorizaţiei de exploatare (sau a dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă), iar acestea se acordă operatorilor care îndeplinesc condiţiile de organizare a acestei activităţi, cu condiţia plăţii taxelor aferente licenţei şi autorizaţiei, nefiind prevăzută posibilitatea de a se desfăşura jocuri de noroc de orice tip fără a se percepe taxe de licenţă şi autorizaţie

Astfel, perioada de tranziţie de 90 de zile nu oferă posibilitatea funcţionării sau operării ilegale, ci reprezintă perioada de graţie acordată de Statul român, pentru ca operatorii economici de jocuri de noroc la distanţă să se conformeze prevederilor legale.

Nici susţinerile privind faptul că în realitate, Decizia ONJN este de imediată aplicare şi că recurenta ar fi obţinut dreptul provizoriu de operare de la 10.09.2015 nu pot fi primite, întrucât documentaţia a fost analizată în şedinţa Comitetului de Supraveghere din data de 29.09.2015, iar plata taxelor stabilite în sarcina acesteia a fost efectuată în data de 11 septembrie 2015.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că ar fi fost imposibilă acordarea dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc la distanţă începând cu data de 10.09.2015, întrucât la acea dată documentaţia acesteia cu privire la acordarea dreptului de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc nu era completă şi nici aprobată de Comitetul de Supraveghere.

O altă critică a recurentei priveşte faptul că prima instanţă ar reţinut în mod eronat faptul că nu s-a demonstrat, în concret, afirmaţia privind pretinsa neconformitate a dispoziţiilor legislaţiei din domeniul jocurilor de noroc cu dispoziţiile art. 49 şi 56 TFUE.

Înalta Curte apreciază că şi această critică este neîntemeiată, în mod corect instanţa de fond reţinând că, întrucât domeniul jocurilor de noroc nu este armonizat la nivelul UE, statele membre pot adopta măsurile naţionale pe care le apreciază necesare, cu respectarea TFUE.

Astfel, o restricţie de liberă prestare a serviciilor prevăzută de art. 56 TFUE poate fi impusă de un stat membru în măsura în care este justificată de obiective de interes general, cu condiţia ca măsura să fie nediscriminatorie şi a îndeplinirii cerinţelor în materie de proporţionalitate (măsură ce este adecvată şi nu exisă o alta mai puţin restrictivă prin care să fie atinse obiectivele urmărite).

De asemenea, CJUE a admis în jurisprudenţa sa că diferite jocuri de noroc, prin forma lor de organizare, prin mizele şi câştigurile pe care le implică, prin interesul care îl suscită etc, pot avea consecinţe diferite şi deci, pot face obiectul unor reglementări diferite.

A mai criticat recurenta sentinţa instanţei de fond arătând că, în ceea ce priveşte lipsa caracterului normativ al Ordinului ONJN nr. 148/24.06.2015, au fost interpretate eronat prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi că ordinele preşedintelui ONJN produc efecte de reglementare doar în măsura în care acestea au intrat în vigoare prin modalitatea publicării în Monitorul Oficial al României. Totodată, în măsura în care s-ar accepta teza că ordinul este un act administrativ supus comunicării, a apreciat recurenta că ar fi fost necesar ca instanţa de fond să solicite emitentului ordinului să depună la dosar probe pentru a demonstra faptul că actul a fost efectiv comunicat.

Înalta Curte constată că şi această critică este neîntemeiată, instanţa de fond reţinând în mod corect că acest ordin nu se încadrează în categoria actelor normative pentru a fi supuse publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Totodată, menţionarea ordinului în cuprinsul Deciziei nr. 2527/29.09.2015 s-a făcut exclusiv în considerarea faptului că modelul deciziei se aprobă prin respectivul act administrativ, astfel că această menţiune nu are niciun efect asupra acordării dreptului provizoriu de operare sau asupra datei de la care s-a acordat acest drept, nefiind, totodată, în măsură să instituie vreo obligaţie în sarcina reclamantei.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 3917 din 07 decembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 3917 din 07 decembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 04 februarie 2021.