Criminal liability of judicial inspectors for control-related reports alleging abuse in service and slanderous accusation.

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

M.T., judecător la Curtea de Apel Oradea, a formulat, la data de 20 august 2003, plângere penală împotriva inspectorilor din Ministerul Justiției - Inspecția Generală și Audit Intern, imputându-le săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. și de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen.

S-a învederat că, prin nota nr. 1806/IGAI/M/2001 din 26 aprilie 2002, Inspecția Generală și Audit Intern din Ministerul Justiției a propus ministrului justiției, să ceară Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție să dispună să fie efectuate verificări cu privire la împrejurările în care petiționarul, în calitate de judecător, a soluționat dosarul nr. 3186/2000 al Tribunalului Bihor, privind pe inculpatul B.S., în care, prin încheierea din 25 septembrie 2000, s-a dispus nelegal amânarea punerii în executare a pedepsei închisorii, până la soluționarea cauzei privind cererea de amânare a executării pedepsei, pentru a se stabili dacă există fapte prevăzute de legea penală imputabile magistraților.

Petiționarul a considerat că prin sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, inspectorii din Ministerul Justiției au săvârșit următoarele infracțiuni:- de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen., constând în aceea că, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, au sesizat Parchetul, contravenind, astfel, dispozițiilor art. 18 alin. (4) din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora în nici o împrejurare verificările nu pot conduce la imixtiuni în desfășurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuție a ceea ce a fost deja judecat, precum și Recomandării nr. 3 R (94)2 a Consiliului Europei, privind independența, eficiența și rolul judecătorilor;- de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen., constând în aceea că l-au învinuit în mod mincinos că ar fi săvârșit infracțiunea de favorizare a infractorului printr-o hotărâre judecătorească dată în condițiile legii și cu respectarea tuturor principiilor ce guvernează un act de judecată. Prin rezoluția din 22 iunie 2004, dată în dosarul nr. 345/P/2004, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul desemnat să examineze plângerea, a dispus neînceperea urmăririi penale.

În motivarea rezoluției menționate, făcându-se referire la atribuțiile ce revin inspectorilor din cadrul Inspecției Generale și Audit Intern, în raport cu prevederile art. 38 al Regulamentului de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, s-a relevat că din actele dosarului rezultă că aceștia nu au adus învinuiri mincinoase nici unui magistrat, ci au propus ministrului justiției, luarea măsurii de a solicita Parchetului să efectueze acte premergătoare, pentru a se stabili dacă a fost săvârșită vreo infracțiune de către magistrați, în legătură cu dosarele examinate, astfel că în cauză nu a fost comisă nici o faptă prevăzută de legea penală.

Petiționarul M.T. a formulat plângere împotriva acestei rezoluții, adresându-se procurorului ierarhic superior. Prin rezoluția din 28 iulie 2004, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a respins plângerea, ca neîntemeiată, cu motivarea că din verificările ce s-au efectuat, a reieșit că inspectorii la care petiționarul s-a referit, nu și-au depășit competența ce le revenea și nu au săvârșit nici un abuz, prin solicitarea cercetărilor ce se impuneau.

M.T. s-a adresat instanței, cu plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin sentința nr. 247 din 3 noiembrie 2004, a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror, este temeinică și legală.

S-a relevat că prin activitatea de control ce au desfășurat-o, care a fost determinată de unele sesizări privind magistrați ai Curții de Apel Oradea, inspectorii din Ministerul Justiției nu și-au exercitat în mod defectuos atribuțiile de serviciu.

Subliniindu-se că inspectorii din Ministerul Justiției au verificat dosare soluționate, iar nu cauze în curs de judecată, precum și că semnalarea de către ei, a diferențelor constatate și efectuarea de propuneri în vederea luării măsurilor ce s-au impus, nu pot fi considerate ca fapte de atribuire de învinuiri mincinoase, în sensul prevederilor art. 259 C. pen., privind denunțarea calomnioasă, s-a ajuns la concluzia că nu se poate reține în sarcina lor, săvârșirea acestei infracțiuni și nici a infracțiunii de abuz în serviciu.

Împotriva sentinței, petiționarul M.T. a declarat recurs, formulând un singur motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 385 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.

S-a susținut, în dezvoltarea motivului invocat, că instanța nu a observat că procurorul nu a respectat indicațiile cuprinse în sentința nr. 17 din 3 februarie 2004, în sensul de a se conforma prevederilor art. 222 C. proc. pen.

În acest sens, s-a relevat că prin modul cum a fost soluționată plângerea de către procuror, care nu a stabilit identitatea făptuitorilor și nici nu a administrat probe, pentru stabilirea unei situații de fapt reale, au fost încălcate prevederile art. 124 alin. (2) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție, referitoare la imparțialitatea justiției și la dreptul părților la un proces echitabil.

În concluzie, s-a cerut casarea sentinței și trimiterea cauzei la procuror, în vederea identificării inspectorilor din Ministerul Justiției implicați în propunerile de sesizare a parchetului, pentru fapte săvârșite de el cu prilejul judecării unei cauze, ascultării acestora și a administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului.

Recursul nu este fondat.

În adevăr, așa cum corect s-a relevat prin considerentele sentinței, din actele dosarului rezultă în mod vădit că acțiunea de control a fost dispusă de conducerea Ministerului Justiției, datorită primirii succesive a unor sesizări referitoare la activitatea unor judecători ai Curții de Apel Oradea.

Or, efectuarea acestui control în limitele impuse de specificul lucrărilor și hotărârilor în legătură cu care existau suspiciuni, ca și prezentarea de propuneri vizând clarificarea aspectelor ce trebuiau lămurite pentru a se putea trage concluzia dacă anumite măsuri au fost dispuse cu respectarea legii, nu pot fi considerate acte comise cu depășirea atribuțiilor funcției de inspector judecătoresc sau de exercitare defectuoasă a atribuțiilor unei astfel de funcții, cât timp nu a rezultat că propunerile respective ar fi determinate de îndeplinirea excesivă sau cu rea credință a acelor atribuții.

De altfel, în măsura în care suspiciunile erau de necontestat, iar controlul asupra activității unor judecători din cadrul Curții de Apel Oradea, între care și petiționarul M.T., a fost efectuat în urma dispoziției primite de inspectorii judecătorești vizați, de la autoritatea competentă care, evaluând rezultatele verificărilor, a dat curs propunerii de sesizare a procurorului, pentru a proceda la exercitarea atribuțiilor sale specifice în legătură cu chestiunile ce se impuneau a fi clarificate.

De aceea, câtă vreme un act de control exercitat fără aparență de rea credință, precum și o propunere specifică, decurgând din constatările făcute, însușite de autoritatea competentă, care a dispus controlul, nu pot justifica o reacție de natură a determina inculparea organelor de control, pentru îndeplinirea abuzivă a atribuțiilor de serviciu și denunțare calomnioasă, dacă verificările premergătoare nu confirmă urmărirea unui scop apărat de lege, se constată că nici rezoluția de neîncepere a urmăririi penale și nici soluția primei instanțe de respingere a plângerii formulate împotriva acestei rezoluții nu pot fi considerate acte procedurale lipsite de temei legal, nejustificate.

În consecință, urmează ca recursul declarat de petiționarul M.T. să fie respins ca nefondat, cu obligarea sa de a plăti statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.T. împotriva sentinței nr. 247 din 3 noiembrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petiționar să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2005.