Appeal against refusal of disciplinary action against judges for bad faith in procedural handling dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C.,în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, au formulat plângere împotriva Rezolutiei nr. C 19-1956 din 24 iunie 2019 a Inspectorului sef şi a rezolutiei de clasare nr. 644 din 22 martie 2019, solicitând, conform art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, admiterea plangerii, desfiinţarea celor două rezolutii şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor cu privire la sesizarea înregistrată sub nr. x/30.01.2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 860 din 27 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 860 din 27 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C. împotriva au declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenţii-reclamanţi au considerat că această soluţie, confuz motivată, este greşită pentru că instanta de fond, contrar prevederilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu a analizat deloc problema de drept pusă în discuţie, criticile concrete sau decizia nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale şi nici nu a indicat argumentele în baza cărora a confirmat cele două rezoluţii ale pârâtei.

Totodată, au susţinut că este greşită soluţia primei instante şi pentru că, prin sesizarea legal formulată, reclamanţii nu au solicitat desfiintarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ci doar cercetarea şi sancţionarea disciplinară a judecătorilor care au pronunţat-o pentru exercitarea functiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, respectiv încălcarea unor norme de drept procesual imperative, iar potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 44 alin. (3) şi (6) din acelaşi act normativ, pârâta are calitatea de structură cu personalitate juridică în cadrul CSM (nu "suprainstanţă"), fiind unica entitate competentă să efectueze o asemenea cercetare administrativă şi, dacă este cazul, să exercite acţiunea disciplinară.

În fine, au arătat că, în opinia lor, soluţia instanţei de fond (care, oricum, incalcă flagrant decizia nr: 2/2012 a Curţii Constituţionale), lipseşte complet de eficientă prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 şi art. 509 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., această soluţie ridicând serioase suspiciuni cu privire la obiectivitatea judecătorilor implicaţi în activitatea de cercetare a abaterilor disciplinare, afectând aşadar credibilitatea justiţiei, si poate determina sesizarea organelor de urmărire penală în vederea cercetării celor doi judecători pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz/neglijenţă in serviciu.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, desfiinţarea celor două rezoluţii contestate şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor cu privire la sesizarea înregisrată sub nr. x/30.01.2019.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pe motiv că argumentele invocate, în opinia sa, nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentii au precizat că cererea de recurs este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esenţă argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentţii au solicitat ca instanţa să aprecieze dacă în speţă sunt îndeplinite condiţiile prev.de art. 519 C. proc. civ., privind pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept referitoare la "posibilitatea Inspecţiei Judiciare de a analiza, în cadrul verificărilor prealabile, rationamentul logico-juridic al judecătorului acuzat de săvârşirea abaterii disciplinare de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijentă".

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 4 august 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de recurenţii-reclamanţi şi să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă.

1.1 În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de recurs reţine că potrivit dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Astfel cum rezultă din conţinutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ.

Înalta Curte reţine că pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă a arătat constant că în sesizare, alături de celelalte cerinţe, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul soluţionării în principiu a chestiunii de drept.

Or, în cauză, recurentii au solicitat ca instanţa să aprecieze dacă în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ., privind pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept referitoare la "posibilitatea Inspecţiei Judiciare de a analiza, în cadrul verificărilor prealabile, rationamentul logico-juridic al judecătorului acuzat de săvârşirea abaterii disciplinare de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijentă".

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine faptul că adresarea de către recurentii-reclamanti a unei simple întrebări, astfel cum rezultă din răspunsul la întâmpinare şi cum au susţinut şi în şedinţa publică, cu ocazia dezbaterilor, fără o minimă argumentare a opiniei acestora cu privire la îndeplinirea cumulativă a cerinţelor antereferite impuse de textul legal, nu reprezintă o veritabilă cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni, nefiind îndeplinite, aşadar, condiţiile prevăzute de art. 519 din C. proc. civ.

1.2 Înalta Curte constată caracterul nefondat al excepţiei nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât, apreciind că argumentele de ordin critic formulate de recurentii-reclamanti, care privesc nemotivarea hotărârii, precum şi greşita interpretare şi aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 şi art. 509 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea formulată de A., B., C. aceştia au solicitat Inspecţiei Judiciare cercetarea şi sancţionarea judecătorilor D. şi E., ambii de la Tribunalul Giurgiu - sectia Civilă, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevazută de art. 99 alin. (2) lit. t) din Legea nr. 303/2004, constand în exercitarea functiei cu rea credinta sau gravă neglijenţă, imputând, în concret, celor doi judecători, încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. (invocarea din oficiu a interpretării date de ÎCCJ articolului 906 alin. (4) C. proc. civ., fără punerea în discuţia părţilor a acestui aspect), art. 713 alin. (1) C. proc. civ. (inadmisibilitatea invocării pe calea contestaţiei la executare a unor motive de drept care puteau fi opuse în cadrul judecăţii), art. 906 alin. (5) C. proc. civ. (reducerea penalităţii stabilite conform art. 906 alin. (1) C. proc. civ. fără îndeplinirea cerinţelor impuse de lege) şi art. 430-431 C. proc. civ., coroborate cu art. 906 alin. (4)-(5) C. proc. civ. (inadmisibilitatea corectării pe calea contestaţiei la executare a erorii cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv încheierea din 22 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Bolintin Vale conform art. 906 alin. (4) C. proc. civ.).

Nemulţumirea reclamanţilor în prezenta cauză este generată de faptul că prin cele două rezoluţii nu au fost analizate efectiv criticile lor, ci pârâtul s-a mulţumit să arate că nu sunt întrunite elementele abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea 304/2004 şi că modalitatea concreta de solutionare a cauzei şi temeinicia solutiei adoptate prin prisma temeiului de drept reţinut este atributul exclusiv al instantei, a carei soluţie poate fi cenzurată doar în căile de atac şi nu poate face obiectul acţiunii disciplinare.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, cu o cerere prin care au solicitat anularea Rezoluţiei de clasare nr. C-19-1956 din data de 24 iunie 2019, precum şi a Rezoluţiei de clasare din 22.03.2019.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanţii formulând critici prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reţine criticile formulate de recurenţi cu privire la nemotivarea/motivarea confuză a hotărârii, care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi susţinerile recurenţilor-reclamanţi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemultumirea titularilor sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reţinut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Or, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, recurenţii-reclamanţi au solicitat sancţionarea celor doi judecători pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevazută de art. 99 alin. (2) lit. t) din Legea nr. 303/2004, constand în exercitarea functiei cu rea-credinta sau gravă neglijenţă, concretizată în următoarele aspecte: încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. (invocarea din oficiu a interpretării date de ÎCCJ articolului 906 alin. (4) C. proc. civ., fără punerea în discuţia părţilor a acestui aspect), art. 713 alin. (1) C. proc. civ. (inadmisibilitatea invocării pe calea contestaţiei la executare a unor motive de drept care puteau fi opuse în cadrul judecăţii), art. 906 alin. (5) C. proc. civ. (reducerea penalităţii stabilite conform art. 906 alin. (1) C. proc. civ. fără îndeplinirea cerinţelor impuse de lege) şi art. 430-431 C. proc. civ., coroborate cu art. 906 alin. (4)-(5) C. proc. civ. (inadmisibilitatea corectării pe calea contestaţiei la executare a erorii cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv încheierea din 22 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Bolintin Vale conform art. 906 alin. (4) C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, recurentii-reclamanti nu au făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurenţilor privind lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de aceştia atât în faţa pârâtei, cât şi în faţa primei instanţe nu a fost validată de acestea.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele hotărârii reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, susţinerea reclamanţilor din memoriul de recurs, în sensul că nu au solicitat desfiintarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ci cercetarea şi sancţionarea disciplinară a judecătorilor care au pronunţat-o hotărâre pentru exercitarea functiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, respectiv încălcarea unor norme de drept procesual imperative, fiind lipsită de suport.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de recurenţii-reclamanţi, va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă şi va respinge recursul formulat de reclamanţi ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de recurenţii-reclamanţi.

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă.

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C. împotriva sentinţei civile nr. 860 din 27 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 decembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.