Long-term residence denial upheld as lawful under national security exception; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2019 la data de 24.06.2019, reclamantul A. a formulat acţiune în contencios administrativ împotriva Deciziei - adresa din 04.06.2019, emisă de către pârâtul MAI - Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcţia Migraţie, prin care s-a respins cererea de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România.

A solicitat ca în temeiul O.U.G. nr. 194/2002 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu prevederile Legii nr. 554/2004, să se dispună constatarea nulităţii sau, după caz, anularea în tot a actului administrativ, precum şi a tuturor actelor care au stat la baza refuzului, să fie obligat pârâtul să îi acorde dreptul de şedere pe termen lung şi să emită permisul de şedere pe termen lung în temeiul art. 2 alin. (1) lit. j), art. 70, art. 71, art. 107 alin. (1) lit. e) şi 110 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 448 pronunţată la data de 18 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la comunicarea ghidului privind clasificarea informaţiilor pentru autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1849/19.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia nr. 4656/10.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A respins în rest acţiunea astfel cum a fost completată şi precizată formulată de reclamantul A. ca fiind neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A. solicitând casarea hotărârii instanţei de fond cu reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond admiterea acţiunii, anularea actelor contestate şi obligarea pârâţilor la acordarea dreptului de şedere şi a eliberării permisului de şedere pe termen lung în temeiul art. 3 alin. (1) lit. j), art. 70, art. 71, art. 107 alin. (1) lit. e) şi 110 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002.

În drept, recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată recurentul împrejurarea că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, sens în care susţine:

a) În mod greşit a apreciat instanţa că decizia de respingere a cererii reclamantului este manifestarea de voinţă a şefului IGI fiind interpretate în mod eronat dispoziţiile art. 73 şi 74 din O.U.G. nr. 194/2002, actul administrativ trebuia motivat în fapt şi în drept de emitent. În raport de aceste texte legale, refuzul acordării dreptului de şedere permanentă cade în competenţa şefului Oficiului Român pentru Imigrări.

Decizia contestată nu este un act administrativ emis de şeful Oficiului Român pentru Imigrări aşa cum impune norma de drept, ci actul a fost emis şi semnat de o terţă persoană aparent în numele Comisarului Şef de Poliţie al Direcţiei Migraţie unitate subordonată Inspectoratului General pentru Imigrări.

b) Curtea de Apel Bucureşti a ignorat faptul că legislaţia românească nu este compatibilă cu cerinţele europene, particularii putând invoca Directiva europeană devreme ce aceasta nu este transpusă sau nu este transpusă corect în legislaţia română. Susţine că instanţa trebuia să verifice legalitatea deciziei prin prisma reglementării în acord cu norma europeană citând în acest sens norma art. 6.

Norma europeană face vorbire de existenţa unei infracţiuni contra siguranţei naţionale, prin "infracţiune" înţelegându-se existenţa unei urmăriri penale pentru o asemenea faptă, în timp ce norma românească face vorbire doar de "existenţa pericolului".

În ce priveşte netemeinicia cererii dedusă judecăţii, arată recurentul că instanţa nu a făcut aplicarea nici a Legii nr. 51/1991 şi nici a dispoziţiilor CEDO. Nu există niciun principiu al proporţionalităţii în cazul respingerii cererii reclamantului.

Afirmă recurentul că instanţa era investită cu verificarea legalităţii deciziei, prin prisma actelor ce stau la baza sa, dar şi a normelor extrinseci actului administrativ, norme ce reglementează în realitate refuzul de acordare a dreptului de lungă şedere.

Legea nr. 51/1991 coroborat cu Legea privind informaţiile clasificate arată fără echivoc că toate informaţiile - doar dacă sunt în mod legal culese - vor fi folosite în proceduri penale ce presupun accesul părţii inculpate la dosarul cauzei. Legea nr. 51/1991 nu dispune asupra restrângerii drepturilor administrative.

Mai susţine recurentul că intimatul-pârât nu a făcut nicio referire la prevederile Legii nr. 51/1991 implicit la prevederile art. 3, şi coroborând acest fapt cu motivarea CEDO în cauza Bucur rezultă, fără putinţă de tăgadă, că informaţiile secret de stat - strict secret nu cuprind informaţii referitoare la securitatea naţională.

În prezenta cauză documentaţia SRI şi Rapoartele şefului IGI sunt cunoscute de toţi lucrătorii fapt care dovedeşte cele susţinute de reclamant.

Afirmă recurentul că după 11 ani de şedere în România nu poate constitui un pericol la adresa securităţii naţionale.

În ce priveşte obligaţia prezentării certificatelor ORNISS susţine recurentă că hotărârea este netemeinică prin prisma experienţei din dosarul nr. x/2016. Ca urmare a punerii în executare a hotărârii privind prezentarea certificatelor ORNISS s-a constatat că anume persoane din Comisia constituiă în temeiul art. 73 nu aveau certificat ORNISS valabil, fapt ce-l determină pe recurent a reconsidera natura de caracter secret de stat a înscrisurlui emis de SRI. Reclamantul nu poate cunoaşte dacă membrii comisiei erau deţinători ai acestui certificat decât prin prezentarea sa, şi cum nici instanţa nu a verificat actele, şi a îmbrăţişat teoria existenţei permisului fără dovezi în acest sens, fapt ce constituie o încălcare a dreptului la instanţă a reclamantului.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, se arată că refuzul prelungirii dreptului de şedere pe termen lung a fost efectuată de către Direcţia Migraţie, structură responsabilă în cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări de coordonarea activităţii de prelungire a dreptului de şedere temporară şi de acordarea a dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României.

Refuzul de acordare a dreptului de şedere pe termen lung a fost dispusă în temeiul O.U.G. nr. 194/2002 în forma în vigoare la data formulării solicitării astfel că referirile recurentului la alte acte normative care privesc restrângeri de drepturi sau la o altă formă a acestui act normativ nu pot fi validate.

Cu referire la susţinerile recurentului legate de şederea sa pe termen scurt acedstea nu pot fi apreciate ca fiind veritabile critici ale sentinţei recurate având în vedere că instanţa de fond nu a fost investită cu analizarea legalităţii şi temeiniciei actelor emise de autoritatea pârâtă prin care s-a dispus acordarea către recurent a dreptului de şedere temporară pe teritoriul României.

Decisiv în cauza supusă judecăţii este de a stabili dacă informaţiile cuprinse în documentaţia prezentată în justificarea refuzului de soluţionare favorabilă a cererii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung evidenţiază neîndeplinirea condiţiei instituită prin art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 respectiv aceea de a nu prezenta pericol pentru securitatea naţională şi nu de anu examina dacă a existat sau nu o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru modul în care autoritatea pârâtă a apreciat îndeplinirea acestei condiţii în alte ipoteze avute în vedere de legiuitor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Prirotar, constată Înalta Curte că nu s-a criticat prin recurs si dispoziţia instanţei de fond prin care a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârât şi ca atare respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la comunicarea ghidului privind clasificarea informaţiilor pentru autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1849/19.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016 definitivă prin decizia nr. 4656/10.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte celelalte critici, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia adresa din 04.06.2019, Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie a respins cererea reclamantului pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României, în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

La pronunţarea acestei decizii s-a reţinut "despre dvs. se deţin indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că aţi fost implicat în activităţi contrare securităţii naţionale, potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1991, fiind membru al unei grupări de criminalitate organizată".

Astfel, cetăţeanului străin i-a fost refuzată solicitarea de acordare a dreptului de şedere pe termen lung pe teritoriul României.

La baza măsurii contestate au stat informaţiile transmise de Serviciul Român de Informaţii prin adresa nr. x/23.09.2019 emisă de Serviciul Român de Informaţii - UM 0198 Bucureşti, şi respectiv cu adresa nr. x/30.09.2019 a MAI - Inspectoratul General pentru Imigrări, înscrisuri cu caracter "strict secret" din care rezultă că cetăţeanul străin prezintă pericol pentru securitatea naţională a României.

Înalta Curte constată că în mod temeinic şi legal a reţinut instanţa de fond faptul că, din analizarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei a reieşit că "Aceste informaţii cu caracter secret, în raport de care a fost soluţionată cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă şi care au fost comunicate în urma demersurilor întreprinse de pârât, sunt suficiente, în opinia instanţei, pentru a justifica o soluţie precum cea pronunţată în speţă, de respingere a cererii, acţiunile cu care reclamantul este cunoscut justificând pe deplin soluţia pronunţată în dosarul său administrativ cu atât mai mult cu cât în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002 are o vocaţie iar nu un drept la obţinerea respectivului drept de şedere".

Potrivit dispoziţiilor art. art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România dreptul de şedere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1), dacă indeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

"(1)Dreptul de şedere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a)au avut drept de şedere temporară sau au beneficiat de protecţie internaţională pe teritoriul României, în mod continuu în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, astfel:

(i)în această perioadă nu au absentat de pe teritoriul României mai mult de 6 luni consecutive şi nu depăşesc 10 luni de absenţă în total. Nu se consideră absenţă de pe teritoriul României dacă prin natura serviciului străinul s-a deplasat în străinătate pentru desfăşurarea unor activităţi de transport internaţional şi prezintă înscrisuri doveditoare în acest sens.

(ii)în această perioadă împotriva străinului nu a fost dispusă nicio măsură de îndepărtare de pe teritoriul naţional;

(iii)la stabilirea acestei perioade se iau în calcul jumătate din perioada de şedere în scop de studii;

(iv)la stabilirea acestei perioade nu se iau în calcul dreptul de şedere conferit de viza de scurtă şedere, viza diplomatică sau de serviciu şi nici dreptul de şedere obţinut pentru desfăşurarea de activităţi ca lucrător sezonier sau lucrător au pair;

(v)această perioadă se reduce la 4 ani, în cazul beneficiarilor protecţiei internaţionale în România care participă activ la viaţa economică, socială şi culturală a societăţii româneşti, inclusiv ca urmare a parcurgerii programelor de integrare prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie sau un drept de şedere în România, precum şi a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată cu modificări prin Legea nr. 185/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

(vi)această perioadă se reduce la jumătate, în cazul beneficiarilor protecţiei internaţionale în România căsătoriţi de cel puţin 5 ani cu un cetăţean român;

(vii)această perioadă se calculează începând cu data depunerii cererii în baza căreia s-a acordat protecţie internaţională în România, în cazul beneficiarilor protecţiei internaţionale.

b)fac dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, cu excepţia străinilor membri de familie ai cetăţenilor români;

c)fac dovada asigurării sociale de sănătate;

d)fac dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit, în condiţiile legii;

e)cunosc limba română cel puţin la un nivel satisfăcător;

f)nu prezintă pericol pentru securitatea naţională;

g)nu constituie o ameninţare la adresa ordinii publice. Condiţia se consideră îndeplinită dacă străinul nu a săvârşit, cu intenţie, infracţiuni pe teritoriul României pentru care i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani".

În sensul acestui text de lege şi o suspiciune rezonabilă de implicare în activităţi de natură a pune în pericol siguranţa statului poate fi interpretată ca încălcând condiţia necesară acordării dreptului de şedere pe termen lung.

Existenţa unui pericol pentru securitatea naţională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de şedere pe termen lung, chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de şedere temporară. Gradul de pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse faţă de un cetăţean străin.

Astfel, pentru motive ce ţin de ordinea publică şi securitatea naţională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui străin de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicţiei de intrare în ţară, refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcţie de gradul de pericol social pentru ordinea publică sau securitatea naţională pe care un străin îl prezintă.

Reţine Înalta Curte faptul că legiuitorul naţional a condiţionat obţinerea dreptului de şedere pe termen lung de îndeplinirea unor cerinţe mult mai strice decât cele cerute pentru obţinerea dreptului de şedere temporară. Este evident că existenţa unui pericol pentru ordinea publică poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de şedere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de şedere temporară.

Faptul că cetăţeanul străin este beneficiarul unui drept de şedere temporară este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru obţinerea dreptului de şedere pe termen lung.

Statul este liber să decidă, în conformitate cu legea, şi pe cale administrativă cu privire la şederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut ce decurge din principiul suveranităţii, principiu consfinţit de art. 1 alin. (1) din Constituţia României şi care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaţionale.

Noţiunea de securitate naţională reprezintă starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.

Refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung nu are niciun efect în ceea ce priveşte dreptul de şedere temporară, aşa cum este prevăzut de art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 potrivit căruia "Refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de şedere al titularului cererii".

Înalta Curte are în vedere faptul că O.U.G. nr. 194/2002 garantează reclamantului, prin apărător, în cazul în care sunt invocate motive ce ţin de securitatea naţională, acces la informaţiile clasificate, sub rezerva întrunirii unor condiţii procedurale, acestea constituind, o garanţie suficientă pentru a nu fi afectat principiul dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Controlul jurisdicţional asupra refuzului acordării dreptului de şedere pe termen lung permite verificarea legalităţii şi temeiniciei motivelor invocate în luarea acestei măsuri.

S-a criticat prin recurs şi faptul că instanţa de fond a reţinut că refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung a fost aprobat de şeful Inspectoratului General pentru Imigrări cu motivarea că dispoziţiile art. 73 şi 74 din O.U.G. nr. 194/2002 dispun că refuzul acordării dreptului de şedere permanentă cade în competenţa şefului Oficiului Român pentru Imigrări.

Contrar acestor susţineri constată Înalta Curte că prin dispoziţiile O.U.G. nr. 18/2012 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor fi pentru modificarea unor acte normative, a fost înfiinţat Inspectoratul General pentru Imigrări organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin reorganizarea Oficiului Român pentru Imigrări, care se desfiinţează.

Astfel, în conformitate cu dispozţiile art. II din O.U.G. nr. 18/2012

"(1)Se înfiinţează Inspectoratul General pentru Imigrări, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin reorganizarea Oficiului Român pentru Imigrări, care se desfiinţează.

(2)Personalul Oficiului Român pentru Imigrări se preia şi se numeşte în funcţii, în condiţiile legii, în cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări.

(3)Patrimoniul Inspectoratului General pentru Imigrări se constituie din cel al Oficiului Român pentru Imigrări.

(4)Inspectoratul General pentru Imigrări preia drepturile şi obligaţiile Oficiului Român pentru Imigrări, precum şi ale structurilor teritoriale ale acestora şi continuă litigiile în curs".

Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 73 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 în conformitate cu care "Dreptul de şedere permanentă se aprobă de către şeful Oficiului Român pentru Imigrări".

Cum prin dispoziţiile O.U.G. nr. 18/2002, Oficiul Român pentru Imigrări a fost desfiinţat, drepturile şi obligaţiile acestuia fiind preluate de Inspectoratul General pentru Imigrări rezultă că aprobarea dreptului de şedere pe termen lung este de competenţa şefului Inspectoratului General pentru Imigrări, situaţie faţă de care critica formulată este nefondată.

Înalta Curte are în vedere si faptul că noţiunea de pericol/ameninţare la adresa securităţii/siguranţei naţionale este definită/reglementată la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se referă la acţiunile şi inacţiunile care reprezintă pericole pentru securitatea/siguranţa naţională, astfel:

"Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele:

a)planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român;

b)acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte;

c)trădarea prin ajutarea inamicului;

d)acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat;

e)spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora;

f)subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;

g)acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat ori a reprezentanţilor altor state sau ai organizaţiilor internaţionale, a căror protecţie trebuie să fie asigurată pe timpul şederii în România, potrivit legii, tratatelor şi convenţiilor încheiate, precum şi practicii internaţionale;

h)iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;

i)actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte;

j)atentatele contra unei colectivităţi, săvârşite prin orice mijloace;

k)sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea, producerea, deţinerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol securitatea naţională;

l)iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a)-k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.

m)orice acţiuni sau inacţiuni care lezează interesele economice strategice ale României, cele care au ca efect periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori distrugerea resurselor naturale, fondurilor forestier, cinegetic şi piscicol, apelor şi altor asemenea resurse, precum şi monopolizarea ori blocarea accesului la acestea, cu consecinţe la nivel naţional sau regional"

În acelaşi timp, art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 defineşte refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane", iar la lit. n) a aceluiaşi articol, excesul de putere, în sensul că reprezintă "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

În aceste coordonate normative, Înalta Curte, pe baza conţinutului relevat de documentaţia furnizată de SRI la care a avut acces, a ajuns la concluzia că soluţia de neacordare a dreptului de şedere pe termen lung este legală.

De asemenea, referirea la cauza Bucur împotriva României în litigiul de faţă nu aduce dezlegare, întrucât nu ne aflăm într-o situaţie similară celei tranşate prin această cauză, câtă vreme în cauza de faţă judecătorul fondului a avut acces la informaţii clasificate şi a consultat documentele transmise de instituţiile cu atribuţii în apărarea ordini publice şi securităţii naţionale, iar Cauza Bucur privea situaţia unui fost angajat al serviciului român de informaţii, care a invocat nerespectarea libertăţii de exprimare prin condamnarea sa penală ca urmare a divulgării unor informaţii clasificate "strict secrete" (art. 10 din Convenţie), precum şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie), iar prin Rezoluţia interimară [Rez. DO(2005)57] cu privire la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României, adoptată de Comitetul de Miniştri la 5 iulie 2005, la cea de-a 933-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, s-a solicitat autorităţilor româneşti să adopte rapid reformele legislative necesare pentru a răspunde criticilor formulate de Curte cu privire la sistemul român de colectare şi arhivare a informaţiilor de către serviciile secrete, în cauza respectivă fiind invocată încălcarea dreptului la respectarea vieţii private, din cauza faptului că Serviciul Român de Informaţii deţinea şi folosea un fişier conţinând date personale ale reclamantului.

Şi în ce priveşte critica referitoare la obligaţia prezentării certificatelor ORNISS constată Înalta Curte caracterul nefondat al acesteia, instanţa de fond reţinând în mod corect faptul că acest petit nu este susţinut de niciun temeiul legal, iar pe de altă parte nu a fost relevat de către recurent niciun motiv care să creeze o indoială instanţei de judecată referitoare la legalitatea compunerii constituită în temeiul art. 73 din O.U.G. nr. 194/2002.

De altfel, aşa cum s-a arătat şi în prezenta hotărâre, comisia formulează o propunere aceasta fiind aprobată de şeful Inspectoratului General pentru Imigrări.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere şi împrejurarea că situaţia recurentului a mai fost verificată prin sentinţa civilă nr. 114/08.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016 definitivă prin Decizia nr. 6846/16.12.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind respinsă o acţiune similară de anulare a unei adrese prin care i s-a respins acestuia cererea sa de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România, în situaţia recurentului-reclamant neintervenind modificări faţă de cea analizată în dosarul nr. x/2016.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 448 din 18 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2021.