Judicial declination of jurisdiction is non-appealable and appeal is inadmissible

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 05.11.2020, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Oradea, să oblige pârâta la comunicarea din oficiu, pe site-ul instanţei, după modelul instituit de Curtea de Apel Bucureşti, specializările profesionale ale judecătorilor din secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea recurată

Prin sentinţa nr. 9/CA/2021-PI din 1 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Oradea, în favoarea Tribunalului Bihor, secţia a III-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 9/CA/2021-PI din 1 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs.

În esenţă, a susţinut recurentul că sentinţa atacată este lovită de nulitate potrivit prevederilor art. 176 alin. (5) C. proc. civ., întrucât conform art. 153 alin. (1) C. proc. civ., instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat personal sau prin reprezentant, însă, în speţă, instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei ignorând dispoziţiile legale ce prevăd obligativitatea citării Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării şi în lipsa întâmpinării care era obligatorie.

La data de 7 decembrie 2021 recurentul a transmis la dosar o cerere prin care a invocat necompetenţa materială a Completului nr. 10 din perspectiva faptului că judecătorii din compunerea completul nu sunt specializaţi în materia contenciosului administrativ, invocând în susţinerea acestei excepţii decizia RIL nr. 17/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din 8 decembrie 2021 Înalta Curte a calificat această excepţie ca fiind excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Nu a fost formulată întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 mai 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 8 decembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Cu titlu prealabil Înalta Curte urmează să respingă excepţia privind nelegala compunere a completului de judecată, pentru considerentele în continuare arătate:

Înalta Curte reţine că Legea nr. 304/2004 stipulează următoarele:

- art. 11: "Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective."

- art. 29: "(1) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii: (...)

f) exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."

- art. 31: (…) "(2) În celelalte materii, completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii."

- art. 52:

"(1) Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti. (...)"

Totodată, Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevede:

- art. 23: "Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii: (…)

2. atribuţii referitoare la organizarea activităţii de judecată: (…)

c) aprobă numărul şi compunerea completurilor de 5 judecători pentru fiecare an, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedinţilor, şi compunerea completurilor din cadrul secţiilor, la propunerea preşedinţilor de secţii."

- art. 24: (1) "Preşedintele secţiei organizează activitatea administrativ-judiciară a secţiei, având următoarele atribuţii: (...) b) propune colegiului de conducere înfiinţarea şi desfiinţarea, compunerea şi configurarea completelor de judecată, urmărind asigurarea continuităţii acestora".

- art. 61: "(1) Participarea judecătorilor la activitatea de judecată are loc conform planificării şedinţelor de judecată."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că atribuţiile preşedinţilor de secţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în formarea nominală a completurilor de judecată se exercită în marja strictă impusă de cerinţa asigurării continuităţii, şi ţin seama de rolul conferit preşedinţilor în organizarea activităţii secţiilor şi de garanţiile de independenţă pe care le presupune numirea, de către secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, a preşedinţilor de secţie ai instanţei supreme, precum şi numirea de către acelaşi for a judecătorilor care au promovat la instanţa supremă.

Astfel, art. 29 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 304/2004 a stabilit competenţa Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a exercita şi alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar art. 31 alin. (1) din lege a reglementat exclusiv numărul de judecători care formează completul de judecată. Trasând o linie directoare, Parlamentul a concretizat, în cuprinsul art. 52 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 304/2004, o viziune unitară cu privire la forul abilitat de autoritatea legiuitoare să stabilească la nivelul instanţelor judecătoreşti compunerea completurilor de judecată, şi anume colegiul de conducere. În condiţiile în care organizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu formează obiectul de reglementare al unei legi organice distincte, ci este integrată în legea organică privind organizarea judiciară, Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul strict al organizării executării art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi respectând pe deplin viziunea unitară a legiuitorului reflectată în art. 52 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 304/2004, a prevăzut în art. 19 lit. a)^1) atribuţia Colegiului de conducere de a aproba compunerea completurilor din cadrul secţiilor instanţei supreme, iar în art. 32 alin. (1), atribuţiile preşedinţilor de secţii de a stabili judecătorii care compun completurile de judecată din cadrul secţiilor, de a transmite spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completurilor de judecată în cadrul secţiilor şi de a programa şedinţele acestora.

Prin urmare, în situaţia în care autoritatea administrativă emitentă a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri cu privire la care legea nu dispune nimic, caz în care se încadrează şi situaţia analizată, se constată că aceasta nu poate fi contestată din perspectiva invocată de recurent.

Or, prin Decizia nr. 17/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, menţionată ca temei pentru invocarea excepţiei calificată de instanţă ca fiind excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată s-au reţinut următoarele: "Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (modificată prin Legea nr. 207/2018 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20.07.2018), în cadrul curţilor de apel şi al tribunalelor, funcţionează secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale. De asemenea, potrivit art. 37 alin. (1) din aceeaşi lege, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate."

Prin această decizie s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din C. proc. civ. şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică", interpretarea privind, aşadar, necompetenţa materială procesuală specializată, în sensul dacă aceasta este de ordine publică ori de ordine privată, precum şi faptul că, dacă la nivelul unei instanţe există secţii sau completuri specializate, o cauză de o anumită natură trebuie repartizată la secţia sau completul specializat corespunzătoare naturii litigiului dedus judecăţii.

Înalta Curte constată că, prezentul demers judiciar având ca obiect cererea reclamantului privind obligarea Curţii de Apel Oradea de a comunica, din oficiu, pe site-ul instanţei, specializările profesionale ale judecătorilor din cadrul secţiei de contencios administrativ şi fiscal, are natura unui litigiu aparţinând contenciosului administrativ, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată de către Curtea de Apel Oradea în favoarea Tribunalului Bihor, secţia a III-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în calea de atac formulată de recurentul-reclamant împotriva acestei sentinţe (fără cale de atac), dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind distribuit în mod aleatoriu, conform dispoziţiilor legale antereferite, Completului de judecată nr. 10, complet alcătuit, conform legii, dintr-un număr de trei judecători, a cărui compunere nominală a fost aprobată prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, art. 23 şi 24 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportat la art. 29 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 304/2004.

Prin urmare, nu poate fi reţinută temeinicia excepţiei invocate prin prisma incidenţei în prezenta cauză a deciziei sus-menţionate a instanţei supreme, motivată de interpretarea proprie făcută de recurentul-reclamant bazată pe deducţiile cu privire la presupusa specializare a membrilor completului de judecată nr. 10, cu referire la informaţii publice cu privire la concursurile de promovare la care aceştia au participat, fiind respectate atât dispoziţiile legale cu privire la natura juridică a litigiului şi repartizarea la secţia sau completul specializat corespunzătoare naturii litigiului, cât şi cele privind legala compunere a completului de judecată, astfel cum s-a reţinut anterior.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte urmează să o admită, pentru motivele în continuare arătate.

Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.

În materia excepţiei de necompetenţă, legiuitorul a eliminat calea de atac a recursului care putea fi exercitată împotriva hotărârii prin care instanţa se declară necompetentă, modificarea intervenind prin dispoziţiile Legii nr. 202/2010, fiind menţinută şi în actuala reglementare, ca măsură privind accelerarea soluţionării proceselor.

Fiind învestită cu critici privind neconstituţionalitatea textului de lege, Curtea Constituţională, prin numeroase decizii (Decizia nr. 331 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2014) a constatat că intenţia legiuitorului prin adoptarea prevederilor de lege a fost aceea de a asigura celeritatea judecării cauzelor, prin împiedicarea tergiversării lor ca urmare a exercitării abuzive a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti de declinare a competenţei, raţiunea eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei fiind aceea de a permite ajungerea cauzei într-un timp cât mai scurt în faţa instanţei competente să soluţioneze litigiul dedus judecăţii.

Instanţa de contencios constituţional a mai reţinut că procedura instituită prin art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. nu priveşte judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluţionarea unui incident procedural, de stabilire a instanţei competente să judece litigiul, singurul motiv pe care instanţa îl poate reţine în hotărârea de declinare fiind propria necompetenţă materială sau teritorială.

Înalta Curte reţine că prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, acestea dând expresie principiului potrivit căruia o cale de atac neprevăzută de lege este inadmisibilă.

Or, judecătorul, în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al legalităţii, care constituie o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a desfăşurării în condiţii optime a mecanismului de înfăptuire a justiţiei.

Aşadar, reţine instanţa de control judiciar că sentinţa nr. 9/CA/2021-PI din 1 februarie 2021 este pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în condiţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., fără cale de atac, urmând a aplica sancţiunea inadmisibilităţii recursului.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) raportat la art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului şi va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia privind nelegala compunere a completului de judecată.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 9/CA/2021-PI din 1 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2021.