Inability to suspend tax audit via presidential order despite prior annulments and preventive conciliation: failure to prove imminent, irreparable harm

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la data de 23.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, emiterea unei ordonanţe preşedinţiale prin care să se dispună suspendarea controlului iniţiat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală conform invitaţiei din data de 05.04.2021 până la soluţionarea litigiului asupra fondului având ca obiect acţiune preventivă încetare control A.N.A.F. - D.G.A.F.

Prin sentinţa civilă nr. 5384/2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021 Judecătoria sectorului 4 a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Ulterior înregistrării dosarului la Curtea de Apel Bucureşti pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă a cererii de ordonanţă preşedinţială, iar în subsidiar respingerea acesteia ca nefondată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 730 din data de 06.05.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia netimbrării şi a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 730 din data de 06.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază atât timp cât a reţinut apareţa dreptului ar fi de partea ANAF întrucât acest orfan are dreptul şi atribuţia prevăzută de lege de a efectua controlul antifraudă, fără a analiza şi a avea în vedere istoricul controalelor efectuate şi finalizate cu sesizări penale clasate.

Întotdeauna un control porneşte şi trebuie să ia în considerre ultimele acte fiscale încheiate. Or, dacă aceste acte fiscale urmează a fi anulate de către instanţele de judecată, controlul va avea alt punct de plecare şi s-ar porni de la o sarcină fiscală anterioară pe 0 şi nu ca în prezent pe o sarcină fiscală anterioară de aproximativ 19.000.000 RON.

Hotărârea cuprinde motive străine de natura cauze întrucât, instanţa de fond a reţinut că "societatea nu a arătat care ar fi dreptul pe care l-ar pierde dacă nu s-ar dispune suspendarea controlului, societatea având dimpotrivă obligaţia colaborării cu organele fiscale în vederea realizării controlului prin prezentarea documentaţiei". Or, în opinia recurentei-reclamante, s-a probat faptul că dreptul care s-ar pierde ar fi însăşi succesul procedurii concordatului preventiv, respectiv imposibilitatea plăţii ratelor concordate atâta vreme cât acest control s-ar finaliza cu întocmirea unor acte care să genereze sarcini fiscale nereale, ca şi în trecut, cu consecinţa blocării conturilor.

Prin cel de-a doilea motive de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept aplicabile în speţa dedusă judecăţii.

Instanţa de fond a apreciat că doar intimata ar avea drepturi şi corelativ recurenta-reclamantă ar avea doar obligaţii cu privire la efectuarea unui control. Astfel, o serie de prevederi procesual fiscale prevăd şi obligaţii ale organului fiscal cu ocazia efectuării unui control, printre care buna credinţă (art. 12 Codul de procedură fiscală), art. 3 Codul fiscal respectiv neutralitatea măsurilor fiscale, certitudinea impunerii, echitatea fiscală, eficienţa şi predictibilitatea impunerii. Principiile generale de conduită în administrarea creanţelor fiscale prevăzute de Capitolul II din Codul de procedură fiscală instituie un set de garanţii: administrarea creanţelor fiscale trebuie să se facă doar în condiţii de legalitate, legislaţia fiscală trebuie să superte o aplicare unitară pe întreg teritoriul ţării şi pentru toate categoriile de contribuabili, exercitarea dreptului de apreciere al organului fiscal nu trebuie să se facă în mod abuziv, rolul activi al organului fiscal trebuie să fie efectiv şi real şi să vină în sprijinul contribuabilului, iar buna-credinţă trebuie să constituie baza relaţiilor dintre contribuabil şi organul fiscal.

Prima instanţă a respins în mod greşit afirmaţia recurentei-reclamante conform căreia inspectorii intimatei nu purtau uniforma şi nu au venit cu maşina de serviciu, având în vedere că potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 74/2013 "inspectorii antifraudă sunt obligaţi să poarte în timpul serviciului uniformă şi maşini cu însemne şi doar cu titlu excepţional se pot prezenta în civil cu ocazia efectuării unui control, caracterul excepţional trebuind a fi dovedit".

Art. 6 din O.U.G. nr. 74/2013 prevede acţiunile ce pot fi întreprinse de inspectorii antrifraudă fiind excluse de la control acele spaţii în care societăţile nu desfăşoară activitate sau nu îşi au sediul, ca şi în cazul de faţă, societarea recurentă neavând nici sediul şi nici activităţi derulate în Vintul de Jos, sediul fiind în Bucureşti, acesta fiind şi motivul competenţei teritoriale al instanţelor de judecată în acest sens.

Tot în ideea nelegalităţii controlului ce se doreşte a fi efectuat, recurenta-reclamantă a arătat că invitaţia lăsată la sediul societăţii nu cuprinde menţiunile prevăzute de art. 56 alin. (2) lit. b) şi c) din Codul de procedură fiscală, precum şi faptul că inspectorii antifraudă au refuzat să pună la dispoziţia societăţii ordinul de serviciu în baza căruia erau îndreptăţiţi să iniţieze un control şi să solicite documentele contabile.

Aşa cum s-a arătat şi în acţiunea de fond, nu poate fi o coincidenţă că prezentul control a fost iniţiat la nici 6 luni de la data la care societatea a obţinut anularea actelor administrative fiscale, conform sentinţei civile nr. 989 din data de 20.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019 şi la nici 2 luni de la data la care a obţinut clasarea în dosarul nr. x/2021 cu privire la sesizarea penală formulată de inspectorii antifraudă care au întocmit actele fiscale anterioare.

În cursul anului 2015, în luna noiembrie, inspectorii DRAF 7 Sibiu au iniţiat un control la Vintul de Jos, jud. Alba şi au procedat la emiterea unei decizii de măsuri asigurătorii (măsură anulată de instanţa de judecată) şi la introducerea unei sesizări penale pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (măsură clasată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba).

Dincolo de faptul că este încălcat principiul unicităţii fiscale, mai grav este abuzul comis prin multitudinea de controale ANAF şi antifraudă în cascadă, controale fără fundament legal.

Desigur, inspectorii antifraudă au dreptul să controleze orice contribuabil, însă acest drept nu trebuie să se transforme într-un abuz, cel mai elocvent exemplu este demersul juridic al societăţii iniţiat în anul 2015 şi finalizat, nedefinitiv, abia în anul 2020, după aproape 5 ani de zile.

În tot acest timp, societatea recurentă a fost supusă procedurii concordatului preventiv, astfel cum rezultă din dosarul nr. x/2014, procedură periclitată de acţiunile concertate şi concentrate ale ANAF, cu consecinţa directă a blocării de a mai achita ratele concordatare.

Or, atât timp cât hotărârile judecătoreşti favorabile nu sunt definitive, recurenta-reclamantă nu poate uzita de acestea în cadrul prezentului control, însă, per a contrario, intimata-pârâtă poate uzita de constatările fiscale incomplete cu scopul de a produce acte care constituie titluri executorii şi care pot fi puse în executare cu consecinţa directă a blocării activităţii.

Faţă de aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi în rejudecare, admiterea cererii deduse judecăţii.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 iulie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat emiterea unei ordonanţe preşedinţiale prin care să se dispună suspendarea controlului iniţiat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F. - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală conform invitaţiei din data de 05.04.2021 până la soluţionarea litigiului asupra fondului având ca obiect acţiune preventivă încetare control A.N.A.F. - D.G.A.F.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că măsura solicitată nu se impune cu urgenţă, pentru păstrarea vreunui unui drept care s-ar putea păgubi prin întârziere sau pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs formulate.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele pe care se întemeiază cererea de ordonanţă preşedinţială invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe sub două aspecte:

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază atât timp cât nu a analizat existenţa aparenţei dreptului prin prisma faptului că din istoricul controalelor efectuate rezultă că acestea au fost finalizate cu acte fiscale anulate şi sesizări penale clasate;

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că, într-adevăr, anterior controlului au fost desfăşurate la societatea reclamantă inspecţii fiscale ce vizează alte perioade, precum şi aceea că organele penale au dispus clasarea sesizării formulate de ANAF pentru fapte de evaziune fiscală anterioare, însă aceste împrejurări nu reprezintă motive legale care ar împiedica realizarea unui control ce vizează o perioadă ulterioară, iar aparenţa dreptului aparţine intimatei-pârâte şi este statuat de dispoziţiile

- hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei având în vedere că recurenta-reclamantă a arătat şi a probat faptul că prin continuarea controlului s-ar pierde succesul procedurii concordatului preventiv, respectiv imposibilitatea plăţii ratelor concordatare atât timp cât acest control s-ar finaliza cu consecinţa blocării conturilor societăţii.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu se poate aprecia că realizarea unui control antifraudă ar putea fi aptă să determine pagubele pretinse de reclamantă, respectiv intrarea societăţii în procedura falimentului şi nici pierderea locurilor de muncă pentru cei 300 de angajaţi ai acesteia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită a normelor de drept aplicabile în cauza de faţă, respectiv a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi art. 6 din O.U.G. nr. 74/2013, art. 5 din H.G. nr. 520/2013, art. 136-1371 din Codul de procedură fiscală.

Pe de o parte, Înalta Curte observă că aceste critici au fost analizate de prima instanţă, iar recurenta-reclamantă nu arată în mod concret sub ce formă prima instanţă a dat o interpretare greşită normelor de drept material incidente cauzei.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 74/2013 menţionează că "Personalul Agenţiei care ocupă funcţii publice în cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală poartă, în timpul serviciului, uniformă, însemne distinctive, ecusoane şi, după caz, armament şi alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare, protecţie şi comunicare, care se atribuie gratuit. În anumite situaţii, în realizarea atribuţiilor de serviciu, personalul menţionat poate îmbrăca ţinuta civilă."

Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că obligaţia de a purta, în timpul serviciului, uniformă, însemne distinctive, ecusoane şi, după caz armament şi alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare, protecţie şi comunicare, nu poate fi invocată ca temei al promovării unei ordonanţe preşedinţiale care are ca scop evitarea pierderii unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei daune iminente ce nu s-ar putea repara şi înlăturarea eventualelor piedici ivite în cursul executării silite, având în vedere că asemenea măsuri şi o intervenţie a justiţiei nu se poate realiza decât în condiţiile impuse de această procedură operativă.

Dispoziţiile art. 6 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ, stabilesc că în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul din cadrul Agenţiei care ocupă funcţii publice de inspector antifraudă are dreptul "să efectueze controale în toate spaţiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează bunuri şi servicii ori se desfăşoară activităţi care cad sub incidenţa actelor normative naţionale, inclusiv transpuse din legislaţia comunitară, în vigoare cu privire la prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care sunt interzise de acestea".

În conţinutul acestor dispoziţii sunt menţionate "toate spaţiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează bunuri şi servicii ori se desfăşoară activităţi care cad sub incidenţa actelor normative naţionale, inclusiv transpuse din legislaţia comunitară", iar în cazul în care societatea-recurentă nu desfăşoară vreo activitate în localitatea Vintul de Jos, nu se poate impune o anumită conduită inspectorilor antifraudă şi această împrejurare nu poate face obiect al ordonanţei preşedinţiale atât timp cât, în lipsa activităţii ori a spaţiului comercial, nu a sediului principal, cum în mod greşit consideră recurenta-reclamantă, controlul demarat de către inspectorii fiscali nu poate fi realizat. În caz contrar, inspectorii fiscali au aptitudinea de a efectua controlul în virtutea dispoziţiilor legale sus-citate.

Cu privire la dispoziţiile art. 136-1371 din Legea nr. 207/2015 ce reprezintă Capitolul III al Titlului VI "Controlul fiscal" Înalta Curte constată că acestea reglementează controlul antifraudă, respectiv faptul că, funcţionarii publici din cadrul Direcţiei generale antifraudă fiscală, în condiţiile legii, realizează controlul operativ şi inopinat, acesta putându-se efectua şi în scopul realizării de operaţiuni de control tematic care reprezintă activitatea de verificare prin care se urmăreşte constatarea, analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activităţi economice determinate şi se finalizează prin încheierea unui proces-verbal de control sau act de control.

Recurenta-reclamantă a învederat faptul că "este adevărat că inspectorii fiscali au dreptul să controleze orice contribuabil, însă acest drept nu trebuie să se transforme într-un abuz, iar în prezenta cauză tocmai acesta este motivul şi interesul acţiunii preventive".

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că într-adevăr, în privinţa recurentei-reclamante au fost demarate mai multe controale şi au fost finalizate cu emiterea unor acte fiscale anulate de către instanţa de judecată ori plângeri penale clasate de către parchet, însă această împrejurare nu poate atrage îndeplinirea condiţiilor impuse de specificul ordonanţei preşedinţiale şi nici nu se poate considera că realizarea unui nou control, în lipsa altor elemente, ar putea să determine pagube recurentei-reclamante.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în mod corect au fost respinse susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora controlul ar fi doar aparent legal şi că în realitate este vizată intrarea societăţii în faliment, atât timp cât afirmaţiile făcute nu au fost dovedite şi sunt lipsite de orice suport, societatea nearătând care ar fi resorturile care ar determina organele de control ale ANAF să se îndepărteze de la atribuţiile legale şi urmărească alte scopuri decât cele ale controlului, respectiv intrarea societăţii în insolvenţă.

Deşi acţiunea de control efectuată de intimata-pârâtă este prezentată ca având consecinţe distructive asupra recurentei-reclamante, aceasta nu a dovedit caracterul nelegal al controlului şi nici abuzul de putere al inspectorilor.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind temeinică şi legală.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 730 din 6 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 decembrie 2021.