Jurisdictional conflict over salary grading challenges: exclusive administrative jurisdiction for judicial staff salaries versus labor court competence

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin cererea înregistrată la data de 28.04.2021, pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, cu citarea CNCD, a solicitat reîncadrarea reclamantei şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare a acesteia la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 şi Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu 15.01.2018 şi în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi; repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentate de diferenţa salariată rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 15.01.2018 şi în continuare, în raport de perioada efectiv lucrata de reclamantă, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare prin obligarea pârâţilor la plata diferenţelor băneşti corespunzătoare pentru fiecare luna în parte reprezentând diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare; obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună precum si pe viitor, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrata de reclamantă, a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor băneşti corespunzătoare cu indicele de inflaţie calculat de la data scadenţei/exigibilităţii fiecărei diferenţe lunare si până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună precum si pe viitor, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, în raport de perioada efectiv lucrata reclamantă, a dobânzii legale penalizatoare aferente diferenţelor băneşti corespunzătoare, calculate de la data scadenţei/exigibilităţii fiecărei diferenţe lunare de plată şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii scadente la dobânzile penalizatoare în virtutea art. 1.489 C. civ. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la stingerea debitului principal şi a al celor accesorii.

În motivare, se arată că, având în vedere natura raportului de serviciu dintre reclamantă şi instituţia angajatoare, precum şi faptul că reclamanta nu are calitatea de funcţionar public, care să atragă incidenţa normei speciale, în cauză competenţa de soluţionare a spetei, care este în esenţă un litigiu de muncă, revine instanţei de drept comun în materie, respectiv Tribunalului Dâmboviţa, secţia I, complet specializat în litigii de muncă în conformitate cu dispoziţiile art. 269 din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 95 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2278/31.08.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021 Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la "(...) emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi".

Emiterea unor noi decizii de încadrare a reclamantei presupune implicit analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de încadrare care îşi produce efectele faţă de aceasta, la data promovării acţiunii.

Conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 (1)Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin Decizia nr. 9/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat statuând într-un recurs în interesul legii, că în anexele legilor-cadru de salarizare pe familii ocupaţionale există şi prevederi speciale aplicabile conform principiului specialia generalibus derogant, pentru personalul salarizat în baza acestor anexe. Se constată că, în această situaţie, legea instituie o procedură specială în faţa ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ. Spre deosebire de norma specială, care instituie o procedură specială în faţa ordonatorului de credite, dispoziţia cu aplicare generală nu instituie o procedură prealabilă în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât nu este urmată de o acţiune în contencios administrativ, salariatul nemulţumit urmând a se îndrepta la instanţa competentă în ceea ce priveşte raportul său de muncă.

Deoarece în cauză capătul principal de cerere îl constituie obligarea pârâţilor la emiterea unor ordine de salarizare începând cu data de 15.01.2018 (f 6), pentru care legea nr. 153/2017 a instituit o jurisdicţie specială, respectiv a secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă şi declinat soluţionării prezentului litigiu în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

2. A doua instanţă învestită.

Cauza a fost înregistrată la data de 06.10.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021.

Prin sentinţa civilă nr. 1646 din data de 12.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei promovate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea unui complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că cererea dedusă judecăţii are ca obiect reîncadrarea reclamantei şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare a acesteia la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Legea nr. 71/2015, O.U.G.. 20/2016 şi Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu 15.01.2018 şi în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi.

Cauza vizează, aşadar, raportul de serviciu al reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre venitul la care este îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, având în vedere că, la nivelul familiei ocupaţională justiţie, există personal salarizat prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

La interpelarea instanţei, reclamanta a depus precizări prin care a învederat că nu contestă un act administrativ tipic sau asimilat, pretenţiile pe care le opune pârâţilor se grefează pe o discriminare de ordin salarial, petitele principale ţin de jurisdicţia muncii, iar pentru cele accesorii funcţionează prorogarea legală de competenţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora".

Prin urmare, Curtea reţine că reclamanta nu a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în anularea unui act administrativ, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 sau ale art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci cu o acţiune în pretenţii, capătul de cerere având ca obiect "reîncadrarea" sau "emiterea de noi ordine de salarii" fiind accesorii, considerate de reclamantă a fi remediul pentru înlăturarea pe viitor a discriminării invocate, în condiţiile O.G. nr. 137/2000.

Nu este relevant faptul că partea reclamantă nu a solicitat acordarea sumelor cu titlu expres de "despăgubiri", cât timp s-a folosit noţiunea de "prejudiciu creat", cu referire la "inechităţile salariale" şi "discriminare".

Faţă de interpretarea dată în mod implicit prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în partea neafectată de Decizia nr. 51/2020 a Curţii Constituţionale), competenţa materială a acţiunilor în despăgubire formulate de persoanele lezate, în lipsa atacării unor ordine de salarizare, revine instanţelor de drept comun.

Corpului magistraţilor nu îi sunt aplicabile dispoziţiile privind funcţionarii publici, ci beneficiază de un statut special, în principal fiind aplicabile dispoziţiile de drept comun din Codul muncii, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa jurisdicţiei muncii şi asigurărilor sociale (art. 284 din Codul muncii şi art. 34. alin. (4) din Legea nr. 304/2004).

Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120.

De altfel, reclamanta a urmat aceeaşi cale procesuală precum cea care a condus la pronunţarea hotărârii invocate drept precedent judiciar (sentinţa civilă nr. 605/04.04.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă - Completul specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2018, ataşată cererii de chemare în judecată, cu un petit similar).

Având în vedere aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 2 potrivit cu care necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, precum şi dispoziţiile art. 176 pct. 3 C. proc. civ., potrivit cu care actele de procedură săvârşite de judecătorul necompetent sunt nule, în acest caz nulitatea nefiind condiţionată de producerea vreunei vătămări, fiind suficient ca actul de procedură să aparţină unei instanţe necompetente, instanţa a apreciat întemeiată excepţia invocată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unui complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a sesizat Înalta Curte cu soluţionarea conflictului.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, prin cererea dedusă judecăţii reclamanta a solicitat reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare a acesteia la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Legea nr. 71/2015, O.U.G.. 20/2016 şi Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu 15.01.2018 şi în continuare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, cu emiterea de noi ordine de salarizare din care să reiasă cuantumul acestor drepturi.

Curtea de Apel a reţinut că cererea dedusă judecăţii vizează raportul de serviciu al reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre venitul la care este îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, având în vedere că, la nivelul familiei ocupaţională justiţie, există personal salarizat prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Însă, Înalta Curte constată că în cauză, independent de modalitatea în care a fost redactată acţiunea, reclamanta tinde la emiterea unei noi decizii de încadrare prin care să-i fie recunoscut un anumit drept salarial, cu toate consecinţele care decurg din acest drept, chiar dacă prin precizările depuse a învederat că nu contestă un act administrativ tipic sau asimilat, pretenţiile pe care le opune pârâţilor se grefează pe o discriminare de ordin salarial, petitele principale ţin de jurisdicţia muncii, iar pentru cele accesorii funcţionează prorogarea legală de competenţă.

Emiterea unei noi decizii de încadrarea, presupune implicit analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de încadrare care îşi produce efectele faţă de aceasta, la data promovării acţiunii.

Conform art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispoziţiile care reglementează salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului National al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă înalta buhe de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Împotriva hotărârilor organelor enumerate în cele ce preced se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Din actele dosarului rezultă că reclamanta A. este judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti aspect în raport de care devin incidente dispoziţiile imperative ale art. 127 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora:

"Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Având în vedere competenţa materială stabilită de legiuitor în ceea ce priveşte analiza legalităţii şi temeiniciei încadrării personalului din justiţie, raportat la acţiunea formulată aşa cum a fost precizată de către reclamantă, precum şi dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., pentru înlăturarea oricăror suspiciuni referitoare la imparţialitatea judecătorilor ce urmează să soluţioneze prezenta cauză, Înalta Curte va stabili competenţa materială în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2022.