Competition law fine and procedural timeliness: appeal allowed, judgment quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 08 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28 mai 2015, societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu Consiliul Concurenţei, a solicitat:

- în principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015, precum şi anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenţei prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigaţie, respectiv a adreselor având număr de ieşire RG 10693/11.09.2014 ca răspuns la solicitarea A. nr. 2530/09.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. RG/10693/09.09.2014 şi, respectiv, adresa având număr de ieşire RG 11212/26.09.2014, ca răspuns la solicitarea A. nr. 2769/22.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. RG/11212/22.09.2014;

- în subsidiar, reducerea în baza principiului proporţionalităţii a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 2.639.243 Ron.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1470 din 28 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia tardivităţii cererilor adiţionale depuse la datele de 26 februarie 2016 şi de 06 aprilie 2016 şi, în consecinţă, a respins ca tardiv formulate cererile adiţionale mai sus indicate;

- a admis excepţia tardivităţii capătului de cerere privind anularea adreselor nr. x/11.09.2014 şi nr. y/16.09.2014 şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere ca tardiv formulat;

- a respins, în rest, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată;

- a admis în parte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale;

- a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din O.U.G. nr. 77/2014;

- a respins, în rest, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III pct. 5 şi 6 din O.G. nr. 12/2014, pct. 8 din Legea nr. 117/2015, art. 50 pct. 5 din O.U.G nr. 77/2014, art. III pct. 1 din O.G. nr. 12/2014 şi pct. 6 din Legea nr. 117/2015;

- a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1470 din 28 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Solicită, în principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 în ceea ce priveşte recurenta-reclamantă A. S.R.L., anularea actelor emise de Consiliul Concurenţei cu nr. RG 10693/11.09.2014 şi RG n212Z26.09.2014, prin care intimatul a refuzat accesul recurentei la toate documentele din dosarul de investigaţie

În subsidiar, solicită redcerea amenzii dispuse prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015,obligarea intimatei-pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată, în valoare de 130.048,58 RON, efectuate de recurenta-reclamantă în cursul judecăţii în primă instanţă.

Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 247 alin. (2), art. 204 C. proc. civ., art. 2550 alin. (2) C. civ. şi art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ.

În soluţionarea excepţiei tardivităţii cererilor adiţionale din data de 26.02.2016 şi 06.04.2016, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit normele privind invocarea excepţiilor procesuale, cele privind modificarea cererii de chemare în judecată şi cele privind invocarea nulităţii absolute, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, în soluţionarea excepţiei tardivităţii cererilor adiţionale din data de 26.02.2016 şi 06.04.2016, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit normele privind modificarea cererii de chemare în judecată şi cele privind invocarea nulităţii absolute.

Referitor la cererea adiţională din data de 26.02.2016, Consiliul Concurenţei nu a formulat obiecţiuni cu privire la posibilitatea recurentei-reclamante de a invoca motivele de nulitate absolută legate de prescrierea dreptului intimatului-pârât de a aplica sancţiunea contravenţională.

Cu toate acestea, instanţa de fond a invocat din oficiu decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a completa cererea de chemare în judecată şi a respins ca tardivă cererea adiţională din data de 26.02.2016, pe motiv că nu ar fi existat acordul intimatului-pârât pentru modificare.

Procedând astfel, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 247 alin, (2) C. proc. civ., deoarece a invocat din oficiu o excepţie relativă, care, în realitate, putea fi invocată doar de partea care justifica un interes.

Într-adevăr, prevederile art. 204 C. proc. civ. protejează un interes privat, respectiv interesul pârâtului de a cunoaşte de la începutul procesului pretenţiile şi argumentele reclamantului.

Or, fiind vorba despre norme de ordine privată, nerespectarea acestora şi, corelativ, excepţia decăderii din dreptul de a modifica acţiunea este o excepţie de ordine privată, care ar putea fi invocată doar de către partea al cărei interes este protejat prin dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., iar nu şi de către instanţă din oficiu.

Considerentele instanţei de fond potrivit cărora instanţa ar fi obligată să invoce din oficiu excepţia decăderii în temeiul art. 2550 alin. (2) C. civ. sunt eronate, deoarece se bazează pe aplicarea greşită a normelor de drept substanţial în plan procedural.

Art. 2545 şi urm. din C. civ. reglementează într-adevăr regimul general al termenelor de decădere, dar este vorba doar despre termenele din dreptul substanţial (Dreptul Civil), a căror nerespectare atrage, potrivit art. 2545 alin. (2) C. civ. pierderea dreptului subiectiv civil.

În schimb, regimul juridic al drepturilor procedurale este reglementat şi trebuie analizat potrivit dispoziţiilor din C. proc. civ.. Astfel, din perspectiva dreptului procesual civil, decăderea este o excepţie procesuală, care poate fi invocată în termenele şi condiţiile prevăzute de art. 247 C. proc. civ.

Aşa fiind, excepţia decăderii din drepturile procedurale poate fi o excepţie absolută sau relativă, în funcţie de interesul ocrotit prin norma/termenul respectiv. Pe cale de consecinţă, instanţa poate invoca din oficiu decăderea doar în cazul în care se încalcă o termen/normă imperativ(ă), iar nu şi o termen/normă dispozitiv(ă)2.

De altfel, chiar şi în cazul în care ar fi aplicabile dispoziţiile art. 2550 C. civ., instanţa ar putea invoca din oficiu doar decăderea din drepturile de care părţile nu pot dispune în mod liber, adică din drepturile reglementate prin norme imperative, iar nu şi din drepturile reglementate prin norme dispozitive.

În cazul de faţă, art. 204 C. proc. civ. protejează un interes privat al pârâtului de a cunoaşte de la începutul procesului pretenţiile şi argumentele reclamantului.

Faptul că art. 204 C. proc. civ. este o normă dispozitivă, privind drepturi procedurale de care părţile pot să dispună rezultă şi din împrejurarea că însuşi art. 204 C. proc. civ. permite depăşirea termenului de modificare a cererii.

În plus, faptul că pentru modificarea cererii peste termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ. este necesar doar acordul pârâtului, iar nu şi acordul instanţei confirmă concluzia că această normă protejează doar interesul privat al pârâtului, iar nu şi un interes public.

Nu în ultimul rând, sunt eronate şi considerentele instanţei de fond potrivit cărora neacceptarea posibilităţii de invocare din oficiu a decăderii din dreptul de a modifica cererea ar conduce la anihilarea textului legal de la art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În realitate, art. 204 C. proc. civ. nu îşi pierde aplicabilitatea, ci aceasta este condiţionată de voinţa pârâtului de a invoca depăşirea termenului de modificare a cererii.

Prin urmare, instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile art. 2550 alin. (2) C. civ. şi a încălcat prevederile art. 247 C. proc. civ., prin faptul că a invocat din oficiu o excepţie relativă de decădere, deşi această excepţie nu a fost invocată de partea interesată - Consiliul Concurenţei.

În al doilea rând, instanţa de fond a aplicat în mod greşit art. 204 C. proc. civ. apreciind că formularea de apărări pe fondul motivelor de nelegalitate nu ar echivala cu existenţa unui acord al Consiliului Concurenţei pentru modificarea acţiunii.

În realitate, în cauză a existat un acord expres al Consiliului Concurenţei pentru completarea acţiunii cererea completatoare din data de 26.02.2016, având în vedere că, prin răspunsul la cererea completatoare depus la data de 04.04.2016, intimatul-pârât a solicitat unirea acestor motive cu fondul.

În plus, manifestarea de voinţă a Consiliului Concurenţei în sensul de a achiesa la completarea acţiunii reprezintă un act unilateral, deci irevocabil. Prin urmare, Consiliul Concurenţei nu mai poate reveni asupra acordului deja exprimat prin răspunsul la cererea completatoare, iar susţinerile pârâtului din cadrul dezbaterilor în sensul că nu şi-ar da acordul expres pentru modificarea acţiunii sunt lipsite de relevanţă şi nu pot lipsi de efecte, respectiv nu pot modifica sau revoca acordul deja exprimat în scris.

Sub acest aspect, considerentele instanţei de fond în sensul că nu s-ar putea discuta de irevocabilitatea acordului pârâtului pe motiv că acesta nu ar fi fost exprimat expres sunt eronate deoarece irevocabilitatea este o caracteristică aplicabilă oricărui act unilateral, indiferent de forma în care acesta este exprimat.

În al treilea rând, soluţia instanţei de fond asupra excepţiei cererii modificatoare este greşită şi pentru că interdicţia modificării cererii de chemare în judecată după primul termen împiedică doar invocarea unor noi motive de nulitate relativă, iar nu şi a unor motive de nulitate absolută, care pot fi invocate oricând atât de către părţi, cât şi de către instanţă din oficiu.

Sub acest aspect, sunt greşite considerentele instanţei de fond în sensul că motivul de nulitate privind depăşirea termenului de prescripţie privind aplicarea sancţiunii contravenţionale nu ar fi de ordine publică, întrucât interesul ocrotit este doar al particularului sancţionat contravenţional.

În realitate, prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale este o instituţie de ordine publică reglementată cu scopul de a proteja administraţii împotriva abuzurilor autorităţilor şi împotriva erorilor. De asemenea, prescripţia a fost instituită pentru a împiedica autorităţile să lase să curgă o perioadă prea mare de timp de la data săvârşirii pretinsei fapte şi până la sancţionare, deoarece cu trecerea timpului se pierd datele, probele şi informaţiile, ceea ce îngreunează ulterior apărarea celui acuzat.

Din moment ce instituţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională este de ordine publică, nu se poate susţine că motivul de nulitate a actului privind depăşirea termenului de prescripţie ar fi de ordine privată. Într-adevăr, nu este posibil ca o instituţie să fie de ordine publică, dar invocarea acesteia să aibă caracter de ordine privată.

În ceea ce priveşte prezumţia de nulitate relativă din art. 1252 C. civ., invocată de instanţa de fond, aceasta nu poate fi aplicată în cazul de faţă, care nu este un litigiu de drept civil, ci un litigiu de drept administrativ, caracterizat prin inegalitatea părţilor şi necesitatea de a acorda o protecţie sporită administraţilor în raporturile cu autorităţile publice.

În plus, potrivit art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ., instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.

Chiar dacă art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ. vizează în principal actele de drept civil, acest articol este aplicabil şi în cazul de faţă, deoarece reprezintă dreptul comun în materie de nulitate şi urmează a fi aplicat ori de câte ori nu există o normă specială contrară.

În plus, în favoarea aplicării art. 1247 noul C. civ. în prezentul litigiu pledează şi argumentul de interpretare logico-juridică a fortiori: dacă instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută în litigiile de drept civil dintre particulari, cu atât mai mult această obligaţie subzistă în litigiile de drept administrativ, care au şi o componentă profundă de drept public şi în care dat fiind raportul de inegalitate dintre administraţi şi autorităţi, este necesară instituirea unor măsuri de protecţie sporită pentru administraţi,

Sub acest aspect, este eronată interpretarea instanţei de fond potrivit căreia art. 1247 C. civ., privind obligativitatea invocării din oficiu a nulităţii absolute ar fi aplicabil doar în ipoteza în care s-ar solicita executarea actului, iar nu şi în ipoteza în care s-a solicitat anularea actului.

În realitate, art. 1247 C. civ. nu instituie nicio distincţie din punctul de vedere al tipurilor de litigii în care instanţa poate invoca nulitatea din oficiu. Or, unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu ar trebui să distingă.

În plus, raţionamentul instanţei de fond este viciat şi inconsecvent. Astfel, instanţa de fond a apreciat că scopul urmărit prin art. 1247 alin. (3) C. civ. a fost acela de a împiedica realizarea unui act juridic lovit de nulitate absolută.

Or, acest rezultat - împiedicarea realizării unui act juridic lovit de nulitate absolută -este atins indiferent dacă nulitatea absolută se invocă pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.

În ceea ce priveşte cererea adiţională din data de 06.04.2016, motivele de nulitate invocate de A. prin notele depuse la data de 06.04.2016 nu reprezintă motive de nulitate noi, ci o dezvoltare a motivelor de nulitate invocate deja prin cererea de chemare în judecată.

Sub acest aspect, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că acest motiv de nulitate nu a fost invocat nici măcar generic prin cererea de chemare în judecată.

În realitate, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat nulitatea deciziei deduse judecăţii pentru vicierea procedurii de adoptare a actului administrativ.

Mai exact, a invocat faptul că Decizia a fost emisă cu încălcarea cerinţelor de cvorum pentru întrunirea valabilă a Plenului Consiliului Concurenţei în condiţiile în care la audieri au participat 5 membri, iar la deliberări au participat doar 4 din cei 5 membri prezenţi la audieri, deoarece cel de al cincilea membru al Plenului decedase între momentul audierilor şi momentul deliberărilor.

Or, prelungirea termenului de adoptare a Deciziei peste termenele imperative prevăzute de Regulamentul privind desfăşurarea audierilor a fost determinată de problema cu care s-a confruntat Consiliul Concurenţei între momentul audierilor şi momentul deliberărilor, respectiv imposibilitatea de întrunire a cvorumului ca urmare a decesului unuia dintre membri şi necesitatea de a amâna adoptarea deciziei până Ia modificarea normelor privind cvorumul.

Prin urmare, există o legătură între neregularităţile procedurale invocate de A. prin notele depuse la data de 06.04.2016 şi neregularităţile procedurale invocate prin cererea de chemare în judecată.

Aşa fiind, motivul de nulitate invocat de A. prin notele depuse la data de 06.04.2016 nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, ci doar o dezvoltare a unui motiv deja invocat în cererea introductivă.

Au fost nerespectate dispoziţiiile art. 17 şi 20 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, art. 1, 9, 12,15 şi următoarele din Regulamentul privind desfăşurarea audierilor in cadrul Consiliului Concurenţei şi adoptarea deciziilor (Ordinul789/2011), art. 62 alin. (8) din Regulamentul de organizare, fimcţionare şi procedură al Consiliului Concurenţei, principiul continuităţii, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: instanţa de fond a aplicat în mod greşit normele privind compunerea organului sancţionator, adoptarea, motivarea şi comunicarea deciziilor de sancţionare ale Consiliului Concurenţei - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

De asemenea, au fost încălcate prevederile art. 43 alin. (2)-(3) din Legea 21/1996, art. 58 alin. (2) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Concurenţei, art. 1, art. 5 şi art. 6 din Instrucţiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei: instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit normele privind dreptul de acces la dosar -motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A fost nerespectat standardul de probă, principiul in dubio pro reo şi prezumţia de nevinovăţie -motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au fost aplicate greşit prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), art. 7 din Legea Concurenţei şi art. 101 (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit normele privind înţelegerile anticoncurenţiale, calificând greşit faptele drept complex de înţelegeri, aplicând greşit conceptul de înţelegere prin obiect şi calificând greşit clauza promo drept înţelegere de fixare a preţurilor - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, s-a făcut o aplicare greşită a art. 5 alin. 2 din Legea concurenţei/art. 101 alin. 3 TFUE, instanţa de fond interpretând în mod greşit normele privind exceptarea individuală, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit normele privind individualizarea sancţiunilor, nereţinând o serie de circumstanţe atenuante, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond, ca temeinică şi legală. Luând în considerare motivarea sentinţei recurate, raportat la dispoziţiile legale în vigoare, se apreciază că aceasta respectă normele de drept material, susţinerile din prezentul recurs fiind în acest context, vădit nefondate.

II. Soluţia asupra recursului

5. Aspecte de fapt şi de drept relevante în cauză

Preşedintele Consiliului Concurenţei a emis, la data de 18 martie 2008, Ordinul nr. 97, prin care a dispus declanşarea unei investigaţii sectoriale pe piaţa comercializării produselor alimentare.

Urmare a informaţiilor obţinute în cadrul investigaţiei sectoriale menţionate, la data de 7 septembrie 2009, autoritatea de concurenţă a declanşat patru investigaţii privind posibila încălcare a prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996 (în continuare legea) de către o serie de retaileri şi de către furnizorii acestora, pe piaţa de retail alimentar.

Ulterior, în scopul alocării eficiente a resurselor limitate ale Consiliului Concurenţei şi al administrării optime a cazului în contextul unui număr mare de întreprinderi investigate, cele patru investigaţii au fost conexate prin Ordinul nr. 856/2012 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei.

Urmare a deliberării din data de 9.12.2014, Consiliul Concurenţei a emis Decizia nr. 13/14.04.2015, prin care a constatat că, prin intermediul unor contracte şi a unor formulare de promoţie, patru reţele de în perioada 2005 - 2009 un complex de înţelegeri anticoncurenţiale verticale de stabilire, directă şi/sau indirectă, a unor niveluri minime sau fixe ale preţului de vânzare şi/sau revânzarc, restricţionându-şi reciproc comportamentul pe piaţă.

Având în vedere încălcarea constatată, Consiliul Concurenţei a dispus sancţionarea societăţilor contraveniente, printre care si A., în conformitate cu prevederile art. 53 alin. (1) lit. a) din lege, cu amenda, care in cazul recurentei reclamante este in cuantum de 2.639.243 RON, reprezentând 0,55% din cifra de afaceri realizata in anul 2013.

În faţa Curţii de Apel Bucureşti, A. a solicitat anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/2015, anularea Adreselor C. civ. nr. 10693/11.09.2014 si nr. 11212/26.09.2014 si, in subsidiar, reducerea amenzii aplicate intreprinderii.

6. Considerentele Înaltei Curţi în ceea ce priveşte recursul

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor intimatului-pârât invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta susţine că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 247 alin. (2), art. 204 C. proc. civ., art. 2550 alin. (2) C. civ. şi art. 1247 alin. (3) din Noul C. civ.

Apreciază că, în soluţionarea excepţiei tardivităţii cererilor adiţionale din data de 26.02.2016 şi 06.04.2016, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit normele privind invocarea excepţiilor procesuale de către instanţă, cele privind modificarea cererii de chemare în judecată şi cele privind invocarea nulităţii absolute, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la încălcarea art. 488 pct. 5 C. proc. civ., acesta devine incident "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii."

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, criticile formulate sunt încadrabile în cazurile care particularizează actul de procedură cu privire la care se susţine că a fost nelegal îndeplinit. De subliniat este faptul că motivul de nelegalitate prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situaţia în care instanţa a apreciat fondate/nefondate apărări/critici asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

Din analiza cererii de recurs se constată că recurenta-reclamantă nu aduce argumente care să conducă la reţinerea acestui motiv de casare, iar aspectele învederate de către acesta nu se circumscriu criticilor efective de casare a sentinţei, motiv pentru care Înalta Curte apreciază faptul că acest motiv de recurs nu este aplicabil în cauză.

Cu privire la susţinerile recurentei sub acest aspect, Înalta Curte constată însă că recursul este fondat din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.

În fapt, prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, S.C. A. S.R.L. a solicitat anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015, anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenţei prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigaţie, respectiv a adreselor având număr de ieşire RG 10693/11.09.2014 ca răspuns la solicitarea A. nr. 2530/09.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. RG/10693/09.09.2014 şi, respectiv, adresa având număr de ieşire RG 11212/26.09.2014, ca răspuns la solicitarea A. nr. 2769/22.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. RG/11212/22.09.2014.

În subsidiar, a solicitat reducerea în baza principiului proporţionalităţii a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 2.639.243 Ron.

La data de 26.02.2016, reclamanta a depus "note privind intervenirea prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea impusă prin Decizia atacată".

În opinia reclamantei, normele privind prescripţia în materie de concurenţă sunt de ordine publică, putând fi invocate în orice moment al procesului. Prin urmare, prescripţia în acest domeniu produce efecte de drept (ope legis) şi poate fi invocată de către părţi atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, în orice stare a procesului. De asemenea, aceasta poate fi opusă şi de instanţă din oficiu, deoarece este o excepţie de ordine publică.

Pârâtul a depus răspuns la notele scrise, solicitând respingerea acesteia.

La data de 06.04.2016, reclamanta a depus note de şedinţă privind nulitatea deciziei pentru încălcarea termenelor imperative de adoptare a Deciziei (deliberarea).

În susţinerea notelor de şedinţă, arată reclamanta că normele privind desfăşurarea audierilor, deliberarea, adoptarea şi comunicarea deciziilor în cadrul Consiliului Concurenţei sunt de ordine publică, nulitatea generată de nerespectarea lor putând fi invocată chiar şi de instanţă din oficiu.

Pârâtul a depus răspuns la notele scrise, solicitând respingerea cererii modificatoare având ca obiect motivele noi de anulare a Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/2015, formulate de S.C. A. si Distribuţie de Produse Alimentare S.A.. Arată că este tardivă cererea modificatoare, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ. Apoi, aspectele pe care isi fundamentează reclamanta cererea modificatoare nu intra in sfera motivelor de ordine publică, regulile aplicabile procedurii interne a Consiliului Concurentei fiind norme dispozitive.

La termenul de judecată din 11.04.2016 instanţa de fond a pus în discuţie calificarea cererilor ca fiind completatoare, precum şi excepţia tardivităţii invocată de instanţă din oficiu, în ceea ce priveşte cererea completatoare iniţială, din 26.02.2016, luând act că şi pârâta a invocat tardivitatea cererii depuse la 06.04.2016.

Referitor la excepţia tardivităţii cererii adiţionale formulate de partea reclamantă la data de 26.02.2016 (excepţie invocată din oficiu), instanţa de fond a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută numai până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat. Potrivit dispoziţiilor alin. (3) al art. 204 C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

În speţă, primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat a fost 21.09.2015. Cererea modificatoare a fost depusă ulterior momentului procesual al încuviinţării probelor.

Referitor la excepţia tardivităţii cererii adiţionale formulate de partea reclamantă la data de 06.04.2016, (excepţie invocată de pârâtă), considerentele antemenţionate sunt aplicabile şi în ceea ce priveşte cererea adiţională din data de 06.04.2016. Şi în acest caz este vorba despre o completare a cererii privind cauza, fiind invocate motive suplimentare de nelegalitate (vizând încălcarea termenelor privind deliberarea).

Raportat la acest statuări, Înalta Curte constată că principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, este prevăzut de art. 9 (Dreptul de dispoziţie al părţilor) din C. proc. civ., potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Este adevărat însă că principiul disponibilităţii trebuie coroborat şi cu principiul legalităţii, părţile având, potrivit art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Cu privire la normele legale aplicabile în materia cererilor adiţionale, Înalta Curte reţine următoarele:

C. proc. civ. distinge mai multe categorii de cereri, art. 30 alin. (2) făcând referire cereri principale, accesorii, adiţionale şi incidentale.

Alin 5 al aceluiaşi articol face precizarea că cererea adiţională este acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare.

În doctrina recentă se arată faptul că în categoria cererilor adiţionale sunt incluse orice cereri prin care una dintre părţi modifică o cerere în justiţie cu care a sesizat anterior instanţa, formularea cererii adiţionale implicând modificarea unuia dintre cele trei elemente esenţiale ale cererii iniţiale: părţi, obiect şi cauză.

Cu alte cuvinte, între noţiunea de "cerere adiţională, şi cea de, cerere modificatoare, există, din punct de vedere al conţinutului, un raport gen-specie.

Pe de altă parte, în practica judiciară s-a făcut distincţia între cereri de întregire şi cereri de modificare a acţiunii iniţiale.

Cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru completarea elementelor de fapt.

Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

Textul art. 204 C. proc. civ. stabileşte limitele temporale în care reclamantul îşi poate modifica cererea de chemare în judecată şi anume până la primul termen la care acesta este legal citat. Alin. 3, prin derogare de la alin. (1), permite modificarea cererii de chemare în judecată şi ulterior primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, însă numai dacă toate părţile sunt de acord cu aceasta.

Distincţia este importantă deoarece cererea de modificare a acţiunii nu poate fi primită, fără acordul celeilalte părţi, decât la prima zi de înfăţişare, altfel ea este tardivă.

În speţă, prin încheierea de şedinţă din 11.04.2016, instanţa de fond a calificat notele de şedinţă din 26.02.2016 respectiv 6.04.2016, că fiind completatoare pentru ca, în considerentele sentinţei nr. 1470/28.04.2016 să le considere ca fiind, cereri adiţionale,,.

Independent de denumirea pe care instanţa de fond o atribuie celor două cereri, faţă de definiţia cuprinsă în art. 30 alin. (5) C. proc. civ., este evident faptul că acestea, deşi depuse de reclamantă la momente procesuale diferite, nu pot fi catalogate ca fiind cereri adiţionale, ele nemodificând pretenţiile iniţiale aşa cum au fost formulate prin cererea de chemare în judecată respectiv anularea actelor administrative apreciate ca fiind vătămătoare şi în subsidiar, in subsidiar, reducerea amenzii aplicate intreprinderii.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în soluţionarea excepţiei tardivităţii cererilor din data de 26.02.2016 şi 06.04.2016, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit normele privind modificarea cererii de chemare în judecată, fiind în fapt în prezenţa unor cereri de întregire iar nu de modificare a acţiunii.

Aşadar, fără a statua asupra naturii juridice a instituţiei nulităţilor, a prescripţiei extinctive, a decăderii ori a celorlalte aspecte litigioase, instanţa de recurs consideră casarea sentinţei cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare a corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii soluţia fiind totodată impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie.

Faţă de soluţia conturată, celelalte motive de recurs nu se mai impune a fi analizate.

7. Temeiurile de drept ale soluţiei pronunţate în recurs

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1470 din 28 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1470 din 28 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 decembrie 2021.