Administrative litigation statute of limitations triggered by administrative silence in pre-action complaint against judicial inspection report

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data 21 decembrie 2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 225/15.10.2019, prin care s-a hotărât aprobarea Raportului Inspecţiei Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorităţii judecătoreşti, în cauzele de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, vizând magistraţi sau în legătură cu acestea" şi a Raportului Inspecţiei Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorităţii judecătoreşti în cauzele de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, vizând magistraţi sau în legătură cu acestea", în partea care analizează legalitatea şi temeinicia efectuării actelor de urmărire penală de către Direcţia Naţională Anticorupţie în cauzele cu magistraţi (Capitolul III şi Capitolul V pct. V.1.2 din raport).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 570 din data de 9 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi a respins capetele de cerere privind anularea hotărârii plenului CSM nr. 225/15.10.2019 şi anularea Raportului Inspecţie Judiciară nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 ca fiind prescrise. De asemenea, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la capătul de cerere, precizat, referitor la anularea răspunsului pârâtului CSM la plângerea prealabilă, înregistrat sub nr. x/2020 din 06.01.2021 şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2.1 de mai sus, a declarat recurs reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea soluţionării fondului acesteia.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurentul arată că, instanţa de fond, în considerentele sentinţei atacate, extrem de sumare, nu a indicat nici un argument de natură a înlătura apărările pe care le-a formulat cu privire la incidenţa în speţă a art. 11 alin. (1) lit. a) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respective, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

Consideră că instanţa de fond s-a rezumat a prelua din apărarea pârâtului în susţinerile excepţiilor invocate, limitându-se strict la acestea şi a eludat complet orice apreciere cu privire la înlăturarea motivelor pe larg dezvoltate de Direcţia Naţională Anticorupţie în răspunsul la întâmpinare. De asemenea, recurentul apreciază că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respective însă, considerentele sentinţei civile recurate fac abstracţie complet de răspunsul la întâmpinare al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul arată că excepţiile invocate de intimatul Consiliului Superior al Magistraturii şi admise de instanţa de fond, sunt neîntemeiate.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta a fost admisă de instanţa de fond reţinându-se că în speţă termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea 554/2004 a început să curgă la data de 21.02.2020, incident fiind în cauză art. 11 alin. (1) lit. c) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, respectiv data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.

Consideră că soluţia instanţei de fond nu se susţine atât timp cât contestaţia ce face obiectul prezentului dosar s-a încadrat în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, respectiv cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

De altfel, instanţa de fond, în considerentele hotărârii, nu a arătat de ce în speţă nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) atât timp cât Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns plângerii prealabile formulate de D.N.A. la data de 20 ianuarie 2020, în conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat Plenului Consiliului Superior al Magistraturii revocarea Hotărârii nr. 225/15.10.2019, publicată la data de 08.01.2020 pe site-ul instituţiei prin răspunsul comunicat DNA la data de 7 ianuarie 2021, pe calea poştei electronice.

Apreciază conduita procesuală a Direcţiei Naţionale Anticorupţie ca fiind una diligentă, înscriindu-se în termenele procedurale prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, formulând acţiune în anulare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 21.12.2020, imediat după afişarea pe site-ul CSM a ordinii de zi soluţionate a şedinţei din data de 15.12.2020.

Ulterior, după primirea în scris a răspunsului autorităţii administrative la data de 7 ianuarie 2021, a formulat precizări la data de 21.01.2021 în sensul în care a înţeles să conteste şi acest răspuns, în baza art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, solicitând instanţei, în consecinţă, şi anularea acestuia ca fiind neîntemeiat.

Ca atare, în opinia recurentului, termenul de prescripţie curge în cauză, de la momentul în care Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns la plângerea sa prealabilă, în speţă nefiind în ipoteza invocată de intimat prin întâmpinare, respectiv cea prevăzută de art. 11 alin. (1) lit. c), de vreme ce Plenul C.S.M. s-a reunit şi a soluţionat plângerea prealabilă, prin respingerea acesteia şi au şi comunicat răspunsul către D.N.A.

Circumstanţele avute în vedere de CSM ar fi condus la o eventuală prescripţie a dreptului material la acţiune doar în împrejurarea în care autoritatea administrativă nu ar fi pus pe ordinea de zi plângerea prealabilă şi nici nu ar fi răspuns acesteia.

De asemenea, instanţa de fond a eludat orice referire la incidenţa art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, chiar dacă, în subsidiar, D.N.A. a arătat că, şi dacă s-ar lua în calcul premisa invocată instanţei de pârâtul C.S.M, părţile s-ar găsi măcar în ipoteza de la art. 11 alin. (8), din Legea nr. 554/2004, faţă de care, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

Astfel, art. 11 din Legea nr. 554/2004 reglementează două categorii de termene în ceea ce priveşte sesizarea instanţei de contencios administrativ: un termen de prescripţie de 6 luni, care are ca efect stingerea dreptului la acţiune şi un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare.

Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sunt suspuse termenului de prescripţie de 6 luni, iar termenul de decădere de un an este reglementat ca situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine incident numai dacă acţiunea nu a fost introdusă în termenul de prescripţie, din motive temeinice.

Astfel, termenul de un an începe să curgă de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

În cauză, Hotărârea nr. 225 din data de 15 octombrie 2019 a cărei anulare se solicită, a fost publicată pe site-ul http://old.csml909.ro la data de 08.01.2020, simpla publicare a acesteia neputând constitui o comunicare în sensul Legii nr. 554/2004.

Având în vedere că în cuprinsul legii nu există nicio normă specială privind forma de comunicare a actelor administrative ce fac obiectul cererilor de anulare, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 154 C. proc. civ. Hotărârea nr. 225 din data de 15.10.2019 nu a fost comunicată în mod legal Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nefiind incident în cauză momentul comunicării actului pentru calcularea termenului de decădere în lipsa comunicării Hotărârii nr. 225/15.10.2019. Momentul de la care începe să curgă termenul de decădere de 1 an este momentul introducerii plângerii prealabile, respectiv 20.01.2020, conform vizei de primire aplicate pe adresa de înaintare a cererii către Consiliul Superior al Magistraturii, acesta împlinindu-se la data de 20.01.2021.

În ceea ce priveşte motivele temeinice care permit introducerea cererii de anulare a hotărârii menţionate cu depăşirea termenului de prescripţie arătă faptul că Direcţia Naţională Anticorupţie, în concordanţă cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, a formulat plângere prealabilă prin care a solicitat autorităţii emitente a Hotărârii nr. 225/2019 revocarea acesteia.

Raportat la specificul funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii, conform dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.S.M., aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1073 din 03.12.2018, modalitatea prin care se putea soluţiona plângerea prealabilă presupune emiterea unei hotărâri de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre ce putea fi emisă doar în şedinţa convocată în mod legal, în prezenţa a cel puţin 15 membri.

Prima şedinţă a plenului Consiliului Superior al Magistraturii, convocată la o dată ulterioară depunerii plângerii prealabile, a fost în data de 11.02.2020 însă dezbaterea plângerii prealabile nu a figurat pe ordinea de zi.

În mod formal la data de 20.02.2020 s-a împlinit termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nefiind soluţionată în termen legal, de la acest moment destinatarul actului atacat având dreptul de a ataca actul nelegal la instanţa de contencios administrativ, în termen de 6 luni.

Motivul pentru care Direcţia Naţională Anticorupţie nu a sesizat instanţa s-a datorat în primul rând faptului că, în interiorul termenului de prescripţie, în şedinţa din data de 30.04.2020 la punctul 5 pe ordinea de zi s-a pus în discuţie plângerea prealabilă formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Hotărârii nr. 225/15.10.2019 astfel încât din acel moment s-a considerat în mod rezonabil şi cu bună credinţă că plenul Consiliului Superior al Magistraturii analizează argumentele existente în plângere iar cauza este în curs de soluţionare de către autoritatea competentă.

La aceeaşi data s-a dispus amânarea discutării plângerii prealabile având în vedere că în cauză existau mai multe solicitări ale asociaţiilor profesionale şi o solicitare din partea procurorului general al PÎCCJ de a lua la cunoştinţă aspectele în dezbatere în vederea exercitării dreptului de vot cu privire la cererea de revocare.

Cererea a fost repusă pe rol în şedinţa din 28.05.2020 când au fost respinse cererile de amânare şi s-a stabilit trimiterea plângerii prealabile la comisia de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii care, conform regulamentului indicat anterior, are ca atribuţii analizarea punctelor înscrise pe ordinea de zi şi solicitările din partea membrilor consiliului. Raportat la dispoziţiile plenului Consiliului Superior al Magistraturii plângerea prealabilă era în curs de soluţionare, trimiterea la comisia de specialitate având ca scop verificarea aspectelor invocate în cererea de revocare.

După încheierea verificărilor de către comisia de specialitate, la data de 15.12.2020, cererea a fost din nou pusă pe ordinea de zi a plenului Consiliului Superior al Magistraturii, fiind respinsă.

Raportat la succesiunea în timp a activităţilor din cadrul plenului CSM consideră că de la momentul depunerii plângerii prealabile şi până la momentul respingerii acesteia cauza a fost în dezbatere, existând motive temeinice pentru ca Direcţia Naţională Anticorupţie să nu introducă o acţiunea de anulare a Hotărârii nr. 225/2019 la instanţa de contencios administrativ competentă înainte de a cunoaşte decizia Consiliului Superior al Magistraturii.

Procedura plângerii prealabile are ca scop evitarea unor litigii prin posibilitatea acordată emitentului actului de a-l revoca, dacă va considera că este nelegal, iar pentru destinatarul actului de a aprecia, după ce primeşte răspuns de la autoritatea publică respectivă, dacă se mai impune promovarea unei acţiuni în justiţie.

În cauză nu a existat niciun refuz formal de soluţionare a plângerii prealabile, percepţia pe întreaga perioadă fiind că emitentul actului analizează motivele invocate în plângerea prealabilă, în vederea luării unei decizii cu privire la revocarea actului. Astfel, în data de 30.04.2020 când a fost amânată discutarea plângerii, motivele care au stat la baza acestei amânări au fost strâns legate de soluţionarea legală şi temeinică a acesteia. Asociaţiile profesionale ale magistraţilor au formulat cereri ce vizau hotărârea nr. 225/2019 şi plângerea formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie iar unul dintre membri CSM a solicitat termen pentru studierea actelor, ceea ce constituie un motiv de a considera, cu bună credinţă, că perioada de amânare nu reprezintă o tergiversare a răspunsului şi că este o etapă de analiză a temeiniciei cererii de revocare, în cadrul organismului colegial. La data de 28.05.2020 plângerea a fost trimisă la comisia de specialitatea tot în vederea analizării aspectelor invocate în cererea de revocare, comisia asigurând suportul tehnic de specialitate pentru membrii CSM în vederea soluţionării punctelor de pe ordinea de zi astfel încât o introducerea a cererii la instanţa de judecată în perioada efectuării de verificări ar fi fost contrară însuşi scopului instituirii unei proceduri prealabile necontencioase.

Din momentul punerii pe ordinea de zi nu exista nicio posibilitate legală ca plângerea prealabilă să nu fie soluţionată de către C.S.M., astfel încât până la momentul respingerii destinatarul actului avea certitudinea că emitentul poate fie să revoce actul, în acest caz o acţiune în contencios administrativ fiind lipsită de interes pentru Direcţia Naţională Anticorupţie, fie să furnizeze argumente care ar fi putut duce la o reevaluare a oportunităţii promovării unei acţiuni în justiţie, în orice caz finalizarea procedurii în faţa plenului Consiliului Superior al Magistraturii fiind necesară pentru determinarea atitudinii procesuale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, toate aspectele expuse anterior constituind motive temeinice pentru promovarea acţiunii ulterior emiterii hotărârii CSM cu privire la cererea de revocare a Hotărârii nr. 225/2019.

Apreciază că niciunul din argumentele mai sus arătate nu au fost avute în vedere de instanţa de fond, nefiind înlăturate în niciun mod, considerentele hotărârii necuprinzând nicio analiză a acestora ori un argument de natură a fi îndepărtată incidenţa acestora.

În ceea ce priveşte admiterea de către instanţa de fond a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în anularea răspunsului pârâtului CSM la plângerea prealabilă, înregistrat sub nr. x/2020 din 6.01.2021, recurentul arată că în motivare, instanţa de fond a apreciat că răspunsul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv al autorităţii administrative, comunicat DNA la data de 7 ianuarie 2021, nu poate constitui un act administrativ pentru a fi supus cenzurii instanţei de contencios administrativ.

Apreciază că motivarea Curţii de Apel Bucureşti ignoră prevederile art. 8 ale Legii nr. 554/2004, respective, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

Or, prin contestaţia formulată în faţa instanţei de contencios administrativ la 18.12.2021, reclamantul a arătat că înţelege a contesta un act administrativ unilateral, cauzator de prejudicii, solicitând:

- Anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 225/15.10.2019 prin care s-a hotărât aprobarea Raportului Inspecţiei Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorităţii judecătoreşti în cauzele de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizând magistraţi sau în legătură cu acestea ";

- Anularea Raportului Inspecţiei Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorităţii judecătoreşti în cauzele de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizând magistraţi sau în legătură cu acestea", în partea care analizează legalitatea şi temeinicia efectuării actelor de urmărire penală de către Direcţia Naţională Anticorupţie în cauzele cu magistraţi (Capitolul III şi Capitolul V pct. V.1.2 din raport).

Ulterior, după comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă înregistrată la CSM cu numărul x/2020, Direcţia Naţională Anticorupţie şi-a întregit contestaţia prin precizările din 21 ianuarie 2021, arătând că înţelege a contesta şi acest răspuns, în condiţiile în care către D.N.A. nu a fost comunicată niciodată, procedural, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 15.12.2020 prin care Plenul C.S.M. a hotărât, cu majoritate de voturi, respingerea plângerii prealabile formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Hotărârii nr. 225/15.10.2019.

Aşadar, instanţa de fond a omis, practic, să analizeze excepţia admisibilităţii prin prisma principalelor capete ale cererii de chemare în judecată, respectiv anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 225/15.10.2019 şi - implicit a Raportului Inspecţiei Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018, care reprezintă actele administrative cauzatoare de prejudiciu.

Răspunsul Consiliului Superior al Magistraturii a fost contestat în completarea cererii de chemare în judecată, doar sub aspectul incidenţei art. 8 din Legea 554/2004, respectiv a marcării momentului comunicării modului de soluţionare a plângerii prealabile, actele administrative contestate rămânând Hotărârea Plenului CSM nr. 225/15.10.2019 şi Raportul Inspecţiei Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018, faţă de care instanţa de fond nu a făcut nici o referire.

De altfel, a arătat atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi în cuprinsul răspunsului la întâmpinare faptul că "Hotărârea nr. 225/2019 este, neîndoielnic un act administrativ, emisă de Consiliul Superior al Magistraturii în baza prerogativelor sale.

Ca atare, apreciază ca fiind neîntemeiată hotărârea instanţei de fond şi cu privire la admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, aşa încât solicităm admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate şi sub acest aspect.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul arată că, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât, motivarea hotărârilor judecătoreşti constituie o premisă indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Observând hotărârea recurată, se constată că aceasta este motivată, cuprinzând argumentele instanţei cu privire la soluţia adoptată, fără a cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Admiterea excepţiilor invocate prin întâmpinare a fost argumentată coerent, raţionamentul logico -juridic al instanţei fiind uşor de decelat.

Împrejurarea susţinută de recurent în sensul că prima instanţă nu ar fi analizat şi răspuns tuturor argumentelor invocate în susţinerea cererii formulate nu poate fi primită deoarece obligaţia instanţei în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. este de a analiza şi a răspunde tuturor cererilor şi motivelor invocate de părţi, iar nicidecum de a răspunde fiecărui argument ce ar susţine, în opinia părţii, motivele pe care se întemeiază solicitările sale. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la argumentele fundamentale, la acelea care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Argumentele instanţei de fond nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei, iar ele sunt expuse într-un mod clar şi precis, explicitând inteligibil hotărârea luată. Precizează că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

Intimatul arată că, contrar criticilor recurentuluei, prima instanţă a argumentat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ceea ce presupune, în mod implicit, neaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. a) deoarece situaţiile reglementate de cele două texte de lege nu pot fi incidente concomitent. Această argumentaţie are la bază şi dispoziţiile art. 7 alin. (4) şi art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeaşi lege, dispoziţii din interpretarea cărora prima instanţă a reţinut în mod corect şi legal că termenul de soluţionare a plângerii prealabile este de 30 de zile, iar în cauză acesta a expirat la data de 20.02.2020.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu cele cuprinse în art. 11 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă în mod corect şi legal a reţinut ca fiind incidentă în speţă situaţia reglementată de art. 11 alin. (1) lit. c) şi nicidecum situaţia reglementată de art. 11 alin. (1) lit. a), acest din urmă text de lege fiind incident în ipoteza în care răspunsul la plângerea prealabilă se comunică petentului într-un termen mai scurt decât termenul de 30 de zile prevăzut de lege.

Precizează că recurentul nu a invocat motive temeinice care să justifice eventuala aplicabilitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, amânarea soluţionării plângerii prealabile fiind un aspect ce ţine de însăşi instituţia plângerii prealabile, neputând fi analizat ca şi motiv temeinic în accepţiunea dispoziţiilor art. 11 alin. (2). Prin urmare, în lipsa invocării unor motive ce ar fi putut fi în concret analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond nu avea asupra căror astfel de argumente să răspundă.

Apreciază că instanţa de fond a argumentat corect soluţia adoptată, caracterul legal al hotărârii neputând fi afectat de o pretinsă lipsă de motivare cu privire la alte posibile variante de soluţionare a excepţiei invocate.

De asemenea, nu se pot reţine nici argumentele referitoare la o pretinsă nemotivare a hotărârii din perspectiva ignorării de către instanţa de fond a prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, cu referire la soluţia privind excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea răspunsului la plângerea prealabilă. Astfel, instanţa de fond a motivat corespunzător admiterea acestei excepţii, raportat la natura juridică a actului atacat, argumentele recurentei neavând legătură cu acest aspect.

În concluzie, apreciază că nu poate fi reţinut motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimatul consideră că nu pot fi reţinute criticile recurentului, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică deoarece, soluţia de admitere a celor două excepţii a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, se arată că, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 225/15.10.2019 a fost publicată pe site-ul instituţiei la data de 08.01.2020, iar plângerea prealabilă a fost formulată în termen, la data de 20.01.2020. Plângerea a fost soluţionată, din motive obiective, la data de 15.12.2020.

Prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 21.12.2020.

Din interpretarea prevederilor art. 11, art. 7 alin. (4) şi art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, reiese că plângerea prealabilă formulată se soluţionează de către autoritatea publică în termen de 30 de zile, termenul de soluţionare a plângerii prealabile expirând în cauză la data de 20.02.2020.

Atâta vreme cât comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă a avut loc, din motive obiective, după expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea plângerii prealabile, era evident că termenul de prescripţie se calcula începând cu data expirării acestui termen.

Contrar susţinerilor recurentului, în speţă sunt incidente prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, plângerea prealabilă fiind soluţionată, din motive obiective, peste termenul legal, astfel că recurentul nu era ţinut să aştepte răspunsul la acesta.

Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a început să curgă de la data de 21.02.2020 însă, având în vedere Decretul nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, s-a împlinit la data de 23.10.2020, aceasta fiind ultima zi în care se putea introduce prezenta acţiune împotriva Hotărârii nr. 225/15.10.2019 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

În acest context, apreciază că în mod corect instanţa de fond a reţinut că termenul de prescripţie de 6 luni a fost depăşit cu 2 luni, reclamantul putând introduce cererea de chemare în judecată doar până la data de 23.10.2020.

De asemenea, intimatul consideră că invocarea, în subsidiar, a incidenţei prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de decădere, nu este întemeiată întrucât aceste prevederi nu pot fi incidente în speţă, raportat la situaţia de fapt. Apreciază că amânarea soluţionării plângerii prealabile nu poate fi invocată ca motiv temeinic în sensul celui dispus de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât această situaţie ar determina inaplicabilitatea prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din lege. Or, legea trebuie interpretată în sensul aplicării acesteia.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la admiterea excepţiei inadmisibilităţii cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea răspunsului la plângerea prealabilă, consideră că nici acestea nu pot fi reţinute, instanţa de fond reţinând în mod corect faptul că adresa prin care se comunică soluţia dată unei plângeri prealabile nu constituie un act administrativ, aşa cum este acesta definit de lege. Se observă că recurenta nu formulează critici fundamentate juridic referitoare la acest aspect, aceasta aplicând şi interpretând eronat prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, apreciază că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dreptul material incident, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. neputând fi reţinut.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 25 august 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 8 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 27 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de preschimbare a termenului de judecată, formulată de intimatul - pârât Consiliul Superior al Magistraturii şi a stabilit termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reţine că potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:….când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

Sub acest aspect, recurentul arată că, prin hotărârea atacată, instanţa de fond, în considerentele sentinţei atacate, extrem de sumare, nu a indicat nici un argument de natură a înlătura apărările pe care le-a formulat cu privire la incidenţa în speţă a art. 11 alin. (1) lit. a) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ci s-a rezumat doar la a prelua din apărarea pârâtei în susţinerile excepţiilor invocate, limitându-se strict la acestea şi a eludat complet orice apreciere cu privire la înlăturarea motivelor pe larg dezvoltate de Direcţia Naţională Anticorupţie în răspunsul la întâmpinare.

Înalta Curte nu poate reţine susţinerile recurentei.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă, de altfel, elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşadar, susţinerile recurentului în sensul că prima instanţă nu ar fi analizat şi răspuns tuturor argumentelor invocate în răspunsul la întâmpinare, nu poate fi primită deoarece obligaţia instanţei în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. este de a analiza şi a răspunde tuturor cererilor şi motivelor invocate de părţi, iar nicidecum de a răspunde fiecărui argument ce ar susţine, în opinia părţii, motivele pe care se întemeiază solicitările sale. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la argumentele fundamentale, la acelea care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

De asemenea, nemulţumirea recurentului, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă şi din faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Dacă argumentele şi probele administrate de către pârât au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu poate fi reţinut pentru a justifica reformarea hotărârii atacate, Înalta Curte considerând că aceasta este temeinică şi legală, soluţia de admitere a celor două excepţii fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

Astfel, cu privire la modul în care instanţa de fond s-a raportat la dispoziţiile legale în materie pentru a admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, trebuie făcute următoarele precizări:

Art. 7 alin. (1) alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevede că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, iar art. 8 din acelaşi act normativ arată că, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.

În ceea ce priveşte termenul de introducere a acţiunii, în art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 se arată că, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

Pornind de la scopul plângerii prealabile ca mijloc de remediere a eventualei nelegalităţi a actului administrativ atacat prin reexaminarea lui de autoritatea emitentă, trebuie precizat că obligativitatea acestei proceduri nejurisdicţionale impusă de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu împiedică şi nu îngrădeşte accesul părţii vătămate la justiţie.

Din conţinutul reglementărilor de mai sus dar şi din cele ale art. 1 alin. (1) şi alin. (2) al Legii nr. 554/2004, se constată că, legiuitorul nu a înţeles să facă distincţie sau să instituie excepţii în raport cu o anumită calitate a părţii vătămate sau a autorităţii emitente a actului vătămător, nici în raport de procedura internă în baza căreia autoritatea care a înregistrat plângerea prealabilă (cea emitentă sau ierarhic superioară) soluţionează plângerea, după cum nici nu impune o anumită denumire care să i se dea răspunsului la plângerea prealabilă (hotărâre, decizie, adresă, etc.).

Conform prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate pot fi introduse în termen de 6 luni de la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, termenul de 6 luni fiind calificat de art. 11 alin. (5) ca fiind de prescripţie.

Ipoteza literei c) trebuie înţeleasă ca fiind incidentă pentru situaţia în care autoritatea publică "tace", în ceea ce priveşte plângerea prealabilă.

Dezlegarea dată de instanţa de fond este corectă şi legală, observându-se că din perspectiva art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripţie de 6 luni pentru promovarea acţiunii în contencios administrativ se calculează de la momentul la care a expirat termenul legal de 30 de zile în care autoritatea publică trebuia să răspundă plângerii prealabile.

În speţă, din actele dosarului rezultă că Hotărârea Plenului CSM nr. 225/15.10.2019 prin care s-a hotărât aprobarea Raportului Inspecţiei Judiciare nr. 5488/IJ/2501/DIJ/1365/DIP/2018 privind "respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorităţii judecătoreşti în cauzele de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizând magistraţi sau în legătură cu acestea" nu a fost comunicată recurentei însă a fost publicată pe site-ul instituţiei la data de 08.01.2020 iar recurentul a formulat plângere prealabilă la data de 20.01.2020, fără a i se comunica modul de soluţionare.

În raport de această împrejurare, opera "tăcerea administrativă", constând în faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, definit la art. 2, alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 ca fiind termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Aşadar, partea recurentă era îndreptăţită să introducă acţiune la instanţa de judecată în termenul de prescripţie de 6 luni care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, a început să curgă de la data expirării termenului legal de soluţionare a plângerii (30 de zile de la înregistrarea acesteia, conform art. 2 alin. (1) lit. h), respectiv, la 20.02.2020 cu luarea în considerare şi a perioadei în care a fost decretată starea de urgenţă pe teritoriul României.

Sub un prim aspect, critica recurentului vizează aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. c), acesta apreciind că ar fi aplicabile în speţă prevederile art. 11 alin. (1) lit. a), respectiv, că termenul de 6 luni ar curge de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, 07.01.2021.

Înalta Curte nu poate achiesa la această susţinere.

Reglementarea avută în vedere de către legiuitor prin art. 11 alin. (1) lit. a) are în vedere situaţia în care comunicarea răspunsului la plângerea prealabilă are loc în interiorul termenului de 30 de zile de la formularea plângerii prealabile. Acceptarea tezei susţinută de recurent, ar goli de conţinut art. 11 alin. (1) lit. c) şi ar însemna o prorogare a momentului de început a termenului de prescripţie a dreptului de sesizare a instanţei care ar contraveni principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice, în virtutea căruia legiuitorul a instituit un anumit interval de timp cu caracter rezonabil în care, subiectul de drept să depună diligenţe pentru recunoaşterea drepturilor sau intereselor legitime pe care le consideră vătămate.

Cu privire la criticile recurentului referitoare la aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2), Înalta Curte constată că aceasta invocă ca şi motive temeinice care ar justifica aplicarea art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru introducerea acţiunii împotriva Hotărârii nr. 225/15.10.2019 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, specificul funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii, conform dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.S.M., aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1073/2018 şi modalitatea prin care se putea soluţiona plângerea prealabilă care presupunea emiterea unei hotărâri de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre ce putea fi emisă doar în şedinţa convocată în mod legal, în prezenţa a cel puţin 15 membri.

Nici aceste susţineri ale recurentului nu pot fi reţinute.

Astfel, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi art. 13 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.S.M., aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1073/2018, Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă, iar potrivit art. 14 şi 15 din acest ultim act normativ, plenul şi secţiile Consiliului emit hotărâri. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor care revin acestora.

De asemenea, conform art. 22 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.S.M., Consiliul se întruneşte în Plen ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui, a vicepreşedintelui sau a majorităţii membrilor Plenului.

Aşadar, în condiţiile în care CSM este un organ cu activitate permanentă iar întrunirea Plenului CSM are loc ori de câte ori este nevoie, abordarea recurentului referitoare la specificul funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii este greşită. Mai mult, deşi legiuitorul nu a definit noţiunea de "motive temeinice" care să fi împiedicat partea să introducă acţiunea în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este evident că acestea trebuie să ţină direct de persoana vătămată şi nicidecum de autoritatea administrativă, de modul în care acţionează şi funcţionează aceasta.

Cum recurentul a ales să stea în pasivitate o perioadă de timp îndelungată şi nu a mai acţionat în nicio modalitate pentru recunoaşterea drepturilor sale, solicitând în instanţă anularea Hotărârii nr. 225/15.10.2019 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii doar la data de 21.12.2020, consecinţa inacţiunii sale nu poate fi ignorată, partea recurentă urmând a suporta rezultatul pasivităţii în care aceasta a optat să se situeze.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la admiterea excepţiei inadmisibilităţii cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea răspunsului la plângerea prealabilă comunicat recurentei prin adresa înregistrată sub nr. x/2020 din 6.01.2021, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că adresa prin care se comunică soluţia dată unei plângeri prealabile nu constituie un act administrative.

De altfel, se constată că recurentul nu formulează vreo critică fundamentată juridic referitoare la noţiunea de "act administrativ", aşa cum este acesta definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi avută în vedere la admiterea excepţiei inadmisibilităţii, aceasta rezumându-se doar a da o interpretare proprie prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, nerelevante în raport de calitatea adresei înregistrată sub nr. x/2020 din 6.01.2021.

Pentru toate acestea, Înalta Curte consideră că motivele de nelegalitate invocate de reclamatul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie sunt nefondate şi nu impun reformarea sentinţei atacate.

În acest context, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 570 din data de 9 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Dată

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 570 din data de 9 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.