Fiscal Code Art. 127(2) constitutionality challenge: cassation appeal declared null for lack of legal motivation, leaving refusal to refer to Constitutional Court in force

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Pe rolul Curţii de Apel Craiova se află dosarul nr. x/2018, având ca obiect cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, în nume propriu, precum şi în numele şi pentru Direcţia Generală Regioanlă a Finanţelor Publice Craiova, împotriva sentinţei nr. 778 din 29.12.2020 pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal.

La data de 15.06.2021 intimatul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din 8 iulie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, formulată de intimatul-reclamant A., privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 127 alin. (2) vechiul Codul fiscal.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 8 iulie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2018, recurentul-reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A considerat recurentul că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate impuse de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale, şi anume vorbim de o dispoziţie dintr-o lege în vigoare, care are legătură cu soluţionarea prezentei cauze (chiar dacă nu influenţează soluţia ce urmează a fi dată recursului) şi totodată nu a fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii. Are legătură cu obiectul cauzei din perspectiva faptului că în baza acestui temei legal, intimatul reclamant a fost reîncadrat ca persoană impozabilă plătitoare de TVA, iar autoritatea fiscală nu s-a bazat pe nici o normă legală atunci când a considerat că tranzacţiile cu autoturisme sunt prea multe, fară să arate la ce anume se raportează ca normă de drept şi ca perioadă de timp.

Chiar dacă anterior Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestui articol prin 4 decizii (Decizia nr. 449/2019, Decizia nr. 729/2018, Decizia nr. 636/2018, respectiv Decizia nr. 378/2012) motivele invocate acolo au fost altele decât cele din prezenta cerere, iar textul a fost criticat din perspectiva încălcării an. 44, alin. (1) din Constituţie privitor la dreptul de proprietate. Toate cele 4 sesizări au vizat situaţia persoanelor fizice dezvoltatori imobiliari, situaţie care a fost clarificată de legiuitor.

Astfel, a înţeles să critice textul legal sub aspectul lipsei previzibilităţii normei juridice, fiind încălcat principiul securităţii juridice, subsumat şi în alte decizii pronunţate de Curtea de Constituţională, dispoziţiilor art. 1, alin. (5) din Constituţie.

Ca scurtă istorie (şi definiţie) a predictibilităţii normei juridice, arătă că în jurisprudenta sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că nu poate fi considerată ca "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-si regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecintele ce pot decurge dintr-un act determinat", sens în care "o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane-care, le nevoie, paote apela la consultanţă de specialitate - şă îsi corecteze conduita" şi atunci când "oferă o anume garanţie contre atingerilor ąrbitrare ale puterii publice".

Sub acest aspect, principiul securităţii juridice se corealează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul comunitar, şi anume principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (de exemplu cauzele Facini Dori c. Recre, Foto-Frost c. Hauptzollant Ližbeck Ost,), principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă; de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea clară a regulilor instituite prin acestea. Lipsa de accesibilitate şi previzibilitate a unor prevederi legale a fost invocată de-a lungul timpului si în faţa Cnrţii Constituţionale, care s-a pronunţat într-o serie de cauze ąsupra încălcării acestor exigenţe.

În concret, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010 (publicată în M. Of. nr. 584 din 17 august 2010), a decis că "Analiza textelor de incriminare cuprinse în art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 conduce la concluzia încălcării prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate si previzibilitate a normei" .

De asemenea, prin Deciziile nr. 1 din 11 ianuarie 2012 (publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012) şi nr. 494 din 10 mai 2012 (publicată în M. Of. nr. 407 din 19 iunie 2012), unde după ce, în prealabil, în ambele decizii Curtea reţine că "orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat", evidenţiindu-se astfel faptul că în prima decizie citată că textul "este neclar şi imprecis, astfel încât Curtea constată că, în mod evident, legea criticată este lipsită de previzibilitate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie", iar în a doua decizie citată, că prevederile legale analizate nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie".

Aici, evoluţia jurisprudenţei Curţii este semnificativă: pe de-o parte, se exprimă în mod direct exigenta respectării de către orice act normativ a unor cerinţe calitative (previzibilitatea, precizia claritatea), iar, pe de altă parte, această exigenţă îsi găseste temeiul, pentru prima dată, în mod direct si de sine stătător în art. 1 alin. (5) din Constituţie. Curtea a reţinut că, imprecizia sau lipsa de previzibilitate a textului de lege supus controlului de constituţionalitate poate afecta dreptul la un proces echitabil cuprins în art. 21 alin. (3) din Constituţie.

De-a lungul timpului, precum şi în soluţii recente, Curtea Constituţională a impus treptat respectarea unui standard cât mai înalt al calităţii reglementării.

Recurentul a considerat că dispoziţiile legale mai sus citate nu respectă acest standard al clarităţii si previzibilităţii.

Prin opoziţie cu textul legal criticat de intimat, prevederile art. 3 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004 dat în aplicarea art. 127, alin. (2) din Codul fiscal statuează expres:

"În cazul achizitiei de terenuri şi/sau de constructii de către persoana fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacţie în cursul unui an calendaristic.

În schimb legiuitorul nici în Legea nr. 571/2003 nici în Normele metodologice la art. 127 nu prevede numărul de tranzacţii cu aceste bunuri mobile corporale (autovehicule second-hand importate li revândute) dincolo de care se apreciază ca fiind o activitate economică, de natură să atragă încadrarea ca persoană impozabili.

Prin opoziţie, pentru terenuri/apartamente. legiuitorul a putut prevede că doar prima tranzacţie este considerată a fi ocazională, iar cea de-a 2-a tranzacţie atrage automat calificarea ca persoană impozabili, însă nu avem o dispoziţie similară, în cazul bunurilor mobile corporale de natura autovehiculelor second-hand cu toate că au existat controale extinse la nivel national si în privinţa acestor vânzări, nu numai în privinţa dezvoltatorilor imobiliari.

De asemenea, în cazul mijloacelor de transport noi importate din spaţiul comunitar (art. 269, alin. (3), lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) legiuitorul a prevăzut clar că o persoană care face o astfel de achiziţie, devine persoană impozabilă pentru acea achiziţie. Însă nu există astfel de prevederi în privinta autovehiculelor second-hand.

La fel cum a procedat în cazul dezvoltatorilor imobiliari (care au vândut terenuri şi/sau apartamente în calitate de persoană fizică) sau în cazul mijloacelor de transport noi, consideră că la fel trebuia sa procedeze legiuitorul si în privinţa autovehiculelor second-hand, iar dispoziţiile legale mai sus redate nu întrunesc cerinţa previzibilităţii, de natură să aducă o gravă incălcare principiului securităţii juridice, consacrat constitutional prin art. 1 . alin. (5) din Constituţie.

O persoană care face astfel de livrări ocazionale, care nu a acţionat şi nu s-a comportat ca un comerciant (nu avea sediu/birou, nu a investit în reclamă ori publicitate, nu a deţinut resurse sau personal angajat, nu a realizat alte investiţii specific unei afaceri, a folosit acele autovehicule şi în interes prevadă si ca atare nu poate să îsi corecteze conduita. din moment ce nu există o limită clară. un număr de tranzacţii permis sau impus de legiuitor, ca prag pentru atragerea calităţii de persoană impozabilă.

În fine, recursul a considerat sesizarea sa a fi una pertinentă, şi de asemenea susceptibilă de a avea înrâurire în mai multe dosare cu obiect similar (existând din cunoştinţele sale, nu mai puţin de 11 astfel de dosare numai pe rolul Tribunalului Gorj), motiv pentru care a solicitat respectuos admiterea cererii şi sesizarea Curţii Constituţionale prin încheiere.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că argumentele de ordin critic invocate de recurent nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 4 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind amânată pentru 2 decembrie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte urmează să admită excepţia nulităţii recursului, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de control judiciar aminteşte că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.

Astfel, deşi există formal o declaraţie de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie şi prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului.

Aşa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenţei actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunţării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziţia părţii faţă de drepturile şi obligaţiile în discuţie, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunţată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale şi la prezentarea circumstanţelor factuale ale cauzei, ci condiţia legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor şi raţionamentelor pe care se bazează.

În acest context, aşa cum s-a relevat mai sus, recurentul a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menţionate.

Înalta Curte reţine că sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, cu referire directă la cazurile precvăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reţinute ca temei al recursului.

Conform art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greşeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt şi critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.

Prima instanţă a respins cererea de sesizare a Curţii Constiuţionale, ca inadmisibilă, cu motivarea că prin această cerere se tinde la completarea legii, reţinând în esenţă, următoarele:

"In urma analizei incidentei dispoziţiilor invocate ca afectate de neconstituţionalitate, petentul susţine lipsa de previzibilitate si de claritate a art. 127 alin. (2) vechiul Codul fiscal şi un posibil vid legislativ.

Faţă de aceste argumente, instanţa considera ca această condiţie de admisibilitate nu este îndeplinită, deoarece Curtea Constituţională nu este un legislator pozitiv, iar interpretarea si aplicarea în cauza a textelor legale incidente sunt atributul si obligaţia instanţelor de judecată.

Controlul de neconstituţionalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, dintr-un legislator negativ, care este de natura rolului şi funcţiei Curţii Constituţionale în asigurarea supremaţiei Constituţiei, aceasta s-ar transforma într-un legislator pozitiv, care este de natura rolului şi funcţiei exclusive a Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii (Decizia nr. 207/1997 a CCR). De asemenea, Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" şi nici "nu-şi poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică." În caz contrar, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării". Circumscrisă rolului său de "cvasi legiuitor negativ", Curtea Constituţională nu poate emite noi norme juridice, fie ele şi numai cu rol complinitor, şi nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ;" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 378 din 24 septembrie 2013, Decizia Curţii Constituţionale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013).

În raport cu exigenţele referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, aşa cum rezultă şi din jurisprudenţa CCR (decizia nr. 363/2015, decizia nr. 196/2013, decizia nr. 609/2011), legea nu este obligatoriu să fie previzibilă cu o certitudine absolută, însă ea trebuie în mod obiectiv să poată fi aplicabilă. Atributul interpretării legii, cu aplicarea inclusiv a jurisprudenţei revine instanţei de judecată. (ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - Decizia nr. 28/2018).

De asemenea, petentul susţine ca aceste prevederile legale au mai făcut obiectul cererilor de sesizare a CCR.

Asadar, nu mai prezintă utilitate verificarea altor condiţii cerute de lege şi instanţa va respinge cererea petentului de sesizare a CCR privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 127 alin. (2) vechiul Codul fiscal."

Prin urmare, aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurentul-reclamant prin calea de atac declarată, însă aceasta nu a formulat nicio critică concretă de nelegalitate în privinţa motivării reţinute, nearătând modul în care au fost interpretate sau aplicate greşit prevederile legale incidente în cauză, reluând doar toate argumentele pentru care ar trebui sesizată Curtea, expuse şi în faţa primei instanţe.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar constată că aspectele reţinute de către instanţa de fond în justificarea soluţiei de respingere a cererii reclamantului nu au fost contestate, pe calea recursului, de acesta.

Din această perspectivă, aşa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural şi, ca atare, nu satisface exigenţele pentru validarea sa.

În consecinţă, reţinând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere şi faptul că, în speţă, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C.prov.civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamant.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 489 C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului şi va constata nulitatea recursului formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Constată nulitatea recursului formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 8 iulie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 decembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.