Admissibility of unconstitutionality exception for judicial salary coefficient linked to institution grade

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

La data de 16.11.2020, pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare.

La data de 6.01.2021, reclamanţii A., C., D. au formulat cerere modificatoare la acţiune, în sensul că au solicitat modificarea capătului 1 de cerere, respectiv emiterea de către Ministerul Justiţiei a unor noi ordine de încadrare pentru reclamanţi, începând cu data de 14.06.2016 şi în continuare, în care indemnizaţia de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit in Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

La data de 24.02.2021, pârâtul Ministerul Justiţiei a depus la dosar întâmpinare la cererea modificatoare, prin care a solicitat respingerea cererii modificatoare ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) şi a art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), precum şi a dispoziţiilor relevante cuprinse în ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea, în măsura în care aceste dispoziţii sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraţilor a unor drepturi salariale fără să se ţină seama de gradul instanţelor sau parchetelor în cadrul cărora funcţionează magistraţii, raportat la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituţia României, solicitând suspendarea judecăţii până la pronunţarea deciziei de către Curtea Constituţională, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 108 din 17 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de către pârâtul Ministerul Justiţiei, de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) şi a art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), precum şi a dispoziţiilor relevante cuprinse în ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea, în măsura în care aceste dispoziţii sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraţilor a unor drepturi salariale fără să se ţină seama de gradul instanţelor sau parchetelor în cadrul cărora funcţionează magistraţii, raportat la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii modificatoare, excepţie invocată prin întâmpinarea la cererea modificatoare de către pârâtul Ministerul Justiţiei.

A fost admisă cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de către reclamanţii A., C., D., judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

A fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea a unor noi ordine de încadrare pentru reclamanţi, începând cu data de 14.06.2016 şi în continuare, prin care indemnizaţia de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, solicitând admiterea acestuia.

În motivarea recursului, a arătat că în mod neîntemeiat instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992.

A susţinut că textele criticate pe calea excepţiei invocate şi Decizia CCR nr. 794/2016 nu pot fundamenta soluţii judecătoreşti de acordare a unor drepturi salariale mai mari decât cele cuvenite potrivit legii, atunci când obiectul acţiunilor deduse judecăţii îl reprezintă un nivel de salarizare corespunzător unui nivel superior ierarhic, în cazul de faţă cel aplicabil Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu încălcarea principiului salarizării magistraţilor în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor.

A menţionat că instanţa constituţională nu a avut în vedere orice drept de natură salarială stabilit prin hotărâri judecătoreşti şi de care, în temeiul art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, ar trebui să beneficieze şi personalul care nu era îndreptăţit ca efect direct al unei hotărâri judecătoreşti cu titlu executoriu, ci doar anumite drepturi care, odată recunoscute prin hotărâre judecătorească, au incidenţă nemijlocită asupra nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate.

A apreciat recurentul că, dacă s-ar admite interpretarea conform căreia instanţa constituţională a avut în vedere, fără vreo deosebire, inclusiv drepturi recunoscute expres prin lege anumitor magistraţi, s-ar ajunge, în mod paradoxal, la nesocotirea efectului obligatoriu al unor decizii ale Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit faptul că salarizarea magistraţilor în raport de gradul instanţelor sau parchetelor pe lângă care magistraţii funcţionează răspunde exigenţelor constituţionale, precum şi la subrogarea de către instanţele judecătoreşti în competenţa legiuitorului, prin crearea pe cale jurisprudenţială a unui nou sistem de salarizare, cu încălcarea prevederilor în vigoare şi cu nesocotirea principiului separaţiei puterilor.

A concluzionat recurentul că dispoziţiile criticate, în măsura în care sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraţilor a unor drepturi salariale fără să se ţină seama de gradul instanţelor sau parchetelor în cadrul cărora funcţionează magistraţii, vin în contradicţie cu art. 1 alin. (4) şi (5), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

4. Apărările intimaţilor

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat .

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte reţine că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului civil, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 anterior menţionate, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite. Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României. Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia ridicată. În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv, pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.

În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de fond că, în speţă, obiectul pricinii nu este reprezentat de pretenţii în sensul acordării de drepturi salariale fără a se ţine seama de gradul instanţei la care funcţionează reclamanţii.

Totodată, se reţine că, în cuprinsul memoriului de recurs, Ministerul Justiţiei a invocat aspecte care vizează modul în care instanţa constituţională sau cea supremă au interpretat dispoziţiile legale ce au reglementat succesiv materia salarizării, nefiind invocate veritabile critici în ceea ce priveşte argumentarea instanţei de fond referitor la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul-pârât nu îndeplineşte cerinţa legăturii cu cauza, întrucât eventuala sa admitere nu are aptitudinea de a schimba soluţia curţii de apel, aceasta fiind singura autoritate judecătorească îndrituită ca, examinând împrejurările de fapt şi probatoriile administrate în cauză, să se pronunţe asupra obiectului cererii de chemare în judecată de faţă.

În concluzie, Înalta Curte are în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu este folosit în scopul şi finalitatea sa, astfel că apreciază că în mod corect a fost respins demersul recurentului-pârât, textele criticate a fi neconstituţionale neaflându-se în legătură cu obiectul pricinii deduse judecăţii.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 108 din 17 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 108 din 17 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 9 decembrie 2021.