Tardiness of insurance guarantee claim: 90-day forfeiture term runs from criminal judgment's finality and pronouncement, not communication.

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 7 august 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând, în considerarea cererii de plată nr. x/19.12.2017, respinsă prin Decizia emisă de pârât sub nr. x/17.07.2018, obligarea pârâtului la soluţionarea pe fond a cererii de plată şi, în subsidiar, repunerea sa în termenul de formulare a unei astfel de cererii (de plată).

1.2. La data de 13 august 2018 reclamanta a modificat sus indicata cerere de chemare în judecată, prin formularea unui nou capăt de cerere, privind anularea Deciziei Fondului de Garantare a Asiguraţilor nr. 15887/17.07.2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1480 din data de 16 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 15887/17.07.2018 emisă de acesta şi a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată la data de 18.12.2017 în sensul efectuării plăţii către reclamantă a sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în sarcina S.C. B. S.A. prin decizia penală nr. 755/08.09.2017. De asemenea, prima instanţă a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 50 RON taxă de timbru şi 2000 RON onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin (2) C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii în contencios formulată de intimata - reclamantă, apreciind recurentul că hotărârea pronunţată de prima instanţă cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei şi este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a susţinut recurentul că analiza cererii de plată şi a dosarului de daună s-a realizat în conformitate cu cadrul legal reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, texte normative ce impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului de creanţă, iar, faţă de natura acestuia de termen de decădere, singura soluţie legală, ce putea fi dată în ipoteza unei cereri de plată depuse cu nerespectarea acestuia, era cea a respingerii sale ca fiind tardiv formulată.

A mai apreciat recurentul că, faţă de situaţia de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanţe, reiese că intimata a depus cererea de plată înregistrată la FGA cu nr. x/19.12.2017 ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile calculat de la data pronunţării deciziei penale nr. 755/08.09.2017.

În opinia recurentului, soluţia primei instanţe a desconsiderat dispoziţiile art. 550 şi art. 552 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora decizia penală este definitivă şi poate fi pusă în executare de la momentul pronunţării sale, iar nu de la comunicarea sa, apreciind recurentul că intimata avea posibilitatea de a depune o cerere de plată la FGA înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile care a început să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă, adică de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 755/08.09.2017 şi până la data de 08.12.2017.

Totodată afirmă recurentul că prevederile art. 12 şi 14 din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, instituie obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, necontencioase, motiv pentru care soluţia primei instanţe, de a considera că formularea unei cereri de introducere a FGA, în calitate de parte responsabilă civilmente, în cauza penală ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, poate fi asimilată unei cereri de plată, a fost pronunţată urmare a desconsiderării naturii juridice a unei astfel de proceduri.

Mai afirmă recurentul că instanţa de fond a ignorat efectele depunerii cererii de plată cu depăşirea termenului legal, respectiv intervenirea sancţiunii decăderii, sancţiune ce stinge însuşi dreptul de a mai săvârşi un act de natura celui întreprins de intimata - reclamantă, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile repunerii în termen, ce au o natură strictă, aspecte precum momentul redactării şi comunicării hotărârii penale nereprezentând aspecte obiective de natură a împiedica formularea de către intimata-reclamantă a cererii de plată, necunoaşterea legii neputând constitui un astfel de motiv temeinic.

Totodată, susţine recurentul că soluţia primei instanţe este criticabilă şi din punctul de vedere al faptului că judecătorul fondului a obligat instituţia pârâtă direct la plata despăgubirilor solicitate de intimata-reclamanta fără a avea în vedere faptul că cererea de plată nu a fost analizată pe fond prin prisma cuantumului pretenţiilor, respectiv a verificării veridicităţii titlului, ci doar prin prisma tardivităţii depunerii sale. Întrucât FGA este o persoana juridică de drept public, conform art. 32 din Legea 213/2015, ce este parte în schema de garantare a asiguraţilor, în ipoteza declanşării procedurii de faliment a unui asigurator, apreciază recurentul că legiuitorul a reglementat o competenţă exclusivă a acestuia în realizarea verificărilor aferente procedurii necontencioase, instanţa de judecată neputându-se subroga în atribuţiile şi competenţele Comisiei speciale din cadrul FGA, singura abilitată să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, instanţa având competenţa să verifice doar legalitatea deciziilor FGA.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 10 octombrie 2019, intimata - reclamantă A. a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că cererea de recurs nu cuprinde considerente care să dezvolte teza incidenţei, în cauză, a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., iar în raport de natura normelor a căror nesocotire o clamează recurentul ce, în opinia intimatei, reprezintă norme de procedură, iar nu de drept material, nu poate fi reţinută o încadrare a criticilor evocate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Totodată arată că decizia penală nr. 755/08.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Ploieşti, care constituie titlul executoriu în speţă, a fost comunicată intimatei la data de 05.12.2017, acesta fiind momentul în care intimata a dobândit efectiv dreptul, dar şi posibilitatea concretă de a solicita aducerea la îndeplinire a masurilor dispuse de instanţele de judecată cu privire la sumele de bani ce au fost stabilite prin anterior indicata hotărâre. În acest context, intimata susţine legalitatea dezlegărilor date de prima instanţă prin care aceasta a calificat drept moment al naşterii dreptului de creanţă, data comunicării sus indicatei hotărâri judecătoreşti, susţinând, totodată că, în orice context cererea de introducere în cauză a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, făcută în dosarul nr. x/2015, are valoarea unei cereri de plată prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

A menţionat intimata-reclamantă că abia după comunicarea hotărârii penale a fost în măsură să cunoască întinderea creanţei şi să poată solicita Fondului de Garantare a Asiguraţilor contravaloarea acesteia, cu atât mai mult cu cât nu i-a fost comunicată, în condiţiile art. 407 alin. (1) C. proc. pen., minuta unei astfel de hotărâri, iar în urma accidentului a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, fiind nevoită să urmeze, chiar şi în prezent, tratamente de recuperare postoperatorie, astfel încât prioritar pentru aceasta, ulterior accidentului, a fost refacerea stării de sănătate

Învederează că în considerarea unor astfel de aspecte a şi formulat, prin cererea de chemare în judecată, cererea subsidiară de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, apreciind că nu pot fi reţinute susţinerile recurentului potrivit cărora, în materia decăderii atrase de nerespectarea termenului de 90 de zile nu este incidentă instituţia repunerii în termen. De asemenea, contestă şi aspectul prescripţiei evocate de recurent, arătând că nu a negat faptul că vătămarea şi dreptul la despăgubire au luat naştere la data producerii accidentului rutier, însă despre dreptul la dezdăunare (astfel cum a fost individualizat/cuantificat prin decizia penală) a aflat abia la data comunicării deciziei din apel, cererea de plată fiind formulată prin raportare la acest din urmă moment.

De asemenea, apreciază că instanţa de contencios administrativ are deplină jurisdicţie spre a se pronunţa în sensul obligării directe a recurentului la plata sumelor stabilite prin decizia penală şi solicitate prin cererea de plată.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 1 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 21 noiembrie 2019, intimata - reclamantă a formulat o primă cerere de preschimbare a termenului de judecată astfel stabilit, ce a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 29 ianuarie 2020, reiterând o astfel de solicitare şi prin cererea formulată la data de 10 iunie 2021. Prin încheierea de şedinţă din data de 29 septembrie 2021, instanţa a admis noua cerere de preschimbare, stabilind termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei. Înalta Curte reţine că prin acţiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost modificată, reclamanta A. a solicitat, în esenţă, instanţei de contencios administrativ anularea deciziei nr. 15887/17.07.2018 emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") şi obligarea pârâtului la soluţionarea pe fond a cererii de plată nr. x/19.12.2017, iar în subsidiar repunerea sa în termenul de formulare a unei astfel de cererii (de plată), cu consecinţa admiterii cererii. În acest context, faţă de cadrul procesual aferent tipului de litigiu pendinte, instanţa de control judiciar apreciază că natura juridică a petitului principal aparţine cererii de anulare a actului administrativ, petitele privind obligarea pârâtului la soluţionarea pe fond a cererii de plată, iar, în subsidiar, cererea de repunere în termenul, având natura juridică a unor petite accesorii, a căror soluţionare este subordonată manierei de dezlegare a capătului de cerere principal.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/19.12.2017, reclamanta a solicitat plata din disponibilităţile F.G.A. a sumelor în cuantum total de 125.316,89 RON, la care asigurătorul B. S.A. a fost obligat prin decizia penală nr. 755/08.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Ploieşti.

Prin decizia nr. 15887/17.07.2018, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 08.09.2017, drept dată a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti în temeiul căreia a fost formulată cererea de plată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantă, anulând decizia nr. 15887/17.07.2018 şi obligând pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată la data de 18.12.2017, în sensul efectuării plăţii către reclamantă a sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în sarcina S.C. B. S.A., prin decizia penală nr. 755/08.09.2017, hotărâre a cărei legalitate a fost contestată, în temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., de către pârâtul FGA.

Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile expuse prin memoriul de recurs prin care recurentul invocă incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a respectat obligaţia de a motiva hotărârea adoptată în condiţiile de conformitate consacrate legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., fără a exista contradictorialitate între considerentele expuse.

Astfel, instanţa de control judiciar observă că judecătorul fondului a expus, în detaliu, situaţia de fapt, fiind exprimat punctul de vedere al acesteia faţă de fiecare argument relevant, dar şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, motivarea evidenţiind faptul că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în condiţiile de conformitate ce au fost expuse şi în jurisprudenţa Curţii EDO (spre exemplu hotărârea Boldea c. României), silogismele logico - juridice ce au stat la baza soluţiei pronunţate fiind clare şi lipsite de contradictorialitate.

După cum Înalta Curte a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, aspecte ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care consideră nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidenţiate în paragrafele ulterioare.

Dintr-o primă perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că între recurentul - pârât FGA şi intimata-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

În cauza de faţă, ipoteza incidentă, necontestată de către părţi, este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanţă născut în raporturile dintre reclamantă şi FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, şi anume la data la care a fost recunoscut acest drept prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Observând natura juridică a titlului ce consfinţeşte naşterea dreptului de creanţă exhibat de intimata - reclamantă (o hotărâre penală), Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen. hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 552 din C. proc. pen. hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

În raport de sus indicatele aspecte Înalta Curte nu poate confirma soluţia pronunţată de instanţa de fond, de a califica data comunicării hotărârii penale drept dată a naşterii dreptului de creanţă, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situaţiei concrete incidente cauzei, rezultă că decizia penală nr. 755/08.09.2017 putea fi pusă în executare de la momentul pronunţării sale, respectiv de la data de 08.09.2017, iar nu de la comunicarea sa, dreptul de creanţă derivând dintr-un astfel de titlu născându-se la data deschiderii posibilităţii executării acestuia. Pe cale de consecinţă, întrucât dreptul de creanţă s-a născut la data de 08.09.2017, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la o astfel de dată şi s-a împlinit la data de 08.12.2017.

În dezacord cu aspectele reţinute de prima instanţă şi exhibate şi de intimata -reclamantă prin întâmpinarea depusă în prezenta fază procesuală, Înalta Curte constată că aspectul formulării unei cereri de introducere a recurentului - intimat în procedura penală ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2015, coroborat cu declaraţia intimatei - reclamante de constituire drept parte civilă într-un astfel de dosar, nu pot fi apreciate ca având vocaţia de a îndeplini funcţiile pe care formularea cererii de plată le produce în planul procedurii necontencioase reglementate de Legea nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cererea de introducere a FGA în dosarul penal nr. x/2015 (ce a fost, de altfel, respinsă, de Judecătoria Piteşti) a vizat, astfel cum rezultă şi din sentinţa penală nr. 285/15 februarie 2017, calitatea FGA de parte responsabilă civilmente/asigurător, ce se întemeia pe o altă cauză juridică şi un alt obiect decât cererea de plată ce vizează, în condiţiile Legii nr. 213/2015, un raport de drept administrativ de aferent schemei de garantare a asiguraţilor, născut în ipoteza falimentului asigurătorului.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că cererea de plată nr. x/19.12.2017 a fost formulată cu depăşirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, care s-a împlinit la data de 08.12.2017, actul administrativ reprezentat de decizia nr. 15887/17.07.2018, prin care a fost respinsă o astfel de cerere ca fiind tardiv formulată, fiind emis de recurentul - pârât F.G.A. în condiţii de deplină legalitate.

În acest context, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul - pârât soluţiei primei instanţe de anulare a sus indicatei decizii, se impune casarea hotărârii recurate şi în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată, Înalta Curte apreciind că respingerea petitului principal al cererii de chemare în judecată generează aceleaşi efecte şi în privinţa petitelor accesorii.

Totodată, în raport de caracterul accesoriu al petitului privind obligarea pârâtului la soluţionarea pe fond a cererii de plată, în raport de petitul principal al anulării decizia nr. 15887/17.07.2018, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune realizarea unei analize a motivelor de recurs formulate de recurentul - intimat împotriva soluţiei de obligare a acestuia direct la plata despăgubirilor solicitate de intimata-reclamanta.

De asemenea, din perspectiva rejudecării acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta A., Înalta Curte apreciază că nu poate fi admisă nici cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că, în general, decăderea nu este susceptibilă de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, excepţia de la o astfel de regulă reglementată de art. 186 C. proc. civ., fiind una de strictă interpretare şi aplicabilă exclusiv în limitele generate de art. 1 alin. (1) din C. proc. civ., care statuează astfel:

" C. proc. civ., denumit în continuare codul, stabileşte regulile de competenţa şi de judecare a cauzelor civile, precum şi cele de executare a hotărârilor instanţelor şi a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiţiei în materie civilă". Deşi natura juridică a termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 (în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată) este cea a unui termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, acesta nu are calitatea unui termen procesual, neintrând în sfera de aplicare a art. 186 C. proc. civ., impunându-se a fi realizată o delimitare între sensul noţiunii de "norme de procedură" în cadrul procedurii contencioase de soluţionare a acţiunilor judiciare distinct de sensul unei astfel de noţiuni în cadrul unei proceduri necontencioase, precum cea reglementată de Legea nr. 213/2015. Faţă de aceste aspecte, nu se poate reţine o incidenţă a instituţiei repunerii în termen, în cauza de faţă.

De altfel, şi dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, câtă vreme elementele evocate de reclamantă, cu titlu de impedimente obiective, vizează o pretinsă imposibilite de formulare a cererii de plată în contextul necomunicării minutei, în condiţiile reglementate de art. 407 C. proc. pen. şi al necunoaşterii considerentelor decizorii ale decizia penală nr. 755/08.09.2017, pronunţată de Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2015, astfel de considerente devenind accesibile părţilor litigante doar ulterior motivării şi comunicării hotărârii judecătoreşti către acestea, ce a fost realizată cu nerespectarea prevederilor art. 406 C. proc. pen., tot nu poate fi reţinută o îndeplinire a condiţiilor aferente admiterii unei cereri de repunere în termen.

Înalta Curte apreciază că aspectele evocate de reclamantă prin cererea de repunere în termen nu pot fi calificate drept motive temeinic justificate, câtă vreme în dispozitivul deciziei penale nr. 755/08.09.2017 sunt indicate sumele stabilite cu titlu de daune materiale, morale şi cheltuielilor judiciare în favoarea reclamantei A.. Necomunicarea, în condiţiile reglementate de art. 407 C. proc. pen., a minutei unei astfel de hotărâri nu afectează nici caracterul hotărârii de decizie definitivă şi nici faptul că aceasta a devenit executorie de la data rămânerii definitive, partea având posibilitatea ca, prin diligenţe proprii, să obţină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluţia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Or, întrucât instituţia repunerii în termen implica lipsa oricărei culpe din partea părţii care formulează o astfel de cerere, în contextul în care partea avea deschisă calea accederii la alte înscrisuri emise de autoritatea judecătorească, de natură a atesta dispozitivul unei hotărâri, nu se poate reţine că, în planul posibilităţii formulării cererii de plată reglementată de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, au existat impedimente obiective care să îngrădească posibilitatea părţii de a formula o astfel de cerere. Totodată, Înalta Curte apreciază că nu se poate apleca, în analiza motivelor temeinice aferente repunerii în termen şi asupra considerentelor de ordin medical invocate prin întâmpinarea formulată în faza de judecată a recursului, câtă vreme acestea nu au fost invocate prin cererea de repunere în termen formulată în faţa primei instanţe.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa, sentinţa civilă nr. 1480 din data de 16 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, privind anularea deciziei nr. 15887/17.07.2018 emise de pârât, ca neîntemeiată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1480 din data de 16 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, privind anularea deciziei nr. 15887/17.07.2018 emise de pârât, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.