Jurisdiction over ex-MPs' allowance disputes assigned to labor and social insurance courts

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I a civilă la data de 15.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C. au formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, solicitând instanţei anularea Ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă emise pentru fiecare dintre reclamanţi, obligarea pârâţilor la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, începând cu data de 27.02.2021 la zi, pentru fiecare dintre reclamanţi şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 2667 din data de 13.09.2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârât şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune prin care au solicitat anularea Ordinelor de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă acordate în baza Legii 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor emise pentru fiecare dintre aceştia şi obligarea pârâţilor la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021, arătând în principiu că, fiecare a exercitat o funcţie de demnitate publică în Parlamentul României, astfel încât, odată ce a încetat mandatul de deputat sau senator şi a îndeplinit condiţiile pentru vârsta de pensionare a dobândit şi dreptul la indemnizaţia prevăzută de art. 49 din Legea 96/2006, indemnizaţie care a fost primită în baza ordinelor emise de către Secretarul General al Camerei Deputaţilor sau Senatului însă, începând cu 27.02.2021, au fost emise ordine de încetare de la plată a indemnizaţiilor respective.

Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că nu pot fi primite argumentele invocate de către reclamanţi privitor la competenţa de soluţionare a litigiului, decizia nr. 27/2017 dată de ICCJ asupra recursului în interesul legii, invocată în acest sens negăsindu-şi aplicabilitatea în cauză întrucât aceasta se referă la competenţa de soluţionare a unei indemnizaţii stabilită în baza Legii 8/2006, lege care face trimitere în cuprinsul său la jurisdicţia asigurărilor sociale, menţionând experes aplicabilitatea acesteia, în timp ce în cazul indemnizaţiei prevăzută de Legea 96/2006 nu găsim o astfel de prevedere.

Având în vedere că, plata, respectiv încetarea plăţii indemnizaţiei este dispusă prin ordine emise de către Secretarul general al Camerei Deputaţilor sau Senatorilor, s-a apreciat de tribunal că aceste acte se încadrează în prevederile art. 2 lit. c) din Legea 554/2004, care definesc actul administrativ cu caracter individual, ordinele respective având deci natura unor astfel de acte administrative cu caracter individual a căror anulare cade în competenţa de soluţionare a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti în raport de prevederile art. 10 teza a II-a din Legea 554/2004, sens în care în raport de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată excepţie de necompetenţă materială a Tribunalului Dâmboviţa şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în facoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că petitul principal şi în raport de care se determină competenţa instanţei, vizează anularea unui act administrativ individual emis de o autoritate publică centrală, respectiv Ordinele emise de Parlamentul României -Camera Deputaţilor şi Parlamentul României- Senatul, după caz, pentru fiecare reclamant privind încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă în executarea Legii nr. 7/24.02.2021.

Prin urmare, având în vedere şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, conform cărora litigiile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel, faptul că norma legala imperativa menţionată, care reglementează un caz de competenta materială nu permite derogări, văzând si dispoziţiile art. 129 pct. 2 C. proc. civ. potrivit cu care "necompetenta este de ordine publică în cazul încălcării necompetenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad", tribunalul a apreciat întemeiată excepţia invocată, pe care a admis-o şi, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II a de contencios administrativ şi fiscal.

2. A doua instanţă învestită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 213 din data de 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de A., B. şi C., în contradictoriu cu intervenientul în nume propriu şi în interesul reclamanţilor D. şi pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretariatul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea secţiei I civilă a Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat anularea ordinelor de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă emise pentru fiecare reclamant şi obligarea pârâţilor la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au exercitat o funcţie de demnitate publică în Parlamentul României astfel că, odată cu încetarea mandatului de deputat/senator şi îndeplinirea condiţiilor legale cu privire la vârsta de pensionare, au dobândit dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006, privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Din analiza ordinelor contestate reiese că acestea au fost emise de Secretarul General al Camerei Deputaţilor în temeiul art. 13 alin. (1) şi alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006, raportat la prevederile art. II din Legea nr. 7 din 24.02.2021 care modifică Legea nr. 96/2006.

Este adevărat că respectivele ordine au fost emise de Secretarul General al Camerei Deputaţilor, o autoritate publică, însă stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei presupune stabilirea naturii indemnizaţiei pentru limită de vârstă din ordinele contestate.

Curtea a apreciat că respectivele ordine nu au fost emise în regim de putere publică, chiar dacă au fost emise de o autoritate publică, astfel că nu pot fi calificate ca fiind acte administrative, fapt ce ar atrage competenţa instanţei de contencios administrativ.

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege:

"actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice". În consecinţă, instanţa de contencios administrativ este o instanţă specializată conform normelor legale menţionate anterior, iar în lipsa unei vătămări cauzată reclamanţilor de către o entitate care acţionează în regim de putere publică, pretenţiile acestora urmează calea dreptului comun în materie.

Pe de altă parte, Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ, astfel că indemnizaţia pentru limită de vârstă cuvenită foştilor membri ai Parlamentului României, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi al senatorilor are doar caracterul unui drept la pensie, reprezentând o contraprestaţie socială acordată de lege foştilor parlamentari, după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfăşurată în perioada ocupării funcţiei de demnitate publică.

Legiuitorul a acordat acest drept ca o măsură compensatorie, în considerarea faptului că, pe durata mandatului, parlamentarii nu beneficiază de salariu, ci de o indemnizaţie, astfel încât aceştia nu pot beneficia de aceleaşi criterii de pensionare conform Codului muncii. Acordarea dreptului la indemnizaţia pentru limită de vârstă era condiţionată de îndeplinirea condiţiilor vârstei standard de pensionare, prevăzute în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sau ale vârstei standard reduse, în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale, indemnizaţia acordându-se de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

În acest sens este şi Expunerea de motive care a însoţit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, din care reiese care a fost intenţia legiuitorului în edictarea actului normativ arătat.

Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate şi au fost nevoite să se supună unor exigenţe inerente exercitării unei astfel de activităţi, atât pe plan profesional, cât şi personal, legiuitorul acordând acest drept şi în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizaţie.

În consecinţă, s-a reţinut că acordarea unei astfel de indemnizaţii este indisolubil legată de drepturile de pensie, situaţie în care natura juridică a acestui drept nu poate fi diferită, fiind vorba despre un drept de asigurări sociale.

Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, sens în care se reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

S-a mai reţinut că, iniţial, art. 49 din Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor reglementa pensia deputaţilor şi senatorilor care au deţinut cel puţin trei mandate de parlamentar, la împlinirea condiţiilor de pensionare prevăzute de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 3 alin. (5) din Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 1/2016 din 15 februarie 2016, de aprobare a Normelor metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, s-a menţionat că: "Deputaţii şi senatorii care au valorificat perioadele de mandat la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot valorifica aceleaşi perioade de mandat şi pentru a solicita indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006, republicată".

De aici rezultă că perioadele de mandat de parlamentar puteau fi valorificate fie la stabilirea pensiei de serviciu, conform Legii nr. 7/2006, fie pentru stabilirea indemnizaţiei pentru limită de vârstă, prevăzută de Legea nr. 96/2006. Din această diferenţiere, rezultă că indemnizaţia pentru limită de vârstă este un drept de asigurări sociale.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi totodată condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limită de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.

Încadrarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă ca fiind venit din altă sursă, în temeiul art. 49 alin. (8) Codul fiscal: ("Indemnizaţia pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înţelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare") nu presupune excluderea acesteia din categoria drepturilor de asigurări sociale.

Întrucât natura indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care au beneficiat reclamanţii este cea a unui drept de asigurări sociale, verificarea legalităţii şi temeiniciei ordinului prin care s-a dispus încetarea plăţii acestei indemnizaţii nu poate intra decât în sfera de competenţă a instanţei de drept comun cu competenţă în soluţionarea litigiilor având ca obiect asigurările sociale.

În consecinţă, contestaţiile formulate în legătură cu refuzul acordării unei astfel de prestaţii sociale sunt de competenţa tribunalelor, complete specializate de dreptul muncii şi asigurări sociale, în temeiul dispoziţiilor din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii coroborate cu cele ale art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii.

Potrivit art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, "Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel." Conform dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 266 şi urm. din Codul Muncii, tribunalul are plenitudine de competenţă în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale.

Prin urmare, s-a apreciat că prezenta cauză este de competenţa, în primă instanţă, a secţiei specializate în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale din cadrul tribunalului, motiv pentru care excepţia necompetenţei materiale a fost admisă şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, instanţă în a cărei circumscripţie îşi au domiciliul reclamanţii.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a sesizat Înalta Curte cu soluţionarea conflictului.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Dâmboviţa, secţia Civilă - complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României-Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, anularea Ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, obligarea pârâţilor la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021 la zi.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă este aceea dacă, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care instituie o competenţă materială în raport de criteriul rangului autorităţii emitente a actului administrativ contestat, sau dacă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Or, calitatea emitentului ordinului de respingere a cererii de acordare a indemnizaţiei nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o astfel de competenţă specială intervine doar în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de legiuitor.

Ordinele respective au fost emise potrivit art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, astfel cum era în vigoare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021, conform căruia deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în Anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleaşi legi sau ale altor legi speciale, aveau dreptul la acordarea, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat.

Reţine Înalta Curte că aceste drepturi au fost introduse prin Legea nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006, din expunerea de motive care a însoţit adoptarea acestei legi reieşind că intenţia legiuitorului a fost aceea ca această indemnizaţie să aibă natura juridică a unei pensii de serviciu.

Deci, obiectul acţiunii priveşte un drept acordat foştilor parlamentari ca urmare a împlinirii limitei de vârstă de pensionare şi doar la data încetării mandatului, drept care poate fi asimilat drepturilor prevăzute de Legea privind sistemul unitar de pensii publice.

De asemenea, Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la Legea nr. 554/2004, astfel că, raportat la obiectul cauzei, modalitatea în care emitenţii actelor au aplicat prevederile referitoare la stabilirea drepturilor din legea menţionată şi în lipsa unor reglementări speciale, competenţa de soluţionare a cauzei este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Având în vedere dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel, litigiile vizând refuzul acordării unor astfel de prestaţii sociale sunt de competenţa tribunalelor, complete specializate de dreptul muncii şi asigurări sociale, precum şi faptul că reclamanţii au domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Dâmboviţa, Înalta Curte constată că acestei instanţe îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei deduse judecăţii.

4. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Faţă de toate considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia Civilă - complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B., C. şi A., pârâţii Secretariatul General al Camerei Deputaţilor şi Parlamentul României-Camera Deputaţilor şi intervenientul în nume propriu D. în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2022.