Access to internal CSM preparatory notes: non-administrative status and scope of administrative litigation review

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 29 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii (C.S.M.), solicitând obligarea acestuia să-i comunice înscrisul denumit "Nota Direcţiei resurse umane şi organizare nr. 6019/2017", menţionat la punctul 8 din ordinea de zi a secţiei pentru procurori din data de 25 aprilie 2017.

Prin încheierea din 23 decembrie 2020, instanţa a respins excepţia de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Piteşti, invocată de pârât prin întâmpinare, reţinând, în esenţă, că prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu derogă de la normele de competenţă specială instituite de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 6/F-CONT din 29 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia netimbrării, fiind respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 6/F-CONT din 29 ianuarie 2021, a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi împotriva încheierii din 23 decembrie 2020, reclamantul A. a declarat recurs, criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Sub un prim motiv de recurs, s-a arătat că instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ de a stabili adevărul şi nu a dat faptelor care rezultă din înscrisurile de la dosar o calificare corectă din punct de vedere juridic, hotărârea instanţei fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi cuprinde motive străine de natura cauzei.

Astfel, a susţinut recurentul că intimata i-a mai comunicat, cu alte ocazii, asemenea note care au stat la baza adoptării unor hotărâri de detaşare şi că, astfel de note de fundamentare, ce privesc situaţia detaşărilor sale, reprezintă înscrisuri privind parcursul profesional şi care pot fi puse la dispoziţia sa în conformitate cu prevederile art. 33 din Legea nr. 317/2004 şi ale art. 42 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, însă instanţa de fond a ignorat aceste dispoziţii legale şi faptul că avea dreptul de a fi informat cu privire la toate înscrisurile, inclusiv conţinutul acestora, privind parcursul său profesional.

Prima instanţă, în mod nelegal, a ignorat faptul că, în calitate de angajat, a cărui carieră este gestionată de intimat, avea dreptul de a fi informat cu privire la aspecte ce ţin de cariera sa, în conformitate cu prevederile Codului Muncii şi ale dispoziţiilor legale care protejează angajaţii şi, în mod greşit, nu a calificat refuzul comunicării notei cu nr. x/2017 ca pe un exces şi abuz de putere şi o vădită încălcare a dreptului la demnitate în desfăşurarea activităţii de muncă.

Mai mult, instanţa a omis a reţine faptul că potrivit standardelor şi garanţiilor privind cariera, magistraţii au dreptul la un mediu de desfăşurare a activităţii adecvat, care presupune inclusiv dreptul de a cunoaşte modul în care le este gestionată cariera, inclusiv de a cunoaşte conţinutul înscrisurilor pe care organele de gestionare a carierei le întocmeşte cu privire la aceştia.

Omiţând să-şi îndeplinească rolul activ, instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ. potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că cele discutate în cadrul Comisiei nr. 1 la data de 19.11.2012 au caracterul unui act administrativ producător de efecte juridice, susţinând recurentul că discuţiile respective nici măcar nu s-au materializat în vreo hotărâre sau alt înscris, ci au fost doar consemnate într-o minută, care nu are capacitatea de a produce efecte juridice şi de a institui norme sau reguli cu privire la conduita de urmat a CSM.

Recurentul consideră că pentru a-i fi opozabilă, o eventuală hotărâre cu caracter normativ emisă de CSM, aceasta ar fi trebuit să fi fost publicată în Monitorul Oficial şi că, potrivit Legii nr. 317/2004 Comisiile CSM nici măcar nu sunt abilitate pentru a adopta acte administrative, cu atât mai puţin unele cu caracter normativ prin care să se decidă conduita viitoare a Consiliului într-un domeniu sau altul.

Ţinând cont că în Monitorul Oficial nu a fost publicat niciun fel de act prin care să se stabilească în concret înscrisurile care nu se comunică şi destinatarii cărora nu li se comunică, consideră că această "însuşire a punctului de vedere al direcţiilor de specialitate", "însuşire" care nici măcar nu este clară şi care nu defineşte în concret destinatarii cărora li se aplică, ce li se aplică, în ce mod se aplică, nu poate avea caracterul unui act administrativ, nici cu caracter normativ şi nici individual ori de vreo altă natură, ci este pur şi simplu un act inexistent.

Instanţa de fond a preluat apărările pârâtului cu privire la conţinutul celor decise în şedinţa Comisiei nr. 1 la data de 19.11.2012, fără a administra vreo probă din care să rezulte ce anume s-a decis în acea şedinţă, deşi, în virtutea rolului activ, trebuia să verifice dacă în Monitorul Oficial a fost publicat vreun act administrativ cu caracter normativ care să instituie o normă care interzice comunicarea actelor care reprezintă note de fundamentare, ori, cel puţin să solicite intimatului să depună pentru dosar eventuala normă legală şi nu doar să preia o apărare şi o susţinere nefundamentată a intimatului cu privire la existenţa unei norme.

Instanţa de fond, în mod greşit, nu a reţinut faptul că intimatul-pârât a eşuat în a demonstra şi indica un temei legal pentru care nota de fundamentare solicitată nu poate fi comunicată.

Consideră recurentul-reclamant că prima instanţă a omis să cerceteze şi să aprecieze motivat cererea de chemare în judecată, aceasta făcând vorbire exclusiv de criteriile de apreciere nelegale ale intimatului-pârât, a acordat valoare de act administrativ cu caracter normativ unor discuţii ale Comisiei nr. 1, care nu au fost materializate într-un act administrativ şi nu a acordat importanţa cuvenită standardelor referitoare la garanţiile şi condiţiile serviciului judecătorilor şi procurorilor, în totală contradicţie cu practica Curţii Constituţionale, care le acordă o importanţă deosebită.

S-a mai arătat că, considerentele instanţei cu privire la importanţa, precum şi caracterul de act administrativ a discuţiilor Comisiei nr. 1 în şedinţa din data de 19.11.2012, precum şi susţinerile acesteia că reclamantul ar fi trebuit să atace şi minuta şedinţei respective, reprezintă motive străine de natura cauzei.

O altă critică adusă sentinţei vizează faptul că instanţa de fond, în mod nelegal nu s-a pronunţat asupra cererii depusă de reclamant la data de 26.01.2021, prin care a solicitat, în condiţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, să oblige intimatul să înainteze instanţei de judecată nota care face obiectul cauzei.

Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără administrarea acestei probe, încălcând dreptul la apărare al reclamantului şi fără administrarea unor probe cu privire la aspectele "decise" sau "însuşite" de Comisia nr. 1 cu ocazia şedinţei din data de 19.11.2012, situaţie ce echivalează, în opinia recurentului, cu repronunţarea asupra fondului cauzei.

În lipsa încheierii de încuviinţare sau respingere a probelor cerute nu se poate stabili, dacă şi în ce măsură, reclamantul a fost sancţionat cu decăderea din dreptul de a propune şi administra dovezi, în opinia sa, instanţa încălcând dispoziţiile art. 22, art. 224, art. 6 şi art. 298 din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

A mai susţinut recurentul-reclamant că judecătorul fondului a încălcat dispoziţiile privind incompatibilitatea, prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., apreciind că acesta avea obligaţia de a se abţine de la soluţionarea cauzei, întrucât era, la momentul judecării şi soluţionării cauzei, într-o relaţie de "dependenţă" în raport cu pârâtul CSM, având în vedere că se afla într-o procedură de selecţie, promovare, pentru o funcţie de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce implică, inclusiv prezentarea la un interviu în faţa membrilor aleşi, judecători, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, această situaţie fiind de natură a ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea doamnei judecător, aflată în postura de a soluţiona o cauză în care CSM avea calitatea de pârât.

consideră că această procedură de selecţie, cu presiunea pe care o implică, este de natură a declanşa, în mod voit sau nu, o stare de vulnerabilitate a judecătorului şi o tendinţă de favorizare a intereselor Consiliului Superior al Magistraturii.

În susţinerea recursului promovat împotriva încheierii din data de 23 decembrie 2020, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 5 C. proc. civ., a arătat recurentul că prima instanţă a reţinut în mod greşit că este competentă teritorial să judece cauza şi că sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., privind competenţa facultativă, în opinia sa, instanţa trebuia să reţină competenţa teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere domiciliu său şi faptul că prevederile art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile. Astfel, recurentul a apreciat că dispoziţiile legale încălcate, care atrag nulitatea sub acest aspect sunt art. 127, art. 129 alin. (2) pct. 3 şi art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a transmis la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, susţinând, în esenţă, netemeinicia motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitoare la necompetenţa teritorială a instanţei, a arătat intimatul că aceasta nu poate fi invocată direct în recurs de către partea care nu a invocat-o în condiţiile legii în faţa primei instanţe şi că recurentul-reclamant este cel care a ales să introducă cererea de chemare în judecată la Curtea de Apel Piteşti.

Cât priveşte criticile recurentului întemeiate pe faptul că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra cererii sale de probe, apreciază intimatul că acestea sunt nefondate, considerând că instanţa a soluţionat cauza cu respectarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., judecătorul fondului stabilind în mod corect situaţia de fapt şi aplicând normele de drept incidente situaţiei de fapt, pronunţând o hotărâre legală şi temeinic.

Consideră că hotărârea primei instanţe este motivată într-o manieră ce garantează legalitatea şi temeinici soluţiilor adoptate, argumentele prezentate fiind coerente, clare şi lipsite de ambiguităţi sau de contradicţii, apte să permită urmărirea raţionamentul care a condus la adoptarea acestora, astfel că sunt nefondate susţinerile recurentului cu privire la incidenţa în cauza a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, consideră a fi nefondate criticile recurentului circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, cu aplicarea riguroasă a normelor de drept material incidente în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 8 decembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamantul A., procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat acordul secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la o eventuală detaşare a sa în cadrul misiunii B.).

Cu privire la solicitarea menţionată a fost întocmită de către Direcţia resurse umane şi organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nota nr. x/2017, prin care s-a propus, în conformitate cu prevederile art. 71 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006, cu modificările şi completările ulterioare, înaintarea acesteia către secţia pentru procurori, pentru a analiza şi dispune cu privire la solicitarea formulată de domnul A..

Prin Hotărârea nr. 212 din 25 aprilie 2017, secţia pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea domnului procuror A..

Reclamantul a solicitat ulterior Consiliului Superior al Magistraturii o copie de pe nota nr. x/2017 întocmită de Direcţia resurse umane şi organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, solicitare la care i s-a răspuns prin adresa nr. x/2020 emisă de Direcţia resurse umane şi organizare - Serviciul resurse umane pentru procurori, comunicându-i-se faptul că nu i se poate pune la dispoziţie o copie de pe nota nr. x/2017, întrucât aceasta are un caracter intern.

În aceste condiţii, reclamant A., a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii (C.S.M.), prin care a solicitat obligarea acestuia să-i comunice înscrisul denumit "Nota Direcţiei resurse umane şi organizare nr. 6019/2017", menţionat la punctul 8 din ordinea de zi a secţiei pentru procurori din data de 25 aprilie 2017.

Prin sentinţa recurată, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, recurentul-reclamant formulând prezenta cale de atac atât împotriva sentinţei civile nr. 6/F-CONT din 29 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cât şi împotriva încheierii din 23 decembrie 2020 a aceleiaşi instanţe (încheierea prin care s-a soluţionat excepţia necompetenţei teritoriale invocate de pârâtul Consiliului Superior al Magistraturii), invocând incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

2. Analiza motivele de casare

2.1. În primul rând sunt nefondate criticile aduse încheierii de şedinţă din 23 decembrie 2020, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 5 C. proc. civ.

În speţa de faţă, excepţia de necompetenţă teritorială a fost invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, iar la termenul din 23 decembrie 2020 prima instanţă a respins această excepţie, reţinând, în esenţă, că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., ce reglementează o competenţă după calitatea părţii, reprezintă norma specială, de la care dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nu pot deroga.

Prevederile art. 127 din C. proc. civ., cuprinse în Cartea I, Titlul III, Capitolul III, intitulat "Dispoziţii speciale", reglementează o competenţă facultativă, după calitatea părţii.

Aminteşte instanţa de control judiciar că potrivit art. 2 C. proc. civ. "(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare."

Totodată, art. 10 alin (3) din Legea nr. 554/2004:

"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului."

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi faţă de prevederile art. 127 C. proc. civ., ce reprezintă o normă specială ce reglementează un caz de prorogare legală de competenţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect a respins excepţia de necompetenţă invocată de pârât.

Reclamantul, în considerarea calităţii sale de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut posibilitatea de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente, iar acesta a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată la Curtea de Apel Piteşti, în faţa instanţei de fond, formulând concluzii de respingere a excepţiei de necompetenţă teritorială invocată în cauză de către pârât.

Or, posibilitatea reclamantului de a sesiza una din instanţele învecinate, oferită de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu poate fi înţeleasă ca oferind şi posibilitatea ca acesta să revină asupra alegerii instanţei, în funcţie de nemulţumirile legate de soluţia pronunţată în cauză, întrucât, odată alegerea făcută reclamantul nu mai poate reveni asupra ei.

Prin urmare, în măsura în care reclamantul a înţeles să uzeze de aceste prevederi şi să introducă cererea de chemare în judecată la Curtea de Apel Ploieşti, nemulţumirile exprimate în recurs cu privire la competenţă sunt lipsite de susţinere, legalitatea încheierii din 23 decembrie 2020, pronunţate de instanţa de fond, fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente cauzei, neputând să atragă casarea încheierii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. civ., invocate de recurent.

2.2 Înalta Curte nu poate primi nici argumentele de ordin critic, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., formulate cu privire la sentinţa recurată.

Potrivit motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Acesta vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Criticile aduse sentinţei instanţei de fond de către recurentul-reclamant privesc, în esenţă, nesocotirea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului, încălcarea dreptului său la apărare, încălcare determinată de faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii sale de probe întemeiată pe dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 43 şi art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., privind incompatibilităţile şi obligaţia de a se abţine.

Reclamantul a învestit instanţa cu o cerere de obligare a pârâtului la comunicarea notei cu nr. x/2017 a Direcţiei resurse umane şi organizare din cadrul CSM, întemeiate pe dispoziţiile art. 1 şi următoarele din Legea nr. 554/2004, ale Legii nr. 317/2004, republicată cu modificările şi completările ulterioare şi ale Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Judecătorul fondului a procedat la analizarea cererii reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale de care acesta s-a prevalat, raportându-se la probele de care părţile au înţeles să se folosească în cauză.

Aşa cum se poate observa acesta a stabilit în mod corect situaţia de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză şi a aplicat normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt, soluţionând cauza cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la pretinsa nesocotire a dreptului său la apărare generată de nepronunţarea instanţei cu privire la cererea sa din data de 26.01.2021, întemeiată pe prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri, aspect ce rezultă incontestabil din cuprinsul considerentelor sentinţei atacate, în care sunt enumerate documentele depuse la dosarul cauzei.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 554/2004, a cărui nesocotire şi invocă: (1) La primirea cererii, instanţa dispune citarea părţilor. Autoritatea publică emitentă va comunica împreună cu întâmpinarea actul atacat împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. Instanţa poate solicita emitentului orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. (2) În situaţia în care reclamant este un terţ în sensul art. 1 alin. (2) sau când acţiunea este introdusă de Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanţa va cere autorităţii publice emitente să îi comunice de urgenţă actul atacat împreună cu documentaţia care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. (3) În mod corespunzător situaţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2), după caz, se procedează şi în cazul acţiunilor care au ca obiect refuzul de rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, se desprinde ideea obligaţiei autorităţii publice emitente de a comunica, împreună cu întâmpinarea, actul atacat împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei, pentru situaţia în care obiectul cererii priveşte fie un act administrativ, fie refuzul de soluţionare a cererii privind un drept recunoscut de lege sau un interes legitim, ceea ce nu este cazul în speţă.

Cererea recurentului priveşte obligarea pârâtului la comunicarea unui document cu caracter intern, document ce nu are trăsăturile caracteristice unui act administrativ.

Recurentul-reclamant nu a înţeles să atace actul administrativ ce are la bază această notă, respectiv Hotărârii nr. 212 din 25 aprilie 2017, astfel că solicitarea acestuia întemeiată pe prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la obiectul cauzei, nu putea fi formulată în cadrul unei cererii de probe.

Prin urmare, nemulţumirile recurentului-reclamant cu privire la modalitatea în care judecătorul fondului a administrat probatoriul şi a soluţionat cauza, nu pot atrage casarea sentinţei prin prisma temeiurilor indicate de acesta.

O altă critică, ce vizează legalitatea sentinţei recurate, priveşte încălcarea de către judecătorul fondului a dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilitate şi abţinere.

În esenţă, recurentul a susţinut acest motiv de casare din perspectiva faptului că judecătorul fondului era, la momentul judecării şi soluţionării cauzei, într-o relaţie de "dependenţă" în raport cu pârâtul CSM, având în vedere că se afla într-o procedură de selecţie, promovare, pentru o funcţie de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a uzat de mijloacele procedurale prevăzute de C. proc. civ. în situaţia incompatibilităţii judecătorului.

Nimic nu împiedica recurentul-reclamant să uzeze de dispoziţiile art. 44 -47 C. proc. civ., în măsura în care avea suspiciuni cu privire la imparţialitatea judecătorului fondului, fondate pe faptul că acesta urma să susţină un interviu la CSM.

Prin urmare, neprocedând în acest fel, recurentul-reclamant nu poate invoca direct în recurs incompatibilitatea judecătorului de la fond, în condiţiile în care, aşa cum a arătat şi în faţa instanţei de recurs, cunoştea chestiunea legată de incompatibilitate încă de la momentul judecării cauzei pe fond, astfel că şi această critică este nefondată.

Cu privire la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a susţinut că hotărârea primei instanţe ar cuprinde motive străine de natura cauzei deduse din importanţa acordată de instanţă discuţiilor Comisiei nr. 1 în şedinţa din 19.11.2012.

Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. " Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - întrucât astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menţionate.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată.

Acesta a analiza cererea reclamantului prin raportare la condiţia din partea finală a art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004, reţinând că nota în discuţie nu are trăsăturile caracteristice actului administrativ, nefiind aptă să producă efecte juridice prin ea însăşi, din moment ce reprezintă doar un înscris care stă la baza hotărârii prin care s-a soluţionat o anumită cerere de detaşare a reclamantului.

Referirile făcute de prima instanţă cu privire la cele decise de Comisia nr. 1 din 19.11.2012, au constituit un argument în plus în susţinerea faptului că nota comisiei de specialitate nu este un act administrativ.

Ca atare, instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 317/2004 şi ale art. 42 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, care prevăd posibilitatea punerii la dispoziţie a notelor de fundamentare care privesc o situaţie a detaşărilor sale şi faptul că avea dreptul de a fi informat cu privire la toate înscrisurile, inclusiv conţinutul acestora, privind parcursul său profesional.

Criticile recurentului-reclamant, circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, prima instanţă pronunţând o soluţie legală şi temeinică, cu aplicarea riguroasă a normelor de drept material incidente în cauză.

Instanţa de fond a analizat cererea reclamantului în temeiul prevederilor legale invocate de acesta, concluzionând în mod judicios şi argumentat că cererea sa nu vizează emiterea sau anularea unui act administrativ şi că în cauză nu exisă un refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim sau de a răspunde solicitantului în termenul legal.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a rezultat din cererea depusă de reclamant la dosar, pe care l-a examinat în mod detaliat, având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a reţinut corect că nota nr. x/2017 întocmită de direcţia de specialitate constituie doar un act pregătitor al Hotărârii nr. 212 din 25 aprilie 2017 a secţiei pentru procurori din cadrul CSM, aceasta neavând trăsăturile caracteristice unui act administrativ.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, "(1) (...) se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său (...) prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.". Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 asimilează actelor administrative unilaterale şi "refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim (...)", iar art. 2 alin. (1) lit. i) defineşte refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane".

În ceea ce priveşte noţiunea de act administrativ la care art. 1 şi art. 8 din Legea 554/2004 fac referire, aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004 astfel:

"act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice;"

Recurentul-reclamant susţine că refuzul comunicării înscrisului în discuţie reprezintă un abuz care încalcă dreptul său de a fi informat cu privire la aspectele care au fost reţinute în nota respectivă şi care privesc parcursul său profesional, însă acesta nu afirmă existenţa unui drept subiectiv dedus din nota pe care o solicită şi care să îi fie încălcat prin necomunicarea acesteia.

Or, astfel cum a reţinut şi judecătorul fonului, fiind pe tărâmul Legii contenciosului administrativ, iar nu al accesului la informaţii de interes public în contextul Legii nr. 544/2001, dreptul de a fi informat cu privire la ceea ce cuprinde actul premergător emiterii actului administrativ şi interesul de a obţine acest act premergător, apare doar în măsura formulării unei contestaţii, faţă de actul administrativ, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 stabilind că:

"Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii".

De vreme ce recurentul-reclamant a susţinut doar lipsa informării acestuia cu privire la ceea ce cuprinde nota discutată, fără a indicat şi fără a dovedi nicio altă vătămare care să rezulte din necomunicarea actului premergător, nu se poate reţine că prin necomunicarea notei s-ar încălca vreun drept al acestuia care să facă parte din obiectul unui raport de drept administrativ.

Nota nr. x/2017 putea fi contestată odată cu actul administrativ la care se referă, respectiv odată cu Hotărârea CSM nr. 212/25.04.2017 a secţia pentru procurori, în condiţiile prevăzute de lege, însă recurentul-reclamant nu a înţeles să conteste această hotărâre.

În mod corect a apreciat instanţa fondului, în ceea ce priveşte dispoziţiile din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare şi din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, că, în lipsa unor argumente concrete şi a indicării precise a textelor din cele două acte normative, aceste dispoziţii nu pot fundamenta solicitarea reclamantului.

Cât priveşte susţinerile ce vizează cele decise în şedinţa din 19.11.2012 a Comisiei nr. 1 "Independenta şi responsabilizarea justiţiei, eficientizarea activităţii acesteia şi creşterea performanţei judiciare; integritatea şi transparenţa sistemului judiciar", Înalta Curte constată că acestea exced analizei recursului de faţă, iar pe de altă parte, referirile la această minută constituie doar un argument în plus al instanţei, în susţinerea soluţiei adoptate de aceasta.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 6/F-CONT din 29 ianuarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi împotriva încheierii din 23 decembrie 2020 a aceleiaşi instanţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2021.