Suspendability of Tax Assessment: Rejection of Substantive and Procedural Irregularity Arguments as Inadmissible Grounds Under Summary Review of Apparent Illegality

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 09.07.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş - Activitatea de Inspecţie Fiscală, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din data de 29.04.2021, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 29.04.2021, acte fiscale întocmite de către organele de control pe perioada inspecţiei fiscale a cărei subiect a fost reclamanta, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 450 pronunţată la data de 10 august 2021, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L..

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, rejudecarea pe fond a cauzei şi pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii formulată de către reclamanta A. S.R.L..

În subsidiar a solicitat, în cazul respingerii recursului formulat şi al menţinerii soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, înlăturarea considerentelor instanţei de fond privind respectarea cerinţelor legale prevăzute de art. 46 din Codul de procedură fiscală în ceea ce priveşte întocmirea Deciziei de impunere nr. x/2021.

Criticile aduse hotărârii recurate vizează îndeplinirea în prezenta cauză a condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, condiţii ce în mod eronat nu au fost reţinute de instanţa de fond.

Astfel, arată recurenta că cele trei motive invocate prin cererea de suspendare se circumscriu primei condiţii, respectiv existenţa cazului bine justificat.

În acest sens susţine recurenta că există un caz bine justificat în condiţiile în care actul administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită a fost semnat doar de doi inspectori fiscali, deşi pentru efectuarea controlului fiscal au fost împuterniciţi trei inspectori fiscali.

În raport de acest aspect arată recurenta că actul administrativ fiscal este lovit de nulitate în raport de dispoziţiile art. 46 Codul de procedură fiscală pentru lipsa semnăturii celui de-al treilea inspector fiscal împuternicit pentru efectuarea controlului fiscal, aspect ce în mod eronat a fost respins de instanţa de fond care a plecat de la premisa că, deşi la control au participat numai două dintre cele trei persoane, a considerat eronat că actele îndeplinesc condiţia prevăzută de art. 46 lit. h) din Codul de procedură fiscală deoarece sunt semnate şi avizate de către persoanele care aveau atribuţii în acest sens.

Cel de-al doilea motiv invocat prin cererea de suspendare a vizat încălcarea regulilor de interpretare şi aplicare a legii de către organul fiscal, iar instanţa de fond în mod eronat a considerat că nu poate fi încadrat în sfera noţiunii de caz bine justificat cu motivarea că aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material însă este esenţial ca motivele identificate să fie evidente şi să nu implice examinarea fondului.

Arată recurenta că ceea ce a solicitat şi ce trebuia verificat de către instanţa de judecată era dacă organul fiscal s-a raportat la prevederi legale aplicabile în speţă şi nu la prevederi legale aplicabile unor situaţii diferite.

Sub acest aspect arată că s-a făcut o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi alin. (4) din Codul fiscal, art. 7 pct. 16 Codul fiscal şi art. 3 din Legea nr. 15/1994, organul fiscal încadrând terenurile în categoria mijloacelor fixe aplicând prevederile art. 21 alin. (4) Codul fiscal deşi legea fiscală face o distincţie clară între cele două categorii.

Acelaşi tip de interpretare a fost utilizat şi în ce priveşte încadrarea sumei de 28.849.233,88 RON reprezentând deprecierea imobilizărilor în curs ca urmare a efectuării reevaluării în categoria cheltuielilor nedeductibile cu toate că imobilizările în curs nu reprezintă mijloace fixe şi nu pot fi reevaluate.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond a verifica dacă în speţă sunt aplicabile sau nu anumite prevederi legale nu implică examinarea fondului, instanţa putând verifica aparenţa de nelegalitate şi dacă această verificare implică analiza unor norme de drept material sau raportarea speţei la un set de norme de drept material.

Un ultim motiv invocat circumscris cazului bine justificat şi respins de către instanţa de fond pentru aceleaşi considerente a vizat aspectele de nelegalitate privind taxa pe valoare adăugată, respectiv susţine recurenta că suma de 240.064 RON TVA aferent perioadei 01.01.2012-30.09.2014 s-a prescris la data de 11.11.2020. Totodată, în fişa rol a societăţii a mai fost prescrisă şi suma de 55.553 RON anterior datei de 11.11.2020, cele două sume constituind chiar suma menţionată în cadrul RIF nr. x/29.04.2021, societăţii fiindu-i scăzută respectiva suma de două ori.

În ce priveşte cea de-a doua condiţie, existenţa pericolului producerii unei pagube iminente, susţine recurenta că în mod nelegal instanţa de judecată nu a procedat la analizarea acesteia cu motivarea că nefiind îndeplinită prima condiţie nu se mai impune analizarea condiţiei existenţei pagubei iminente.

Se susţine că această condiţie este îndeplinită, prejudiciul constând nu doar în pierderea sumei în discuţie ci şi în perturbările pe care aceasta le-ar determina în funcţionarea societăţii. Pe de ală parte, arată că a fost dispusă luarea măsurilor asiguratorii, măsură ce a devenit executorie, fiind executate silit bunurile imobile terenuri. Valoarea acestor terenuri a fost stabilită în baza unui Raport de evaluare din anul 2014 ceea ce nu corespunde valorii de piaţă a imobilelor respective. Organul fiscal nu a făcut niciun demers pentru a evalua bunurile imobile, nu s-a raportat nici măcar la valoarea minimă stabilită prin grilele notariale, context în care o vânzare la acest preţ va produce un prejudiciu iremediabil.

În ceea ce priveşte capătul subsidiar al cererii de recurs, arată recurenta că în ceea ce priveşte motivul de nulitate al deciziei de impunere anterior menţionată, respectiv nerespectarea de către organul fiscal a dispoziţiilor art. 46 din Codul de procedură fiscală, instanţa de fond prin modul în care a înţeles să motiveze soluţia, s-a pronunţat practic pe fondul cauzei privind motivul de nulitate constând în lipsa tuturor semnăturilor. În acest context, instanţa de fond a efectuat o analiză de legalitate propriu-zisă a actelor contestate care presupune o cercetare în fond. Or, această analiză este de competenţa instanţei investită cu acţiunea în anulare a actelor fiscale sau a organului fiscal care este învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate, şi nu a instanţei învestită cu soluţionarea cererii de suspendare.

De asemenea, susţine recurenta că instanţa de fond a depăşit limitele învestirii, ea fiind ţinută să analizeze numai dacă în speţă există o aparenţă de nelegalitate sau nu. Nu a fost învestită să analizeze pe fond motivele invocate de recurentă. Printr-o atare acţiune susţine recurenta că instanţa de fond i-a creat un prejudiciu, lipsind-o de posibilitatea de a invoca nulitatea actelor pentru lipsa semnăturii persoanelor împuternicite în chiar acţiunea care va fi formulată pe fondul cauzei.

4. Apărările intimatei

Nu s-a formulat întâmpinare de către intimata-pârâtă ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş - Activitatea de Inspecţie Fiscală

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtă ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş - Activitatea de Inspecţie Fiscală a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29.04.2021 până la soluţionarea cauzei care vizează anularea actului.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 Legea nr. 554/2004.

Aminteşte instanţa de control judiciar că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, reglementând prin dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiţii cumulative, şi anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanţei supreme s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic formulate de recurentă, prin prisma aceloraşi motive invocate şi în faţa instanţei de fond, nu sunt de natură a reforma sentinţa recurată, prin care s-a concluzionat că, la o analiză sumară a actului, nu se poate reţine un dubiu serios cu privire la legalitatea acestuia.

Astfel, împărtăşind opinia judecătorului fondului, Înalta Curte apreciază că motivele invocate în ceea ce priveşte îndeplinirea cazului bine justificat nu întrunesc cerinţa impusă de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamantă, care, la prima vedere, să constituie indicii suficiente de nelegalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

Împrejurările de fapt şi de drept care ar putea contura existenţa unui caz bine justificat nu pot coincide cu motivele de nelegalitate a actului contestat, ce reclamă o cercetare amănunţită, pe baza unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conţinutul actului administrativ a cărui executare s-a solicitat a fi suspendată.

Recurenta a invocat prin cererea de suspendare nulitatea actului administrativ fiscal pentru lipsa semnăturii de către toţi inspectorii fiscali ce au fost împuterniciţi pentru efectuarea controlului fiscal, încălcarea regulilor de interpretare şi aplicare a legii de către organele fiscale, respectiv a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (4) din Codul fiscal, precum şi aspecte de nelegalitate în ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugată.

Înalta Curte apreciază că aceste argumente privesc fondul cauzei şi nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, astfel cum în mod corect a remarcat şi instanţa de fond, pentru verificarea acestor argumente privind nelegalitatea actului administrativ fiscal, Decizie de impunere nr. x/29.04.2021, fiind necesară analiza unor aspecte de fond care depăşesc limitele procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ.

Stabilirea existenţei cazului bine justificat se poate realiza pe baza cercetării indiciilor de nelegalitate, fără ca instanţa să poată dezlega fondul pricinii în cadrul soluţionării cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Suspendarea executării actului administrativ constituie aşa cum s-a mai spus, o situaţie de excepţie, în cadrul căreia instanţa are numai posibilitatea să efectueze o cercetare sumară a aparenţei dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Recurenta consideră că în mod greşit prima instanţă a reţinut că au fost respectate dispoziţiile art. 46 Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care pentru efectuarea controlului au fost împuternicite trei persoane, iar actul administrativ fiscal a cărei suspendare se solicită a fost semnat doar de două persoane.

Sub acest aspect, corect a reţinut judecătorul fondului că, în aparenţă, au fost respectate aceste dispoziţii legale, actele contestate fiind semnate de către persoanele care au participat la control fiind avizate şi aprobate de către persoanele care aveau atribuţii în acest sens.

De asemenea, constată Înalta Curte că judecătorul fondului corect a reţinut şi faptul că nu pot fi circumscrise noţiunii de caz bine justificat analizarea în cadrul unei cereri de suspendare a însăşi legalităţii actului sub aspectul interpretării de către organul fiscal a dispoziţiilor legale apreciate a fi incidente în cauză şi statuării asupra aspectului dacă terenurile reprezintă sau nu mijloace fixe, dacă sunt sau nu aplicabile prevederile art. 21 alin. (4) Codul fiscal, dacă deprecierea ca urmare a efectuării reevaluării terenurilor intră sau nu în categoria cheltuielilor nedeductibile, sau dacă imobilizările în curs reprezintă sau nu mijloace fixe putând fi reevaluate, deprecierea imobilizărilor în curs ca urmare a efectuării reevaluării neintrând în categoria cheltuielilor nedeductibile.

Nici ultima critică ce vizează faptul că în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut ca şi caz bine justificat intervenirea prescripţiei prin preluarea sumelor în deconturile de TVA depuse, că prescripţia ar fi fost întreruptă de deconturile cu TVA de plată la momentul emiterii RIF-ului, respectiv prin diminuarea soldului sumei negative, că ar fi avut loc un act voluntar de recunoaştere a dreptului a cărui acţiune s-a prescris nu pot fi primite, aceste susţineri reprezentând apărări de fond ce pot fi analizate doar în rezenţa unui probatoriu compex.

În concluzie, criticile invocate de recurenta-reclamantă nu sunt în măsură să conducă la reformarea hotărârii de primă instanţă, soluţia pronunţată de aceasta fiind legală şi temeinică.

În ce priveşte cererea subsidiară de înlăturare a considerentelor reţinute de instanţa de fond în cuprinsul sentinţei recurate privind respectarea cerinţelor legale prevăzute de art. 46 din Codul de procedură fiscală în ceea ce priveşte întocmirea Deciziei de impunere nr. x/2021, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, conform prevederilor art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., "Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate."

Prin excepţie de la regula potrivit căreia calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii, art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. stabileşte circumstanţele în care se poate promova cale de atac exclusiv împotriva considerentelor hotărârii.

Astfel, textul art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. permite şi atacarea şi a considerentelor decisive sau decizorii prin care instanţa (i) a dat anumite dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata procesului, (ii) sunt greşite sau (iii) cuprind constatări de fapt care prejudiciază partea.

Aşadar, partea care promovează calea de atac împotriva considerentelor este ţinută să argumenteze încadrarea într-una dintre cele 3 ipoteze prevăzute de textul legal şi să justifice interesul procesual prin indicarea şi probarea prejudiciului sau dezavantajului juridic actual ori cel puţin previzibil cu o probabilitate rezonabilă, decurgând din considerentul atacat.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii partea poate justifica un interes legitim pentru a formula calea de atac în condiţiile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., cerinţa interesului acţionând ca un filtru legitim în calea unor căi de atac exercitate pur speculativ ori şicanatoriu.

Prin urmare, analiza instanţei de control judiciar se va circumscrie unei asemenea căi de atac, urmând a se verifica dacă prin considerentele hotărârii atacate s-au dat dezlegări unor probleme de drept care sunt greşite în aspectele criticate, în sensul art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

S-a susţinut de către recurentă că, instanţa de fond, prin modul în care a înţeles să motiveze soluţia, s-a pronunţat practic pe fondul cauzei privind motivul de nulitate constând în lipsa tuturor semnăturilor. Cu alte cuvinte, instanţa de fond a efectuat o analiză de legalitate propriu-zisă a actelor contestate care presupune o cercetare în fond, or, această analiză este de competenţa instanţei investită cu acţiunea în anulare a actelor fiscale sau a organului fiscal care este învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate, şi nu a instanţei învestită cu soluţionarea cererii de suspendare.

Verificând considerentele sentinţei recurate observă Înalta Curte că judecătorul fondului, urmare motivului invocat ca reprezentând caz bine justificat, a fost nevoit a efectua o analiză sumară a acestuia, concluzionând că ""în aparenţă" organele fiscale au respectat prevederile art. 46 Codul de procedură fiscală, actele contestate fiind semnate de către persoanele care au participat la control, fiind avizate şi aprobate de către persoanele care aveau atribuţii în acest sens."

Nu reiese din considerentele sentinţei atacate faptul că instanţa a stabilit cu certitudine respectarea de către organele fiscale a dispoziţiilor art. 46 Codul de procedură fiscală, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu poate fi imputat judecătorului motivarea hotărârii bazată chiar pe susţinerile recurentei.

Sub acest aspect este de observat că şi prin cererea de recurs se susţine faptul că inspectorul B. nu a participat la control, aşa cum este precizat la pagina 2 din Raportul de inspecţie fiscală, iar instanţa de fond a arătat:

"Totodată, în Raportul de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de imputare se menţionează în mod expres faptul că inspector B. nu a participat la control, aspect sesizat şi învederat însăşi de reclamantă prin cererea de suspendare dedusă judecăţii" .

Aşadar, simpla nemulţumire a recurentului, legată de modul în care au fost apreciate anumite considerente în hotărârea atacată, sau faptul că recurentul găseşte anumite considerente greşite sau deranjante, nu conferă căii de atac un caracter justificat sau temeinic.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 450 din 10 august 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2021.